Promisiunea zorilor

promisiunea-zorilor_1_fullsize

… creația literară a devenit pentru mine ceea ce este dintotdeauna, în marile sale momente de adevăr, adică o eschivă în încercarea de a scăpa de ceea ce nu poate fi răbdat, un mod de a-ți da sufletul ca să rămâi în viață.

Romain Gary

Se poate să iubești atât de mult limba și cultura unei alte țări, încât să decizi să scrii în idiomul respectiv, cu toate că nu este cel matern? Romain Gary, scriitor francez de origine lituaniană, s-a îndrăgostit de Franța prin intermediul mamei lui („Ma mère me parlait de la France comme d’autres mères parlent de Blanche-Neige et du Chat Botté”), un model de forță, devotament și „candoare elementară, primară, dar irezistibilă”.

Încrederea necondiționată pe care mama a avut-o în fiul ei a constituit talismanul și catalizatorul acestuia pentru succes. Îndeplinindu-i profețiile, Romain Gary a câștigat de două ori Premiul Goncourt, a fost diplomat al Franței și a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare după ce a luptat în al Doilea Război Mondial. Însă, înainte de orice, Romain Gary a fost un francofil, un visător, un aspirant la perfecțiune care căuta în artă „un mod de a-ți da sufletul ca să rămâi în viață”…

P.S. Citatele sunt din „Promisiunea zorilor”, una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Este o autobiografie sensibilă și dramatică, un elogiu adus iubirii absolute, un cântec despre patriotism, speranță și sacrificiu. Câteodată, nu este spectaculos să ajungem la destinație… ci modul în care o facem.

Un nou început de an… universitar

largeÎn urmă cu doi ani, credeam că parcursul meu academic s-a încheiat odată cu absolvirea programului de masterat. Eram pregătită să muncesc, să-mi valorific cunoștințele acumulate în cei 5 ani de facultate într-un mediu competitiv și creativ, să capăt experiență și, mai ales, să învăț lucruri noi. Am avut norocul să mă angajez încă de la început în domeniul pentru care mă pregătisem și la care visam din anul doi de facultate, când am fost voluntară în Departamentul de Programe culturale și Marketing al unui muzeu din București. De această dată, eram referent în cadrul Compartimentului organizare manifestări al unei instituții publice de cultură din orașul meu natal. Nu exagerez dacă spun că această experiență a fost una dintre cele mai importante și mai frumoase din viața mea de până acum pentru că m-a ajutat să mă dezvolt personal și profesional la un nivel pe care nu l-aș fi crezut posibil.

Aceasta a fost și perioada în care am început să-mi doresc să-mi continui studiile. De fapt, momentul de cotitură a fost în urmă cu un an, când am realizat pentru prima dată că pentru a supraviețui, trebuie să schimb ceva în modul în care îmi trăiesc viața. Atunci am hotărât că vreau să dau admiterea la doctorat în Științele Comunicării și să mă întorc în București, în cazul în care voi fi admisă. Cu toate că știam că această decizie va implica și schimbarea locului de muncă, am tot amânat căutarea unui job nou. Repet, eram foarte încântată de activitatea mea ca referent cultural și nu voiam să trec din nou printr-un proces de recrutare în condițiile în care iubeam ceea ce făceam și simțeam că mai am atât de multe lucruri de asimilat.

Dar șansele apar și fără să le căutăm noi. La începutul acestui an, am descoperit întâmplător un anunț de angajare ca editor conținut digital în Departamentul de Comunicare Online al uneia dintre cele mai importante instituții din România. Recunosc că am deschis anunțul mai mult din curiozitate: voiam să știu ce competențe ar trebui să aibă un specialist în comunicare dintr-o astfel de instituție. După ce am citit cerințele de ocupare a postului și am realizat că le îndeplinesc (cel puțin la nivel teoretic) pe toate, am hotărât să încerc. Procesul de recrutare a avut patru etape: două teste scrise și două interviuri, prin intermediul cărora mi-au fost evaluate cunoștințele de specialitate, competențele comportamentele, cunoștințele de limba engleză, profilul psihologic etc. După ultimul interviu, simțeam că am șanse mari să primesc postul, cu toate că atunci când am aplicat nu îndrăzneam nici măcar să visez. În ziua în care mi s-a confirmat că sunt admisă, am realizat că orice vis poate deveni realitate, câtă vreme avem curajul să-l urmăm…

Nu mi-a fost ușor să îmi dau demisia și să părăsesc un domeniu pe care îl iubeam, dar unele decizii pe care le luăm pe plan profesional ne pot îmbunătăți în mod radical și viața personală. Această decizie a fost una dintre ele. Nu doar că mi-a adus liniște, confort și extrem de multe satisfacții, ci m-a ajutat să ies dintr-un mediu toxic și distructiv, în care, în cele din urmă, m-aș fi… stins. Însă știu că am avut și noroc. Norocul de a primi o șansă la o viață nouă și norocul de a avea alături niște oameni extraordinari care m-au ținut la suprafață când eu insistam să mă scufund în tristețe.

La puțin timp după ce m-am întors în București pentru noul job, am început pregătirea pentru admiterea la doctorat. În principiu, trebuie să-ți alegi o temă și un profesor coordonator, care te va îndruma în redactarea proiectului pentru admitere și ulterior, în cea a tezei de doctorat. Am ales Școala Doctorală a SNSPA-ului pentru că a fost universitatea în care m-am format ca specialist în comunicare și căreia îi datorez tot ce știu astăzi despre acest domeniu extraordinar. FCRP este o carte de vizită pentru orice absolvent, o asigurare pentru eventualii angajatori că ai o bază solidă de cunoștințe teoretice și practice pe care le poți apoi valorifica indiferent de sectorul de activitate.

După ce ai primit acordul coordonatorului de doctorat, poți începe să redactezi proiectul de cercetare, care va avea 10-15 pagini și va cuprinde o analiză a stadiului actual al cunoșterii în domeniul de cercetare ales și o scurtă prezentare a metodelor de cercetare utilizate și a obiectivelor asumate. Examenul constă în susținerea acelui proiect în fața unei comisii din care va face parte și profesorul tău coordonator. Este important ca tema pe care ai ales-o să fie una originală și să ai deja conturată o direcție cu privire la evoluția ulterioară a tezei de doctorat. Și este important să știi, în cazul în care vei fi admis/ă, că următorii trei ani din viața ta vor fi probabil extrem de încărcați și de solicitanți, dar satisfacția pe care o ai știind că te afli pe un drum la capătul căruia vei primi cel mai înalt titlu științific din domeniul tău… este imensă. 🙂

Să avem cât mai multe realizări în acest nou an universitar și să nu încetăm niciodată să învățăm, să visăm, să credem! Dar să trăim aici, în prezent, în singura clipă care ne aparține cu adevărat și ne permite să fim fericiți…

Astăzi

todayAstăzi nu.

Astăzi nu îmi doresc să îți ascult șoaptele încărcate de impulsuri mute și proiecții ale unui viitor lipsit de speranță.

Astăzi nu îmi doresc să te privesc cum pleci și să îți simt apoi lipsa sufocându-mi lumea aproape moartă și avidă după atenția ta.

Astăzi nu îmi doresc să îți simt răsuflarea în păr în timp ce corpul tău se îndepărtează ușor de mine, căutând din nou o ieșire discretă din decor.

Astăzi nu îmi doresc să mă atingi în grabă și nici să mă săruți doar pentru o clipă suspendată între plăcere și teamă.

Astăzi nu îmi doresc să închid ochii în timp ce mă strângi în brațe, sperând că așa voi prelungi cumva timpul limitat pe care mi-l poți oferi.

Astăzi nu vreau să vorbim despre trecut, prezent sau viitor. Nu vreau să-mi promiți nimic, nu vreau să-ți cer bucăți din tine, nu vreau să te văd pentru o fracțiune de secundă, nu vreau să-ți simt absența.

Astăzi vreau să privești în interiorul meu și să decizi că vrei să rămâi.

Astăzi vreau să-ți aud inima vorbind în timp ce gura îți tace.

Astăzi vreau să mă îmbrățișezi pentru o eternitate și încă o secundă.

Astăzi vreau să ieșim din timp ținându-ne de mână.

Astăzi te vreau în întregime sau nu te mai doresc deloc.

Astăzi da.

O iubire mare

thoughtCâte feluri de iubire pot exista în lumea aceasta? Putem iubi de mai multe ori în viață? Sau în mai multe moduri aceeași persoană? Dar cum arată o iubire mare? Știți, tipul acela de dragoste care îți schimbă întru totul viața, care te devastează și te împlinește în același timp, care te schimbă și te provoacă să îți cunoști fiecare limită, fiecare gând, fiecare trăire ascunsă… Este o iubire care ar trebui să nu moară niciodată și probabil nu o va face, iar amintirea ei îți va bântui nopțile, te va face să o cauți pe chipul tuturor oamenilor pe care îi vei întâlni, sperând că nu ești singurul visător într-o lume moartă din punct de vedere emoțional și descoperind, în cele din urmă, că nu o s-o mai întâlnești, cel puțin nu în această viață și nu în forma pe care ți-ai închipuit-o…

Există milioane de definiții pentru iubire, toate diferite și în același timp identice, pentru că fiecare dintre noi apreciem anumite fațete ale ei mai mult decât pe altele, dar indiferent că suntem sau nu conștienți de prezența lor, ele coexistă în interiorul nostru și ne consumă spiritul, visele, viața… Și așa ne pierdem esența, ne trezim într-o lume ale cărei granițe s-au schimbat în totalitate, într-o lume sălbatică și în același timp mută, o lume de speranțe ucise în vâltoarea înnebunitoare a sentimentelor ascunse…

O iubire mare este una pentru care ai renunța la tine însuți numai să fie celălalt fericit. Este o iubire pe care o poți percepe la un nivel emoțional și intelectual profund, o iubire pe care nu o poți explica în cuvinte și nici nu știi dacă este nevoie să o faci pentru că de obicei păstrăm tăcerea despre lucrurile care ne luminează cu adevărat viața. O iubire mare presupune sacrificiu, dar și reciprocitate pentru că niciun sentiment real nu se poate forma în absența unui schimb continuu de idei, gânduri și trăiri între doi oameni… O iubire mare presupune să vezi în sufletul celuilalt fără ca să-i ceri acest lucru, uneori și fără să-ți zică ceva, să îți arate versiunea lui cea mai întunecată și să rămâi, știind că îl poți face un om mai fericit decât era înainte să te cunoască. O iubire mare este una care îți aduce liniște, bucurie și încredere în viitor, o iubire care te completează și te ajută să te dezvolți, o iubire care îți schimbă radical cursul vieții (într-un mod pozitiv), indiferent dacă rămâi sau nu cu acea persoană. O iubire mare este și una în care te pierzi pe tine… doar ca să te regăsești apoi și să descoperi că această nouă versiune a ta este cea pe care ai tot căutat-o, neștiind măcar că există în tine resorturile necesare pentru a o dobândi, dacă nu l-ai fi întâlnit pe el…

 

Despre vise şi planuri.

ImagineAnii trec, visele rămân… Urci o treaptă şi deja te gândeşti cum ai putea să ajungi la următoarea. Simţi gustul succesului, dar teama de eşec e prea puternică să îţi permiţi să te bucuri acum. Mai ai o limită de atins, mai ai un vis de urmărit, mai ai un ideal după care să alergi… Şi chiar înainte să ajungi la destinaţie, ţi-ai şi fixat următoarea prioritate.

Voi termina studiile universitare de licenţă în mai puţin de două luni. Dar încă nu realizez acest lucru. E un ţel pentru care lupt zi de zi, pentru care mi-am sacrificat şi îmi sacrific cea mai mare parte a timpului de trei ani încoace, pentru care uneori aş uita să respir, dacă nu ar fi un act reflex involuntar.

Dar sunt realistă. Ştiu că am muncit trei ani pentru medii care nu vor fi niciodată trecute pe diploma mea de licenţă. Ştiu că am realizat proiecte şi am studiat materii care nu îmi vor niciodată de folos în meseria mea de comunicator. Ştiu că absolvirea e doar un pas, unul mic, iar adevăratul examen e angajarea într-un loc adecvat specializării mele. Şi apoi vor veni alte teste, alte încercări, alte nopţi nedormite şi cafele băute seara.

Pe lângă realism, mi-am păstrat însă şi bucuria de a trăi. Respectul pentru viaţă şi minunile ei. Confortul zilelor fără cărţi şi fără calculator. Prânzurile lungi la MC Victoriei sau la KFC Piaţa Romană (şi mai nou în Promenada), vorbind despre proiecte pentru facultate, pregătiri de nuntă sau probleme personale. Cum ai putea să exişti fără să ţii cont că viaţa are aşa multe să ne ofere, dincolo de satisfacţia profesională şi goana după o carieră de succes? Ar fi chiar tristă existenţa noastră dacă nu ne-am face timp şi pentru lucrurile mărunte…

Dar până atunci am o licenţă de dat şi o cercetare de terminat. Plus o sesiune, două proiecte, un eseu… Un examen de competenţă lingvistică într-o frumoasă zi de sâmbătă din luna mai. Şi o festivitate de absolvire la care trebuie să particip. 🙂 Sper să scriu mai des şi mai mult, dar sunt conştientă că acum e destul de complicat. Vor veni însă vremuri mai… inspirate. Promit.

P.S.