Un bărbat pe nume Ove

Și acum el nu știe cum să facă să doarmă fără vârful nasului ei în adâncitura dintre gâtul și umărul lui. Asta-i tot…

Fredrik Backman

Ove nu a fost niciodată răsfățat de soartă. Și-a pierdut amândoi părinții înainte să termine școala, a fost nevoit să muncească de la 16 ani pentru a supraviețui, a suportat singurătatea, precum și disprețul oamenilor cu stoicism, fără să se plângă vreodată sau să încerce să-și schimbe condiția. Ove își trăiește viața după reguli stricte, nu acceptă niciun compromis, nu suportă discuțiile de complezență și nici nu își dorește să aibă vreun prieten. Până când o întâlnește pe ea…

În ziua în care s-a îndrăgostit, Ove a descoperit sensul vieții. Sonja a dat culoare întregii sale lumi, i-a vindecat rănile cu blândețe și i-a umplut toate golurile din suflet. I-a arătat că iubirea poate să ne salveze de noi înșine, că nu există iad din care să nu ieșim dacă ținem de mână persoana potrivită, că existența noastră înseamnă mai mult decât o nesfârșită luptă pentru supraviețuire… Sonja a suflat viață peste inima înghețată a lui Ove și l-a ajutat să construiască o fundație solidă, din cărămizi umplute cu dragoste, râsete și optimism, pe ruinele copilăriei sale pierdute.

Anii trec și îl descoperim pe Ove la 59 de ani, cu trăsăturile de caracter îndulcite datorită traiului îndelungat cu Sonja, dar la fel de mizantrop și de obsedat de reguli ca în tinerețe, considerând că societatea actuală își pierde principiile în goana după tehnologie și slujbe cât mai bine plătite. Ove nu-i suportă pe birocrați (oamenii cu „cămășile albe”) și nici nu înțelege de ce cineva și-ar cumpăra o mașină franțuzească sau americană. De fapt, orice mașină în afară de Saab. În plus, este dezamăgit că nimeni nu mai știe să repare o bicicletă sau să aerisească un calorifer, bărbații transformându-se astfel în niște „tolomaci”, iar femeile care îi acceptă așa în niște „imbecile”. Desigur, în universul lui Ove, niciun cuvânt mai puțin măgulitor nu este spus cu răutate, după cum descoperă destul de repede Parvaneh, vecina lui gravidă, care reușește să străpungă platoșa bărbatului, (re)amintindu-i, prin dragostea și insistența ei, de ce viața rămâne, în ciuda tuturor pierderilor, suferințelor și nedreptăților, singura alegere disponibilă.

Biblioteca de la Miezul Nopții

Iar când s-a gândit la viața ei originară, a înțeles că problema ei fundamentală, lucrul care o făcuse vulnerabilă, era absența iubirii.

Matt Haig

Cum ar fi să te trezești într-o lume unde ai acces la toate existențele tale posibile, la tot ce ai fi putut deveni dacă alegeai diferit, la vieți pe care ți le-ai imaginat la un moment dat, dar nu ai avut niciodată curajul să le trăiești? Cum ar arăta oare acel colț de Univers? Pentru unii poate fi un magazin de casete video. Pentru alții poate fi o galerie de artă sau un restaurant. Pentru Nora, acel loc este o bibliotecă. Fiecare viață pe care ar fi putut să o trăiască dacă își urma visul de a ajunge campioană olimpică la înot / de a se stabili în Australia cu prietena ei cea mai bună / de a deveni vedetă rock sau de a cerceta impactul schimbărilor climatice la Cercul Polar Arctic – toate aceste posibile existențe se află, de fapt, în cărțile care alcătuiesc ciudata Bibliotecă de la Miezul Nopții. Acolo, timpul s-a oprit la 00:00, permițându-i Norei să călătorească în viețile alter ego-urilor ei și să se confrunte cu repercusiunile unor decizii diferite: ce s-ar fi întâmplat dacă nu renunța la înot sau dacă se căsătorea cu fostul ei logodnic și deschideau împreună un pub într-o zonă rurală a Angliei sau dacă ieșea la o cafea cu acel chirurg care în timpul liber participa la semimaratoane sau dacă ar fi continuat studiile universitare?

Fiecare alegere pe care o luăm implică anumite consecințe, unele mai fericite, altele mai puțin, dar toate sunt rezultatul dorințelor noastre dintr-un anumit moment sau, pur și simplu, al felului unic de a ne trăi viața. Nora era un om singur care nu își găsea locul în lume, un suflet chinuit de regrete, o inimă lipsită de căldura iubirii împărtășite. Odată ce a pășit în Biblioteca de la Miezul Nopții, ea descoperă că dragostea poate lua forme diferite, iar micile detalii, acele gesturi timide de afecțiune pe care le trecem cu vederea, fiind prea ocupați să deslușim imaginea de ansamblu reprezintă, de fapt, fundamentul și motorul relațiilor noastre. Interacțiunea constantă dintre două ființe care se iubesc, grija pentru celălalt, atenția față de nevoile lui pot transforma orice existență, oricât de obișnuită ar fi ea, într-o versiune terestră a Paradisului. Toți avem căderile noastre, acele momente teribile în care nimic nu pare să mai aibă sens. Însă atunci când știm că cineva ne iubește sincer, sufletele nu ni se mai zbat singure pe asfaltul rece, ci sunt prinse în plasa iubirii, chiar înainte ca disperarea să le blocheze fiecare ieșire.

„Biblioteca de la Miezul Nopții” este un univers al tuturor posibilităților, un spațiu creat de creierul uman pentru a explica inefabilul, o poartă de acces spre o lume diferită de fiecare dată, dar în esență aceeași. Ai tot atâtea vieți la dispoziție câte decizii ai, îi spune bibliotecara Norei. Același om poate trăi într-un infinit de universuri paralele, în realități care se schimbă la fiecare alegere, la limita dintre „a putea” și „a deveni”. Însă acel om nu se va simți acasă decât într-un singur loc. Acolo unde are curajul de privi viața în față și de a o iubi cu toate umbrele și necunoscutele ei. Acolo unde regretele se transformă în scrum, iar speranța îi este călăuză spre un viitor pe care îl prețuiește dinainte de a-l cunoaște… Acolo unde trăiește – poate nu cea mai bună versiune a sa, dar cu siguranță cea care îi permite să fie fericit.

Nu trebuie să înțelegi viața. Trebuie doar să o trăiești.

Ziua a șaptea

Nu mi-e frică de moarte. Nu mi-e frică deloc. Mi-e frică doar că n-am să te mai văd niciodată.

Yu Hua

Povestea lui Yang Fei, protagonistul romanului „Ziua a șaptea” începe în cel mai tulburător mod cu putință, pe șinele de cale ferată, după ce mama lui l-a născut accidental într-un tren care tocmai se punea în mișcare. Un tânăr muncitor feroviar descoperă bebelușul și hotărăște imediat să-l adopte, chiar dacă situația lui financiară nu era nici pe departe una ușoară. Yang Fei are o copilărie fericită în casa tatălui adoptiv, care îl copleșește cu toată dragostea lui și se sacrifică neîncetat pentru a-i oferi ce este mai bun. Forța și puritatea sentimentelor care îi unesc pe cei doi – tată și fiu – reprezintă una dintre cele mai frumoase mărturii că relațiile de familie se construiesc având la bază profunzimea vibrațiilor dintre suflete și nu „chemarea sângelui”. Yang Fei își cunoaște părinții biologici când ajunge la maturitate, dar nu poate împărtăși cu ei intimitatea căminului în care a fost crescut. Legătura de sânge nu reușește să suplinească dragostea și loialitatea pe care părintele adoptiv i le-a dăruit cu abnegație decenii la rând. Yang Fei decide să rămână în continuare lângă tatăl său, fiind convins că în niciun alt loc din lume nu poate găsi fericirea…

În curând, iubirea ajunge să aibă și altă dimensiune în universul lui Yang Fei. El o cunoaște pe cea care urmează să-i devină soție, o colegă de serviciu extrem de curtată de ceilalți bărbați. Fără să creadă vreun moment că poate avea și cea mai mică șansă la inima ei, Yang Fei nu încearcă să se apropie de ea, dar soarta îi aduce cumva împreună… Se îndrăgostesc, decid să se căsătorească, visează să aibă un copil… Dar într-o zi, fără niciun avertisment, totul se sfârșește, drumurile lor se despart, mai întâi în viață și apoi… în moarte.

„Ziua a șaptea” este călătoria unui bărbat în lumea de dincolo, un periplu dureros printre suflete care nu și-au găsit încă odihna veșnică, hrănindu-se cu amintiri ale unei existențe pierdute… Yang Fei își pierde viața și descoperă că există ceva dincolo de ea, un loc al regretelor, al tristeții și al lacrimilor eterne, însă, cu toate acestea, un loc în care se întrevede o umbră de speranță pentru umanitatea condamnată la declin… Această carte reprezintă și o critică la adresa societății chineze din prezent, arătând cum consumerismul, corupția și nedreptățile provocate oamenilor simpli pot distruge definitiv spiritul unei națiuni, prin crearea unei lumi bolnave, în care moartea este preferabilă vieții.

Memoriile unui motan călător

fullsizeoutput_946E greu să ai parte de o dragoste ca a lor, și pentru asta mă consider extrem de norocos.

Hiro Arikawa

Povestea lui Nana, un motan cu blana albă și coada în formă de șapte (de unde vine numele lui – pronunția în limba japoneză a cifrei șapte), ne transpune într-un univers al iubirii eterne și necondiționate, în care oamenii și animalele creează legături indestructibile, capabile să depășească pragul de trecere în altă dimensiune. Stăpânul și prietenul lui Nana este Satoru Miyawaki, un tânăr sensibil și altruist, care trecuse deja prin câteva încercări cumplite, fără să-și piardă însă capacitatea de a iubi și a spera. Satoru îl găsește pe Nana pe capota mașinii lui și se îndrăgostește iremediabil de felina care seamănă atât de bine cu Hachi, animalul lui de companie din copilărie. Legătura lor se consolidează atunci când Nana este rănit într-un accident de mașină, iar Satoru îi salvează viața și îl îngrijește cu blândețe. Din acel moment, cei doi sunt inseparabili… până când, cinci ani mai târziu, Satoru decide brusc să-și dea motanul spre adopție unuia dintre prietenii lui din timpul școlii.

Începe ultima călătorie a celor doi, una presărată cu amintiri frumoase și peisaje superbe, cu zâmbete și lacrimi de bucurie și, mai presus de orice, cu imaginea unei iubiri sincere și nemărginite, care se revarsă peste sufletele personajelor și ale cititorilor, umplându-le cu speranța că lumea poate fi un loc mai bun dacă toți oamenii ar fi capabili de asemenea trăiri. Întâlnirea cu fiecare dintre prietenii lui Satoru ne prezintă un crâmpei din viața acestuia, un fragment de timp încă viu în inimile lor, luminat de o personalitate atât de fermecătoare și de loială. Nana își cunoaște mai bine stăpânul și înțelege de ce este atât de ușor de iubit de oamenii din jurul lui. Afecțiunea și generozitatea pe care Satoru le-a dovedit în relația cu motanul sunt prezente în mod natural în toate interacțiunile lui. Chiar dacă a trăit momente dureroase, iar viața s-a dovedit, de multe ori, a fi nedreaptă cu el, Satoru nu se consideră ghinionist. Pentru el, maturizarea a venit foarte devreme, iar semnificația pe care a dat-o iubirii este emoționantă prin simplitatea și forța ei lăuntrică. Satoru a înțeles repede că dragostea este extrem de rară și presupune eforturi comune și neîncetate de a construi ceva durabil. Să ai parte de ea, să iubești și să fii iubit… reprezintă o binecuvântare.

„Memoriile unui motan călător” este o carte despre viață, despre puterea spiritului de a-și păstra calmul în cele mai zbuciumate mări și despre capacitatea de a vindeca inimi prin bunătate. Acest roman ne învață să prețuim mai mult micile bucurii ale vieții, să nu amânăm să spunem „Te iubesc”, să nu ne fie teamă de necunoscut și să tindem spre înțelepciune. Sub pretextul unei călătorii în câteva dintre cele mai frumoase locuri ale Japoniei, Nana și Satoru construiesc amintiri, împărtășesc trăiri, colecționează zâmbete și descoperă împreună linia unui orizont dincolo de care iubirea nu moare niciodată.

Demonul amiezii

demonuldepresieiIubirea ne ţine în viaţă când ne dăm seama de greutăţile existente în lume. Dacă ne-am fi dezvoltat conştiinţa şi nu ne-am fi dezvoltat, în aceeaşi măsură, iubirea, n-am mai fi putut să suportăm loviturile şi săgeţile pe care ni le rezervă viaţa.

Andrew Solomon

„Depresia este punctul nevralgic al iubirii” – aceasta este prima frază a tratatului despre depresie scris de Andrew Solomon și cea care mi-a arătat că nu voi întâlni o abordare convențională. Autorul nu este psihiatru sau psihofarmacolog și nu elogiază anumite metode de tratament în detrimentul altora. Vorbește cu aceeași siguranță despre terapia conversațională, despre antidepresive, despre tratamente alternative, despre credință și, mai ales, despre puterea de vindecare a iubirii. „Suferința psihică face iubirea autoprotectoare” – ne spune el. Oamenii își doresc să se trateze pentru a-i proteja pe cei dragi de durerea pierderii lor. În cazul lui, recunoaște că tratamentul depresiei a presupus mai multe etape: medicamente, terapie, discuții nesfârșite cu prieteni și specialiști… dar cel care i-a dat pentru a doua oară viață și l-a scos din „noaptea suferinței” a fost propriul tată.

Cartea lui Andrew Solomon surprinde toate fațetele acestui demon al amiezii de care suferă aproximativ 264 de milioane de oameni din întreaga lume. Autorul ne prezintă propria luptă cu boala, care a fost declanșată de moartea prematură a mamei lui, sondând, în același timp, creierul uman și ceea ce accentuează sensibilitatea anumitor persoane la durere și traumă fizică sau emoțională. Toți suntem stresați, toți suferim, toți ne confruntăm cu pierderea, dar de ce doar unii dintre noi ajung prizonierii propriei minți? Unii cercetători susțin că, în formele ei ușoare, depresia funcționează ca un mecanism de reglare și ne ajută, de fapt, să devenim mai puternici: suntem conștienți de existența unei probleme, ne întristăm, devenim furioși și, în cele din urmă, învățăm să o controlăm și să o depășim.

Însă, cum explicăm depresia în formele ei medii sau majore? Când oamenii nu mai simt nevoia să se ridice din pat? Când nu mai pot mânca sau vorbi? Când se scufundă în tristețe și se îndepărtează de tot ceea ce îi împlinea înainte? Când își pierd personalitatea și pofta de viață? Autorul tratează cu delicatețe aceste probleme complexe, prezentându-ne poveștile unor oameni care manifestă diverse particularități din punct de vedere social, cultural sau financiar, dar se confruntă cu același demon: depresia. În capitolul „Sărăcia”, aflăm istoriile fascinante ale unor femei care au trăit toată viața la limita subzistenței, care au fost abuzate fizic în copilărie, care s-au confruntat dintotdeauna cu lipsuri, jigniri, cruzime. Sunt, totuși, povești fericite pentru că au fost descoperite și ajutate la timp datorită unui program comunitar de sănătate, în cadrul căruia oamenii cu resurse materiale limitate pot primi ajutor de specialitate dacă îndrăznesc să îl ceară. În aceste cazuri, respectivele femei nici măcar nu știau ce înseamnă depresia, ci pur și simplu se resemnaseră că sunt diferite, că viața lor nu poate fi una bună, iar suferința nu are sfârșit. Din păcate, de foarte multe ori, și oamenii care au educație și o existență liniștită din punct de vedere financiar ajung să își piardă dorința de a lupta atunci când se confruntă cu depresia. Nu există tratament universal și nici un set de instrucțiuni general valabile pentru a te feri de această boală…

Dar există speranță. Există iubire. Și există o frumusețe în această lume și modul în care ea a fost creată pentru care merită să lupți sau să susții lupta cuiva pentru supraviețuire. Acea frumusețe este bunătatea. Capacitatea de a dărui fără să așteptăm ceva în schimb și de a ne asuma angajamente fără să fim obligați să o facem. De a fi recunoscători pentru că am primit șansa de a trăi… și de a cunoaște viața cu toate luminile și umbrele ei.

P.S. Vă recomand și cartea lui Scott Stossel, „Anxietatea”, dedicată unui alt dușman al minții noastre, caracterizat prin teama de o eventuală pierdere din viitor (în timp ce depresia este reacția la un eveniment din trecut).

Mâine poate am să rămân

lorenzo-maroneAceastă senzație neplăcută pe care deseori o confundăm cu jena, în general nu e altceva decât prima licărire a singurei magii adevărate la îndemâna omului: iubirea.

Lorenzo Marone

Într-o perioadă în care nu putem călători decât în gând, ne alegem destinațiile turistice prin intermediul lecturii, un pretext minunat de a descoperi o lume nouă și de a ne imagina povești despre forța de a rămâne și de a continua să visezi chiar și în cele mai negre ipostaze ale spiritului. Pe scriitorul italian Lorenzo Marone îl știu din „Tentația de a fi fericit”, o carte despre implacabilitatea timpului și fragilitatea fericirii în fața abuzurilor și a neîncrederii. De această dată, autorul ne spune povestea tinerei avocate Luce di Notte, o femeie căreia absența tatălui i-a transformat viața într-o luptă continuă, un dans prin furtună, o încercare de a-și menține echilibrul la marginea prăpastiei. Luce nu și-a putut ierta tatăl că a plecat când avea doar nouă ani, lăsând-o cu un frate mai mic și cu o mamă conservatoare, preocupată doar de educația și credința lor, fără să realizeze că cei doi copii încă adună cioburile abandonului suferit.

Fiind vorba de Lorenzo Marone, o poveste sensibilă nu va fi niciodată prezentată în tonuri întunecate, iar discrepanța dintre durerea din sufletul personajelor și exuberanța lumii exterioare este asigurată de un oraș colorat și vivace din Italia de Sud: Napoli. Autorul ne descrie atmosfera plină de energie și savoare a Cartierelor Spaniole, un loc cu străzi înguste, unde locuitorii preferă să folosească scuterele pentru deplasări („regulă” respectată și de tânăra noastră avocată), cu mulți vânzători ambulanți care comercializează de la ochelari de soare și umbrele la trei euro la vată de zahăr, înghețată și alte deserturi iubite de copii (și nu numai!), cu miros de vinete coapte la șapte dimineața, ca un semn timpuriu al verii ce urmează să încălzească sufletele personajelor acestei povești atipice.

Este o carte care abundă în culori și arome, o călătorie pe plaje stâncoase cu vedere spre Vezuviu, un prilej pentru destăinuiri și momente de sinceritate, după ani întregi de minciuni și tergiversări. Veți descoperi un personaj feminin puternic și, în același timp, visător, un suflet cu aspirații înalte și rădăcini adânci. În viața ei apare, la momentul potrivit, și un bătrân înțelept și blând, domnul Vittorio, un absolvent de filosofie care nu a predat niciodată, preferând să-și urmeze pasiunea pentru muzică. La rândul lui un visător (cum ar putea fi altfel un om care și-a trăit aproape întreaga viață pe mare?), domnul Vittorio constituie o prezență caldă și liniștită în viața agitată a lui Luce, luminându-i cu sfaturile și ironiile lui fine drumul sinuos spre ea însăși. Obișnuită cu gândul că toți oamenii dragi vor pleca, în cele din urmă, din viața ei, Luce îl privește cu neîncredere pe bătrânul care o asigură că el va rămâne. Întrebarea este: va reuși oare să rămână și ea?

Familiile speciale nu există, Kevin. Există persoane speciale. Cu un pic de noroc, uneori poți întâlni una. Și deja e mult.

 

Tentația de a fi fericit

tentatiaÎți petreci viața crezând că într-o bună zi se va întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ți dai seama că realitatea e mult mai puțin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la ușa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei petrece seara singur.

Lorenzo Marone

Viața este despre alegeri, regrete, așteptare, vise. Când suntem tineri, avem impresia că în fața noastră se află un infinit de posibilități, de moduri în care ne putem găsi fericirea, amăgindu-ne că am ales corect chiar și atunci când inimile ne sunt zdrobite pe asfalt fără ca cineva să observe sau să îi pese. Credem că avem timp. Sau doar sperăm că, până la urmă, „un suflet milos trece pe acolo și ne culege de pe jos”.

„Tentația de a fi fericit” este povestea unui septuagenar asocial care își trăiește viața într-o singurătate autoimpusă, chinuit de perspectiva conversațiilor de complezență sau implicării emoționale profunde. Cesare Annunziata nu are multe motive să fie fericit: a lucrat patruzeci de ani într-un domeniu pe care l-a detestat, a fost căsătorit cu o femeie pe care nu a iubit-o, a fost îndrăgostit fără să-și poată împlini iubirea. Însă în ziua în care o cunoaște pe Emma, o tânără victimă a violenței domestice, percepția lui despre viață și fericire se schimbă brusc. Scutul care îl împiedică să se atașeze de cei din jur cade, iar umanitatea lui răzbate dincolo de straturile de regrete și decizii greșite. Emma îi amintește că există și alegeri pentru care poți plăti cu viața, iar aceasta cred că este una dintre cele mai dureroase lecții pe care le poate primi un om.

Cesare primește târziu lecția empatiei, dar în viață nu contează momentul în care învățăm ceva, ci experiența în sine. Pentru mine, această lectură a fost una dintre cele mai personale și revelatoare pe care le-am avut în ultima perioadă, o aducere-aminte a miracolului de a trăi fără teamă, de a te bucura fără să plătești cu bucăți de suflet, de a iubi fără durere. Să fii fericit… este cu adevărat o tentație, de care cei mai mulți dintre noi fugim involuntar, temându-ne că nu ne vom permite prețul.

 

Roata plăcerilor

copertaFata

Citim în pofida faptului că lectura, ca și iubirea nu pot fi justificate (suficient)…

Valeriu Gherghel

Ce a existat mai întâi: cuvântul sau sentimentul? Am știut că iubim înainte de a avea un termen pentru a defini această trăire irepetabilă și copleșitoare? Ne-am îndrăgostit fără să realizăm sau după ani de lecturi interminabile și diverse portretizări ale iubirii, am recunoscut semnalele și am intrat în mod benevol și asumat în acest joc fără câștigători și perdanți?

Cine ar putea da un răspuns clar și imposibil de combătut? Probabil că nimeni și nici măcar nu este aceasta miza dezbaterii. Ceea ce ne interesează atunci când citim volumul lui Valeriu Gherghel, Roata plăcerilor, este experiența lecturii. Ce ne învață cărțile? Ce influență au asupra vieților noastre? Cum ne modelează existența, idealurile, sentimentele? De ce citim? Și cea mai frumoasă întrebare, care constituie și titlul explicativ al cărții, de ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?

Autorul oferă cu grație și luciditate răspunsurile la toate aceste incertitudini, invitându-ne într-un univers al lecturilor rafinate și al trăirilor profunde, pe care nu vom dori să-l părăsim prea curând. Ne vorbește despre arta recitirii, despre filosofi care au acceptat cărțile doar ca pe „un rău necesar”, despre puterea cuvintelor de a da o formă celor mai complicate și tulburi trăiri și, nu în ultimul rând, de a ne provoca să gândim.

În final, voi lăsa unul dintre numeroasele motive prin intermediul cărora autorul justifică necesitatea cititului:

[…] actul lecturii vădește că suntem asemenea celorlalți, nici mai buni, nici mai răi: citim pentru a descoperi și la alții păcatele pe care le ținem bine ascunse în noi înșine.

Citim pentru a trăi, de fapt. Pentru a cunoaște alte povești, din alte timpuri, pentru a exprima inefabilul, pentru a ne îmbogăți spiritual și moral și, mai ales, pentru a găsi răspunsuri la întrebări pe care nici măcar nu am ști să le formulăm dacă nu ar exista limbajul.

Doctor Jivago

629976Enigma vieții, enigma morții, farmecul geniului, farmecul dezgolirii, astea-s lucrurile pe care le înțelegem. Iar zâzaniile meschine de felul reconstruirii globului pământesc – scuzați, scutiți-ne, astea nu sunt pentru noi.

Boris Pasternak

La porțile disperării, ești întotdeauna singur. Nu ai lacrimi, nu ai speranțe, nu ai inimă, sufletul ți se cutremură din cauza izolării și neputinței, viața ți se derulează ca un film al cărui regizor ți-a schimbat rolul în ultimul moment și te-a transformat în protagonistul unei povești fără început și fără final, cu replici uitate și capitole neterminate. Îți pierzi și ultima fărâmă de demnitate încercând să-ți înțelegi menirea, să-ți găsești drumul la capătul dezamăgirilor și suferințelor mute, să te redescoperi dincolo de iubire, de dăruire, de vise efemere și de promisiuni goale.

Însă acea versiune a ta nu mai există. Trăiești în prezent, trecutul s-a topit sub indiferența privirii tale, viitorul îți este inaccesibil, nevoia de cel iubit îți arde sub piele și nu știi cum ai putea să o atenuezi, chiar și pentru o secundă.  Respiri dragoste, te hrănești cu ea, îți alimentezi nopțile solitare cu proiecții ale unei lumi care nu îți va aparține niciodată, tresari de fiecare dată când îi percepi cumva prezența în preajma ta, încerci să îi tergiversezi dorința de a dispărea… Viața ta pulsează dorință, iubire, devotament. Nu ceri nimic, dar continui să visezi că acele gânduri neîmpărtășite, acele speranțe atât de ascunse că nici măcar nu le conștientizezi prezența sub straturile opace ale rațiunii se vor materializa cândva, într-o altă existență sau sub o altă formă, însă cu aceleași personaje principale: voi doi…

Cartea lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”, mi-a oferit, printre altele, câteva lecții prețioase despre dragoste și relațiile interumane, în general. Mi-a arătat că cel mai profund tip de iubire este cel care ne stimulează mințile și ne provoacă să gândim, să ne testăm limitele, să ne cunoaștem mai bine, să trăim. M-a ajutat să înțeleg de ce se întâmplă de multe ori să fim geloși pe acei oameni inferiori nouă din punct de vedere spiritual și nu pe aceia de la care am avea ce să învățăm. Inteligența ne împiedică să devenim absurzi și ne determină să ne retragem cu demnitate din luptele pe care nu le putem câștiga.

Cu toate acestea, din cauza contextului politic și social dificil (Revoluția rusă de la începutul secolului XX), personajele din roman aleg să renunțe, în unele cazuri, chiar și atunci când șansele lor de reușită ar fi fost maxime. Războiul lasă urme adânci asupra caracterului oamenilor, iar situațiile pe care le creează îi constrâng să ia decizii nefirești. Însă, oricât de complicate ar fi vremurile, dragostea adevărată rămâne aceeași. Puternică, necondiționată, fără sfârșit, „dincolo de rațiune, uitând absolut de toate”… Genială. Vie… Indiferent dacă este una împlinită sau nu, această formă de iubire justifică toate durerile, distanțele, deziluziile. Pentru că te desăvârșește. Te umanizează. Te face fericit…

 

O iubire mare

thoughtCâte feluri de iubire pot exista în lumea aceasta? Putem iubi de mai multe ori în viață? Sau în mai multe moduri aceeași persoană? Dar cum arată o iubire mare? Știți, tipul acela de dragoste care îți schimbă întru totul viața, care te devastează și te împlinește în același timp, care te schimbă și te provoacă să îți cunoști fiecare limită, fiecare gând, fiecare trăire ascunsă… Este o iubire care ar trebui să nu moară niciodată și probabil nu o va face, iar amintirea ei îți va bântui nopțile, te va face să o cauți pe chipul tuturor oamenilor pe care îi vei întâlni, sperând că nu ești singurul visător într-o lume moartă din punct de vedere emoțional și descoperind, în cele din urmă, că nu o s-o mai întâlnești, cel puțin nu în această viață și nu în forma pe care ți-ai închipuit-o…

Există milioane de definiții pentru iubire, toate diferite și în același timp identice, pentru că fiecare dintre noi apreciem anumite fațete ale ei mai mult decât pe altele, dar indiferent că suntem sau nu conștienți de prezența lor, ele coexistă în interiorul nostru și ne consumă spiritul, visele, viața… Și așa ne pierdem esența, ne trezim într-o lume ale cărei granițe s-au schimbat în totalitate, într-o lume sălbatică și în același timp mută, o lume de speranțe ucise în vâltoarea înnebunitoare a sentimentelor ascunse…

O iubire mare este una pentru care ai renunța la tine însuți numai să fie celălalt fericit. Este o iubire pe care o poți percepe la un nivel emoțional și intelectual profund, o iubire pe care nu o poți explica în cuvinte și nici nu știi dacă este nevoie să o faci pentru că de obicei păstrăm tăcerea despre lucrurile care ne luminează cu adevărat viața. O iubire mare presupune sacrificiu, dar și reciprocitate pentru că niciun sentiment real nu se poate forma în absența unui schimb continuu de idei, gânduri și trăiri între doi oameni… O iubire mare presupune să vezi în sufletul celuilalt fără ca să-i ceri acest lucru, uneori și fără să-ți zică ceva, să îți arate versiunea lui cea mai întunecată și să rămâi, știind că îl poți face un om mai fericit decât era înainte să te cunoască. O iubire mare este una care îți aduce liniște, bucurie și încredere în viitor, o iubire care te completează și te ajută să te dezvolți, o iubire care îți schimbă radical cursul vieții (într-un mod pozitiv), indiferent dacă rămâi sau nu cu acea persoană. O iubire mare este și una în care te pierzi pe tine… doar ca să te regăsești apoi și să descoperi că această nouă versiune a ta este cea pe care ai tot căutat-o, neștiind măcar că există în tine resorturile necesare pentru a o dobândi, dacă nu l-ai fi întâlnit pe el…