True Blood (2008)

ImagineTrue Blood este unul dintre serialele mele de suflet. Au trecut deja cinci ani de când aştept cu entuziasm fiecare vară pentru a primi porţia de fantezie, mister şi nebunie. Au fost momente când m-a dezamăgit (ca orice alt serial pe care îl urmăresc), însă părţile bune s-au evidenţiat întotdeauna. E ceva special la True Blood… Poate că personajele sunt construite în aşa fel încât să te surprindă mereu, poate că scenariul este prea palpitant pentru a putea bănui ce va urma… Poate că mă aşteptam prea mult să găsesc asemănări cu seria „Vampirii Sudului” (mai ales că primele 4 sezoane au avut câteva puncte în comun cu volumele autoarei Charlaine Harris), lucru ce nu s-a mai întâmplat.

Cert este că acest al şaselea sezon m-a surprins. Din nefericire, nu într-un mod plăcut. Şi nu m-a deranjat deloc faptul că serialul s-a îndepărtat aproape definitiv de cărţi. Dimpotrivă, sunt încântată să descopăr singură surprizele pe care scenariştii ni le pregătesc. Însă nu îmi place să văd cum personajele principale plutesc într-un fel de inepţie generală, pierzându-şi caracterele puternice şi independente în goana lor după iluzii şi poveşti.

De exemplu, Sookie. Ce au avut scenariştii cu ea? Când a devenit atât de disperată după companie încât îl acceptă în viaţa ei fără nicio reţinere pe ucigaşul părinţilor ei? Am înţeles că s-a simţit trădată de ei întrucât aceştia voiau să o omoare (ba chiar tatăl ei a încercat din nou să o facă prin mediumul Lafayette), dar această furie depăşeşte tot ce a simţit sau gândit vreodată în legătură cu ei? În plus, cum să crezi orbeşte în cineva care te-a minţit încă din prima clipă în care te-a cunoscut? Iar în final, descoperi că îţi doreşti să fii cu Alcide, vârcolacul pe care l-ai respins de atâtea ori până atunci. Nu îmi place deloc această Sookie naivă şi uşor de manipulat. Sper să nu o revăd în acest mod în următorul sezon.

Apoi Bill… Vampir, zeu, profet… Setea de putere i-a anihilat definitiv umanitatea, transformându-l într-un fel de marionetă a lui Lilith, primul vampir din istorie. Tot ce îl definea până în acel moment moare, aducând la suprafaţă un Bill rece, distant, inuman. Cu toate acestea, el reuşeşte să reziste chemării lui Lilith şi să revină la vechea sa personalitate după ce îşi salvează prietenii de la moarte. Aşadar, pentru Bill există speranţe…

Dar Eric? Acea scenă cu el arzând în zăpadă? Nu ştiu ce planuri au cu el scenariştii, însă True Blood nu poate exista fără Eric. Cred că acest personaj reliefează perfect imaginea unui vampir adevărat: conştient de puterile sale, ironic, nemilos, însă loial pentru totdeauna celor pe care îi iubeşte sau respectă.

În concluzie, am avut parte de un sezon destul de slab, dar care a avut un final plin de neprevăzut. E mult mai puţin decât m-aş fi aşteptat după cinci sezoane reuşite, însă îi voi mai acorda o şansă în vara anului viitor. Sunt curioasă cum vor evolua relaţiile dintre oameni şi vampiri şi cum vor reuşi aceştia să opună rezistenţă noilor duşmani din oraş: vampirii infectaţi cu hepatita V.

P.S. Şi sper ca viitorul sezon să aibă 12 episoade (ca primele 5) şi nu 10 ca acesta.

Seriale

Săptămâna aceasta două dintre serialele pe care le urmăresc de foarte multă vreme (aproximativ 3 ani) au revenit cu episoade noi. Este vorba despre Gossip Girl şi The Vampire Diaries, seriale pe care le urmăresc încă din liceu şi cărora le-am rămas fidelă cu toate că eu am mai crescut şi în unele aspecte ele au rămas la fel. La Gossip Girl am vrut să renunţ încă de la începutul sezonului trecut, întrucât nu mă mai simţeam apropiată de personaje. Maturizarea lor nu a venit cu o îmbunătăţire a versiunilor lor anterioare, ci cu o anumită degradare, la început imperceptibilă, dar care cu timpul a devenit de-a dreptul deranjantă. Din păcate, nu o schimbare în comportamentul lor m-a convins să continui să urmăresc Gossip Girl, ci anunţul că acest al şaselea sezon, care a debutat pe 8 octombrie, va fi şi ultimul.

Pe scurt: Dan vrea să scrie o nouă carte despre viaţa tinerilor bogaţi din Manhattan, Nate încearcă să-şi relanseze revista printr-un subiect „periculos” şi anume deconspirarea celei ce se autointitulează Gossip Girl, Serena visează la o nouă viaţă departe de tumultul New York-ului şi de vechii săi prieteni, iar Chuck şi Blair… Se află într-un permanent impas. Cu toate că au recunoscut că se iubesc, cei doi preferă să se concentreze pe viaţa lor profesională şi să lase povestea lor de dragoste pentru o vreme în care amândoi vor fi suficient de maturi şi de independenţi. Personal, m-am săturat de aceleaşi replici şi nu înţeleg de ce scenariştii serialului le tot folosesc, când mai simplu ar fi să-i depărteze sau să-i apropie pentru totdeauna. Poate pentru final? În concluzie… Nu sunt extrem de încântată de începutul acestui ultim sezon, dar încă sper la un sfârşit fericit pentru toată lumea. 🙂

Spre deosebire de Gossip Girl, The Vampire Diaries este un serial care nu şi-a pierdut încă „strălucirea” de la început. Am început să-l urmăresc într-o perioadă în care eram atrasă de poveştile de dragoste imposibile dintre oameni şi fiinţe supranaturale: vampiri, vârcolaci, troli, zâne, spiriduşi, bestii, îngeri căzuţi, demoni, mumii, etc. Nu mai este cazul pentru Elena şi Stefan, cei doi protagonişti ai serialului. Amândoi sunt vampiri, amândoi au îndurat lupte grele, atât interioare cât şi exterioare pentru a ajunge să fie din nou împreună. Dar ei nu sunt singuri… Damon, fratele lui Stefan, este în continuare îndrăgostit de Elena, cu toate că ea nu l-a preferat pe el. Bonnie, prietena cea mai bună a Elenei, a păşit pentru a treia oară pe tărâmul imprevizibil al magiei negre, în ciuda avertismentelor bunicii sale, pentru a-şi salva prietenii. Oamenii din Mystic Falls vor să extermine rasa vampirilor considerându-i un pericol pentru toţi cei care intră în contact cu ei… Preconizez că acest al patrulea sezon va fi chiar mai bun decât precedentele. Primul episod promite suspans, acţiune, neprevăzut… Şi iubire.

Pe 11 octombrie a avut premiera pe CW un serial nou: Beauty and the Beast. Acest serial are toate ingredientele unei poveşti de succes, din punctul meu de vedere: crime, dragoste, protecţie, rău, încredere. El este o bestie, un monstru puternic şi violent, dar sub al cărui aspect respingător se află un suflet care tânjeşte după umanitate. Ea este detectiv la NYPD, o tânără a cărei viaţă a fost schimbată radical în momentul în care a asistat la uciderea mamei sale. Cei care i-au omorât mama urmau să facă acelaşi lucru şi cu ea dacă nu ar fi fost atacaţi de un animal. Însă ea ştia că nu era un animal… Bănuielile i se adeveresc nouă ani mai târziu, când găseşte la locul unei crime amprentele unei persoane cu un ADN corupt. Însă acea persoană nu era ucigaşul… Ci cel care încercase să o resusciteze pe victimă. Să o salveze. La fel cum cineva o salvase pe ea… Cineva care semăna cu un om şi cu o bestie în acelaşi timp. Ceea ce are să descopere îi va pune la îndoială întreaga existenţă. Va avea ea curajul să-şi asume riscul? E o întrebare pentru al cărei răspuns sunt dispusă să aştept multă vreme vizionând acest serial. 🙂

Trailer:

Dark Shadows (2012)

Combinaţia între actorul Johnny Deep şi regizorul Tim Burton este pe cât de neconvenţională, pe atât de productivă. Tim Burton are darul de a construi un univers fantastic, dar cu rădăcini puternice în cotidian, în care ajungi să te regăseşti în mod involuntar, chiar dacă eşti conştient pe întreaga durată a călătoriei că realitatea este un pic mai rea decât ceea ce trăieşti în acele momente. Visezi, dar în acelaşi timp eşti treaz. Îţi explorezi inconştientul, dar în acelaşi timp te agăţi de ceea ce-ţi este familiar, cunoscut.

Tim Burton te provoacă la mai mult, dar are nevoie în acelaşi timp de latura ta obiectivă, calculată. El creează lumi magice, pe care le umple însă cu sentimente reale, cu oameni, cu poveşti.

Când am văzut „Alice in Wonderland”, în urmă cu doi ani, nu reuşeam să mă desprind de acea lume fascinantă, o lume pe care mi-o aminteam din copilăria mea, dar pe care atunci părea că o descoperisem pentru prima dată. „Dark Shadows” mi-a readus acea lume de vis, sub o altă formă, mai întunecată, însă învăluită de acelaşi mister. Filmul începe cu destăinuirea lui Barnabas Collins (Johnny Deep), un tânăr bogat şi puternic, a cărui viaţă a fost schimbată pentru totdeauna in momentul în care a respins-o pe vrăjitoarea Angelique. Aceasta i-a omorât părinţii şi iubita, condamnându-l la o existenţă în singurătate şi durere. Şi pentru a fi sigură că Barnabas îşi va petrece eternitatea suferind, Angelique l-a transformat într-un vampir şi l-a îngropat în pământ. În 1972, nişte muncitori descoperă sicriul lui Barnabas şi îl deschid, redându-i acestuia libertatea. Dornic de răzbunare, Barnabas se întoarce în vechiul său castel unde găseşte o familie cu probleme, atât financiare, cât şi de comunicare, o guvernantă care seamănă extrem de bine cu iubita lui ucisă şi un doctor psihiatru dependent de alcool. De asemenea, Barnabas află cu tristeţe că urmaşii săi nu mai sunt stăpânii oraşului, aşa cum erau părinţii săi cu două secole în urmă. Cea care le ruinase afacerea este Angelique Bouchard (Eva Green), vrăjitoarea care îi distrusese familia, dragostea şi viaţa în numele unei iubiri bolnăvicioase. Barnabas este hotărât să reabiliteze numele şi afacerea familiei sale, însă Angelique nu este un adversar uşor de învins… Dacă va reuşi sau nu, veţi putea afla numai vizionând această producţie genială a lui Tim Burton.

Două avertizări: 1. Nu este un film de groază chiar dacă personajul principal este un vampir. Însă nu vă aşteptaţi nici la ceva siropos pentru că nu e cazul.
2. Nu este un basm. După cum am mai spus, Tim Burton se pricepe să combine verosimilitatea cu fantezia, iar acest lucru îl va demonstra până la sfârşit. Nu se poate spune că binele va învinge răul, din moment ce întunericul pune stăpânire pe lumină…

Şi citatul meu preferat din film:

We can never be together, Barnabas: I belong in the light and you belong in the shadows, I’ll age and die while you live on.

Trailer: