Superuman

IMG_0881Este încurajator să înțelegem cum funcționează genele și să ne canalizăm resursele în direcția care trebuie.

Rowan Hooper

Printre dezbaterile cu cea mai mare miză pentru mine este cea care se referă la capacitatea creierului uman de a depăși anumite limite aparent inaccesibile pentru majoritatea oamenilor. Cartea biologului evoluționist Rowan Hooper are ca punct de plecare exact această necunoscută a potențialului extraordinar pe care unele persoane l-au dovedit: cui se datorează performanțele lor supraomenești? Care este sursa unei inteligențe ieșite din comun? Dar a stării de bine? Cum își pot păstra unii oameni optimismul atunci când se află în pseudocomă, iar singura lor modalitate de a comunica este cea a clipitului?

Creierul nostru este fascinant. Putem realiza lucruri excepționale dacă ne propunem sau dacă viața ne aduce într-o situație care nu ne oferă alternativă. Fiecare dintre noi se naște cu o anumită moștenire genetică și trăiește într-un anumit mediu. Ambele dimensiuni ne influențează existența, alegerile, performanțele. Chiar dacă cercetătorii încearcă să dovedească preeminența uneia dintre ele, este greu de crezut că un om cu un talent înnăscut poate avea realizări extraordinare fără antrenament, la fel cum și eforturile susținute pot fi zadarnice dacă nu există măcar un strop de inspirație pură în ADN-ul acelei persoane.

Rowan Hooper discută despre modul în care unii oameni au reușit să-și valorifice bagajul genetic și să atingă culmi ale succesului greu de imaginat pentru cei mai mulți dintre noi. Oameni obișnuiți în aparență, dar cu o determinare supraumană, rezultatul unei combinații rare de gene și mediu. Veți descoperi povești fascinante despre îmbunătățirea capacității de memorare și concentrare, despre altruism, despre inteligență, despre longevitate și lupta împotriva îmbătrânirii, despre anduranță fizică, despre fericirea de dincolo de pierderi și dizabilități. Cartea „Superuman. Viața la limitele capacității mentale și fizice” a apărut în acest an la Editura Publica.

 

Viața 3.0. Omul în epoca inteligenței artificiale

omul… nu universul nostru dă sens ființelor conștiente, ci ființele conștiente dau sens universului nostru.

Max Tegmark

Trăim într-o lume în continuă evoluție din punct de vedere cultural, tehnologic, biologic. Căutăm un sens al existenței umanității, un capăt al Universului, un viitor independent de limitele morții sau degradării fizice. Vrem să devenim zei, creatori, atotputernici… Să-i dăm vieții o altă dimensiune, o nouă direcție de dezvoltare, o ultimă actualizare… Să demonstrăm că nu degeaba suntem singurele ființe raționale de pe acest Pământ și cei mai inteligenți hominizi din istorie.

Și cum am putea realiza acest lucru? Soluția propusă de Max Tegmark se numește „Viața 3.0”, adică o reproiectare spectaculoasă atât a software-ului – capacitatea noastră de a dobândi diverse deprinderi și de a îndeplini obiective complexe, cât și a hardware-ului – ADN-ul. Mai exact – prin construirea unor roboți superinteligenți, însă în același timp conștienți, care să-i permită omului să realizeze lucruri uimitoare fără a periclita în vreun fel siguranța și viitorul speciei umane.

Este însă oare posibil un astfel de scenariu? Să creezi o mașină, o IA cu puteri absolute, însă și cu o capacitate extraordinară de a-și impune limite astfel încât să nu distrugă întreaga planetă? Autorul acestei cărți susține că da. Însă nu în viitorul apropiat și nu fără cercetări serioase privind controlul acestor sisteme de inteligență artificială și modalitățile prin care le putem determina să-și alinieze obiectivele cu ale noastre.

Este un drum lung, care presupune conlucrarea celor mai strălucite minți din domeniul tehnologic, precum și conștientizarea totală a riscurilor și oportunităților pe care IA le poate crea pentru omenire. Max Tegmark reușește să le surprindă pe majoritatea, invitându-ne la o dezbatere impresionantă despre inteligență, putere și conștiință, cu o miză care ne privește pe toți și anume aceea de a contribui la proiectarea unui viitor cât mai sigur și adaptat nevoilor de tehnologie și informație ale societății actuale.

Originile creativității umane

orgcAvem nevoie de o fuziune a disciplinelor umaniste cu știința pentru a ne construi o imagine completă și onestă a ceea ce suntem și ce putem deveni, tot așa cum am avut nevoie de lumina soarelui și a focului pentru a deveni ceea ce suntem astăzi.

Edward O. Wilson

„Originile creativității umane” nu este o carte care îți va revela cu exactitate când și cum a devenit omul o ființă creativă. Ar fi o așteptare nerealistă să găsești o explicație precisă pentru acest rezultat al multor zeci de mii de ani de evoluție continuă a speciei umane. De fapt, autorul caută rădăcinile creativității într-o perioadă și mai îndepărtată a istoriei omenirii și anume în paleolitic, când au fost create taberele, ca urmare a modificărilor din dieta hominizilor din acea perioadă, Homo erectus. Oamenii au descoperit treptat că dacă sunt dispuși să coopereze și să manifeste altruism în relațiile cu ceilalți, șansele de a supraviețui pentru o perioadă mai lungă cresc.

Și au supraviețuit. Au devenit mai inteligenți din punct de vedere social, au învățat să fie empatici, s-au transformat în fini observatori ai comportamentului celorlalți semeni și au încercat să își însușească emoțiile și dispozițiile acestora de parcă ar fi ale lor. Cel mai înalt nivel al empatiei se manifestă atunci când îl înțelegi atât de bine pe celălalt încât ajungi să îi intuiești acțiunile viitoare. Practic, pătrunzi în viața lui și îi descoperi chiar și cele mai ascunse gânduri din simplul motiv că pe acelea le-ai avea și tu dacă ai fi în locul lui. Pentru ca această putere pe care ajungi să o ai asupra unui seamăn să nu se transforme într-un blestem, un alt sentiment s-a născut în cadrul relațiilor interumane sănătoase: compasiunea.

Astfel au devenit oamenii animale sociale, au învățat să gândească, să coopereze și să se transpună în alte povești. De aici până la ipostaza omului de ființă creativă este doar un pas, unul pe care disciplinele umaniste îl perfecționează de milenii, propunând de fiecare dată noi modalități de redare a inefabilului și de inventare a infinitului. Indiferent că vorbim despre literatură, istorie, filosofie, teologie sau artă, științele umaniste reprezintă oglindiri ale capacității noastre de a crea, de a inventa lumi, de a observa alte existențe, de a formula întrebări și a imagina răspunsuri. Există oare posibilitatea de a conecta acest univers al ideilor cu cel al cunoașterii științifice? Este cu siguranță o provocare pentru cercetători și pentru umanitate, în general, pe care autorul o explorează cu obiectivitate și atenție, propunându-ne o lectură care ne va ajuta în primul rând să înțelegem importanța limbajului în definirea condiției umane și apoi să medităm la soluții creative novatoare de a studia ceea ce nu cunoaștem încă și de a continua această evoluție culturală spectaculoasă a speciei noastre.

Încercare

anais

What’s that they say about time?
It changes things, but not my mind…

                                                                                                            Alexandra Burke

Anii trec, zilele se transformă, cafeaua îşi schimbă aroma… Timpul devine mai blând, zâmbindu-ţi cu înţelegere. Urmele lui nu se mai observă pe pielea ta. Nu te poate atinge, nu îţi poate altera sentimentele. Nu te poate convinge să renunţi. Aşa că cedează… În aparenţă.

În realitate, îţi caută slăbiciunile. Ştie că undeva, dincolo de privirea ta impenetrabilă, de raţiunea ta infailibilă, de inima ta opacă, se află sufletul tău răvăşit… Ştie că acolo se ascund toate trăirile tale nebuneşti, toate promisiunile nerostite, toate speranţele şi toate credinţele tale… Ştie că aceea este cheia spre umanitatea ta ascunsă… Ştie, dar totuşi nu reuşeşte să deschidă lacătul. Nu el deţine controlul asupra minţii tale. Nu el îţi poate influenţa alegerile…

Timpul nu mai are răbdare. S-a săturat să încerce să te schimbe. Spiritual, este imposibil… Fizic, în schimb… Nimeni nu trăieşte veşnic. Avem o singură viaţă, o singură şansă la fericire. Acesta este avantajul timpului în faţa noastră. Imortalitatea lui. Efemeritatea noastră. Este totuşi suficient să ne supună? Normal că nu… Pentru că noi putem iubi. Iar dacă există ceva care poate să reziste dincolo de timp, aceea este iubirea… Până la urmă, şi omenirea are parte de felia ei de eternitate, nu? 🙂