Înainte să fim ai voștri

inainte-sa-fim-ai-vostri_1_fullsizeNu contează cât de mult ne-ar plăcea melodia unei zile apuse sau cum ne imaginăm cântecul unei zile ce va să vină, trebuie să dansăm pe muzica zilei de azi, altfel o să fim veșnic în contratimp, împleticindu-ne în ceva care nu se potrivește cu momentul.

Lisa Wingate

Trecutul se află în fiecare dintre noi, iar moștenirea pe care generațiile de dinainte ne-au lăsat-o se răsfrânge pe chipul sau în inimile noastre. Purtăm amprenta fizică sau emoțională a celor care au trăit înainte de noi, ne dorim să le cunoaștem istoria pentru a ne înțelege mai bine alegerile, ne refugiem într-un viitor irealizabil când prezentul nu ne dă răspunsurile sperate… Compunem povești despre ce a fost sau ce ar putea fi, dar lăsăm stiloul jos când viața ne provoacă să descriem ce simțim acum… Avery Stafford, una dintre protagonistele romanului Lisei Wingate, și-a trăit întreaga existență încercând să-i mulțumească pe cei din jur și să răspundă așteptărilor familiei. Ca fiică de senator, viața ei a fost tot timpul în atenția publicului, având o direcție clară și prestabilită spre succes. Astfel, a urmat cursurile Facultății de Drept, a ajuns procuror federal, s-a logodit cu un bărbat cu o poziție socială la fel de bună ca a ei… Nimic nu pare să îi amenințe viitorul știut dintotdeauna și nicio umbră nu plutește peste universul lor perfect… până când tatăl ei se îmbolnăvește de cancer, iar familia îi cere să ia în calcul o eventuală candidatură la Senat în locul lui.

Din acest moment, viața lui Avery se rescrie într-un mod pe care nu și l-a închipuit vreodată. Renunță la cariera în Drept și revine în orașul natal, unde începe să-și însoțească tatăl la evenimentele publice și să descopere fațetele întunecate ale politicii… Cunoaște o lume în care adversarii recurg la orice mijloace pentru a se destabiliza reciproc, iar puterea financiară o depășește și determină pe cea politică. Tatăl lui Avery este atras într-un scandal despre abuzurile din azilurile de bătrâni, iar pentru a combate zvonurile false trebuie să se implice activ în prevenirea și limitarea nedreptăților de care este acuzat. În acest context, Avery o cunoaște pe May, o bătrână internată de puțin timp într-un azil pe care îl vizitează împreună cu tatăl ei. Întâlnirea lor este neașteptată și zguduitoare, lăsându-i lui Avery senzația că, într-un mod inexplicabil, cele două au un trecut comun…

Bănuielile îi sunt confirmate de bunica ei, care suferă însă de o boală de memorie și nu poate să îi dezvăluie mai multe lucruri despre misterioasa femeie întâlnită într-un azil. Avery hotărăște să pornească propria investigație, cu prețul de a dezgropa secrete care-i pot spulbera cariera și viața personală. Cu ajutorul unui agent imobiliar de pe o insulă unde bunica ei avea o casă de vacanță, Avery descoperă legătura dintre familia ei și unul dintre cele mai îngrozitoare cazuri de trafic de copii din Statele Unite: Societatea Casa de Copii din Memphis (Tennessee), condusă de Georgia Tann, o femeie care facilita adopții pentru familiile înstărite din America, ascunzând maltratările din orfelinat și faptul că cei mai mulți dintre acești copii erau furați și nu părăsiți de către părinții biologici. Lisa Wingate își construiește romanul pe fundalul acestor nedreptăți reale care au marcat prima jumătate a secolului trecut, oferindu-ne în același timp o lecție emoționantă despre iubirea necondiționată, supraviețuire,  pierderi și regăsiri.

Și dacă…

followNoi, oamenii, dăruim. Momente din timpul nostru, bucăți de suflet, încredere, sentimente nedefinite, gânduri, povești, zâmbete, lacrimi, ani, îmbrățișări, cuvinte, priviri… Ploaia pare să ne spele inimile, dar în realitate ni le murdărește cu noi versiuni ale aceleiași existențe povestite diferit. Astăzi, ne aflăm pe o margine de Paradis pe care nu o cunoaștem și așteptăm să ne deschidă cineva porțile spre eternitate, iar mâine ne zbatem să ieșim pentru o secundă măcar din infernul unei iubiri care nu ne aparține, dar ne mistuie sufletul până la ultima zvâcnire… Visăm la un sfârșit fericit, însă modul în care ne trăim viața ne îndepărtează cu fiecare zi care trece până și de iluzia unei glorii temporare. Luptăm într-un război pe care l-am pierdut înainte de a-l începe și împotriva unui adversar pe care-l adorăm și urâm în egală măsură… Suntem condamnați la durere, dar ne mințim că acea îmbrățișare ce ne-a făcut fericiți într-un moment în care aripile noastre erau rupte și pline de sânge ne va salva, în cele din urmă, de la pedeapsa capitală…

Viața noastră este un șir neîntrerupt de amânări, amăgiri și zâmbete false. Amânăm să spunem „Te iubesc” crezând că vom trăi veșnic sau că oamenii din jurul nostru știu deja ce simțim pentru ei, ne amăgim că ziua de mâine va fi mai bună atunci când prezentul ne sfărâmă sufletul în mii de bucăți, ne desenăm zâmbete pe chip chiar și atunci când mintea ne este răvășită de cele mai întunecate gânduri, iar inimile noastre abia mai bat sub straturile de cicatrici…

Și vine un moment în care ne întrebăm: și dacă am putea schimba azi cursul vieții noastre? Dacă astăzi hotărâm să facem lucrurile diferit și să spunem cuvintele potrivite și să trăim doar acele clipe care ne aduc fericire și liniște? Dacă astăzi putem să devenim mai buni, mai optimiști, mai recunoscători pentru tot ce avem? Și dacă, cel mai înfiorător scenariu posibil, am putea să ne bucurăm de momentul actual fără să ne agățăm de trecut sau viitor, fără să ne închipuim că putem schimba ceva din ordinea lumii prin sentimentele noastre, fără să ne chinuim atât să fim altfel, sperând că vom stăpâni într-o zi infinitul sau că timpul va fi mai îngăduitor cu noi cu cât sacrificiul nostru este mai mare… Și dacă astăzi am fi pur și simplu realiști și ne-am privi în oglindă cu luciditate, observându-ne fiecare crăpătură a sufletului și încercând să le ascundem de această dată de ochii lumii și să le protejăm chiar și de noi înșine…

Și dacă am fi fericiți? Dar nu poți fi când calci pe cioburile lumii tale și singura modalitate de a le aduna este să te rănești… Nu poți fi când prin fericirea ta le provoci nefericire altora. Nu poți fi când ai uitat să speri. Însă poți fi, cândva, într-o altă dimensiune a existenței tale, în care elimini afectivitatea și rămâi doar cu rațiunea. Emoțiile ne fac umani, dar ne și zguduie viețile, uneori fără să ne mai arate cum putem așeza piesele la loc. Lipsa lor ne răpește sensibilitatea, dar ne ajută să ne controlăm mai bine sentimentele. Marea întrebare este: în ce lume ne-ar plăcea să trăim? „În oricare este și el„, răspunde inima cu amărăciune, într-o conștientizare tăcută a unui sfârșit care nu depinde de noi…

Riscuri.

y7wUNmlThosy1dycyIhc4Ggoo1_400_largeOrice început este greu. Anevoios. Uneori demoralizant. Îmi amintesc perfect toate începuturile din viaţa mea. Acea teamă de necunoscut. Apoi familiarizarea cu el. Primele planuri de viitor. Primele rezultate extraordinare. Noile proiecte. Încrederea în sine. Şi apoi sfârşitul, cu despărţirile şi tumultul lui. Fără lacrimi, fără regrete. Doar mă maturizam cu fiecare ciclu, nu? Deveneam adult, iar adulţii nu au timp să îşi plângă de milă. Nu au timp să privească în trecut…

Dar mai sunt şi alte începuturi. Cele pe care cumva le repeţi. O poveste care nu a mers cum trebuia din prima şi îi dai o altă şansă. Te întorci în trecut, îţi trezeşti demonii, îţi redescoperi sentimentele. Însă nu îţi repeţi greşelile. E singura diferenţă, dar una care îţi oferă un bilet doar dus spre eternitate. Spre fericire. Spre Eden sau oricare ar fi denumirea acelui loc în care poţi fi tu însuţi alături de persoana aleasă de inima ta. O persoană specială lângă care ai vrei să fii şi în altă lume, dacă ar exista.

Am trăit şi eu astfel de începuturi. Le-am detestat, le-am iubit, le-am dorit, le-am respins… Incertitudinea este cea care te consumă, nu îţi permite să fii raţional, iar în final te readuce în locul din care ai plecat. Fără să sesizezi măcar… Dar câteodată chemarea inimii tale este cea corectă. Câteodată e bine să te întorci din morţi. Câteodată descoperi că oamenii se pot schimba… Poate nu îşi schimbă în totalitate comportamentul, dar atitudinea da… Paşi mici, dar care pot transforma lumea. Câteodată merită să îţi asumi riscul… 🙂

P.S. O melodie care m-a cucerit de la primul vers: