Forma unei inimi

 

Ce formă au inimile noastre? Când durerea își picură otrava pe suprafața lor cicatrizată, inimile își pierd contururile delicate și devin niște bucăți nedefinite de gheață. Când dragostea le readuce iluzia aproape uitată a fericirii, inimile se topesc ușor, luând forma unei fărâme de Infinit, unui fragment din Univers, unui colț de Paradis… Când neîmplinirea începe să le erodeze lumea perfectă, pe care și-au clădit-o pe vise și promisiuni, inimile încep să se dezintegreze… Astăzi pierd emoția primului sărut. Mâine pierd teama de singurătate. Luna viitoare pierd motivul pentru care băteau într-un anumit fel. Și tot așa până își pierd esența. Acel ceva care le ținea toate firele la un loc. Care le aducea fericire și disperare.

Și în alte dăți, inimile nu au formă. Nu iubesc, nu urăsc, nici măcar nu mai simt durere. Sunt frânturi de stele, de cuvinte, de gânduri… Azi, inima mea pare să aibă forma unei clepsidre. Nisipul efemerității curge încet prin vinele mele, amintindu-mi că nimic nu este etern, nici dragostea, nici suferința, nici ura, nici noi… Vine o zi în care nu mai cauți absolutul, în care nu-ți mai dorești să fii mai presus de sentimentele altor oameni, în care nu mai judeci alte povești, în care te maturizezi fără voia ta și prețuiești mai mult ce poți avea acum decât ce speri că ai putea găsi în alte vieți.

Nu-ți mai clădești lumea pe speranțe și idealuri înalte, ci pe liniște, pe meditație, pe tăcere… Nu mai grăbești oamenii să-ți dăruiască bucăți din ei, ci îi lași să ia singuri decizia de a se deschide. Nu te mai interesează ce afișează ceilalți în public pentru că știi că cele mai intense momente din viețile noastre se petrec în spatele ușilor închise… Nu mai crezi în minuni, dar nici nu îți pierzi încrederea că într-o zi, într-un anume mod și într-un oarecare colț de lume, vei zâmbi cu sufletul. Vei vedea dincolo de aparențe, de adevăruri spuse pe jumătate, de minciuni croite în jurul unei imagini publice perfecte… Vei trăi cea mai autentică versiune posibilă a existenței tale, în forma pe care nici măcar gândurile tale nu o pot crea acum…

Și ce formă va avea inima ta atunci? Cred că a unui copac ale cărui frunze se agață de el cu teama de a nu-și pierde și ultima șansă la viață. Pentru că aceasta este și imaginea iubirii: ne agățăm de cineva anume, crezând că altfel vom muri, iar când cădem pe asfalt vedem că inima noastră nu a fost singura rănită. Și totuși încă bate… Probabil era toamnă când Dumnezeu ne-a dăruit speranța. 🙂

Viaţă (3)

Îmi place să vorbesc despre viaţă, să o admir, să o iubesc. Îmi place atunci când e provocatoare şi imprevizibilă, dar şi atunci când îmi confirmă aşteptările. Îmi plac în egală măsură imprudenţa şi instinctul ei de autoconservare. Îi admir entuziasmul şi îi dezabrop melancolia tomnatică. O iubesc cu toate nuanţele ei întunecate sau fosforescente deoarece e singura pe care o am… Nu aş putea fi aici şi acum fără ea. Nu aş putea trăi, respira sau visa… Nu aş putea iubi.

Mâine e 1 octombrie, ceea ce înseamnă că vacanţa mea de aproape patru luni se apropie de final. Facultatea mea e mai specială, aşa că prima mea zi de şcoală va fi abia pe 7 octombrie. Asta nu înseamnă că avem mai puţine săptămâni de activitate didactică decât celelalte facultăţi. Doar vom începe sesiunea de iarnă mai târziu. 🙂 Însă anul acesta mă simt altfel… E un sentiment ciudat, o combinaţie elegiacă de speranţă şi teamă. Mă simt pregătită spiritual şi raţional pentru tot ce va însemna ultimul an de facultate. Dar nu mă simt aşa pregătită pentru viaţa de adult. Sunt conştientă că peste un an nu voi mai avea timp să copilăresc, că vacanţele lungi de vară vor fi doar o amintire frumoasă, că voi avea un serviciu ce va implica multe responsabilităţi şi obligaţii. Însă şi multe satisfacţii…

Va fi un an al schimbărilor pentru mine, un an ce va contribui decisiv la maturizarea mea şi la formarea mea ca fiinţă socială. Va fi un an în care voi învăţa să trăiesc altfel, într-o dimensiune diferită şi totuşi aceeaşi…

P.S.

Did you know none of it’s real if you can’t feel
The beating of someone’s heart?
Don’t leave yourself in the dark…

Din nou toamnă

Zile de toamnă cu stropi de lumină pe frunze uscate. Oameni grăbiţi, care încearcă să ignore răceala picăturilor de ploaie. Nopţi lungi şi reci, fără stele şi fără vise. Suflete care îşi pierd strălucirea, inimi care bat mai lent. Întregul univers pluteşte în neant, lipsit de viaţă. Timpul parcă s-a oprit şi el, neştiind în ce direcţie ar trebui să meargă.

Iubeam toamna când întunericul era modul meu de viaţă. Iubeam aerul ei mătăsos, umbrele ei seducătoare, spiritul ei degradat. Iubeam durerea. Şi nu dintr-o înclinaţie morbidă spre autoflagelare, ci din resemnare. Aceea era lumea mea, cu toate imperfecţiunile şi sclipirile ei, o lume ciudată, dar care îmi definea fiecare tresărire a sufletului. Până într-o zi…

Într-o zi, am decis că toamna nu îmi mai reprezintă personalitatea. I-am împrumutat calmul şi melancolia, dar nu şi latura funebră. Îi admir tenebrele, dar ele nu mai fac parte din viaţa mea. Sunt doar nişte reminiscenţe ale unei perioade aproape uitate, dintr-o existenţă tristă şi tulburătoare. Acum îmi privesc vechea individualitate cu detaşare şi compasiune. Acum ştiu că răul nu mă mai poate atinge…

P.S.
Am aflat că televiziunea AXN Spin (lansată în România în martie 2013 în pachetele Romtelecom) difuzează primul sezon din „Frumoasa şi bestia”, în fiecare marţi, de la 21:00. Serialul a avut premiera anul trecut în SUA, urmând ca pe 7 octombrie 2013 să revină cu sezonul doi. Trailerul pentru noul sezon promite suspans, acţiune şi… iubire:

Şi „Răzbunare”, serialul pe care îl urmăresc de doi ani, se bucură de apreciere în România. Începând cu 9 septembrie 2013, Euforia TV va difuza cel de-al doilea sezon, de luni până joi, de la 21:00. Personal, aştept cu nerăbdare sezonul trei, care va avea premiera pe 29 septembrie 2013. Sunt destul de intrigată de trailerul pentru acest sezon: Emily, îmbrăcată în rochie de mireasă şi cu un pahar de şampanie în mână, se află pe un vas. Ea îi cere iertare cuiva, însă persoana cu care vorbeşte nu este impresionată de scuzele ei. Ci o împuşcă de două ori… Se anunţă astfel un sezon şi mai surprinzător decât cele de până acum, în care absolut niciun personaj nu este invincibil, iar răzbunarea se poate întoarce oricând împotriva celor ce o folosesc.

Sfârşit de vară

Omul ăsta, pe care cândva l-am crezut un erou romantic, un brav şi strălucitor cavaler alb – sau cavaler negru, după spusele lui – nu e un erou.  E un bărbat cu probleme emoţionale profunde şi grave şi mă trage după el în întuneric. Chiar nu pot să-l călăuzesc spre lumină?

Anastasia Steele (Cincizeci de umbre ale lui Grey)

Încă o vară se apropie de final, încă un anotimp îşi pierde strălucirea, lăsându-l pe următorul să îşi exercite controlul asupra sufletelor noastre. Toamna… Misterioasă, calmă, fermecătoare. Discretă. O adevărată încântare pentru ochi şi pentru spirit. Mai ales pentru mine…

Toamna, sunt eu însămi. Îmi admir în tăcere umbrele, îmi ascult cu atenţie inima, îmi caut esenţa pierdută în tumultul verii… Îmi redescopăr caracterul melancolic şi meditativ, îmi stabilesc noi sarcini.

Toamna, iubesc întunericul. E anotimpul în care nu mi-e teamă de demonii mei fiindcă ştiu că sunt mai puternică decât ei. Şi cum aş putea să nu fiu după atâţia ani în care am luptat cu fervoare pentru sufletul meu? Cum aş putea să nu fiu după ce am cunoscut toate infernurile posibile, după ce am supravieţuit tuturor căderilor?

Câteodată, nu ai nevoie de lumină pentru a fi fericit. Nu ai nevoie de inimioare şi flori pentru a iubi. Nu ai nevoie de linişte pentru a simţi că trăieşti. Ai nevoie doar de credinţă. De credinţa că sufletul tău nu va muri niciodată, ci îţi va purta dragostea în noi dimensiuni până la sfârşitul timpului.

De aceea iubesc toamna…

P.S. Şi pentru opt septembrie, desigur.

Toamnă

Octombrie, cursuri, linişte, ploi, cărţi, cafea, seminarii, mic-dejunuri lungi şi pauze de prânz la bibliotecă…

Într-un cuvânt: toamnă.

Toamna e minunată, cu după-amiezile ei ploioase, cu dimineţile în care aroma cafelei este suficientă pentru a-ţi insufla dispoziţia pentru facultate. E minunat să asculţi sunetul domol al ploii în timp ce citeşti o carte bună sau să te bucuri de culorile vii ale toamnei în timp ce îţi auzi în căşti melodia preferată.

Toamna e un anotimp tăcut, care îţi oferă şansa de a vorbi cu tine insuţi, de a-ţi asculta inima, de a-ţi reaminti ce priorităţi ai, de a-ţi cunoaşte viaţa.

După o vară lungă şi agitată, în care ai fost mereu pe drum, încercând să îţi valorifici fiecare clipă liberă, toamna ţi se arată ca o perioadă de normalitate, de calm, de meditaţie.

Însă toamna aduce şi singurătatea… Mai mult timp cu tine înseamnă mai mult timp singur. Şi uneori tot ce îţi doreşti este să pui pauză nesfârşitei melancolii a zilelor de toamnă şi să te întorci pentru o clipă măcar la nebunia şi prospeţimea verii…

Dar nu poţi. Timpul nu se întoarce niciodată, nu se opreşte şi nici nu aşteaptă. Însă uneori mi se pare că pasivitatea toamnei influenţează până şi caracterul lui neobosit. Parcă timpul trece mai greu toamna, nu-i aşa?