Tentația de a fi fericit

tentatiaÎți petreci viața crezând că într-o bună zi se va întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ți dai seama că realitatea e mult mai puțin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la ușa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei petrece seara singur.

Lorenzo Marone

Viața este despre alegeri, regrete, așteptare, vise. Când suntem tineri, avem impresia că în fața noastră se află un infinit de posibilități, de moduri în care ne putem găsi fericirea, amăgindu-ne că am ales corect chiar și atunci când inimile ne sunt zdrobite pe asfalt fără ca cineva să observe sau să îi pese. Credem că avem timp. Sau doar sperăm că, până la urmă, „un suflet milos trece pe acolo și ne culege de pe jos”.

„Tentația de a fi fericit” este povestea unui septuagenar asocial care își trăiește viața într-o singurătate autoimpusă, chinuit de perspectiva conversațiilor de complezență sau implicării emoționale profunde. Cesare Annunziata nu are multe motive să fie fericit: a lucrat patruzeci de ani într-un domeniu pe care l-a detestat, a fost căsătorit cu o femeie pe care nu a iubit-o, a fost îndrăgostit fără să-și poată împlini iubirea. Însă în ziua în care o cunoaște pe Emma, o tânără victimă a violenței domestice, percepția lui despre viață și fericire se schimbă brusc. Scutul care îl împiedică să se atașeze de cei din jur cade, iar umanitatea lui răzbate dincolo de straturile de regrete și decizii greșite. Emma îi amintește că există și alegeri pentru care poți plăti cu viața, iar aceasta cred că este una dintre cele mai dureroase lecții pe care le poate primi un om.

Cesare primește târziu lecția empatiei, dar în viață nu contează momentul în care învățăm ceva, ci experiența în sine. Pentru mine, această lectură a fost una dintre cele mai personale și revelatoare pe care le-am avut în ultima perioadă, o aducere-aminte a miracolului de a trăi fără teamă, de a te bucura fără să plătești cu bucăți de suflet, de a iubi fără durere. Să fii fericit… este cu adevărat o tentație, de care cei mai mulți dintre noi fugim involuntar, temându-ne că nu ne vom permite prețul.

 

Cadou

largeCând începe cu adevărat o relație? Când știi că un om care îți era necunoscut până la un moment al vieții va deveni o parte din tine atât de importantă încât ți-ai dărui și ultima bătaie de inimă doar ca a lui să bată mai tare? Când începi să îi simți prezența înainte de a-l vedea, când începi să-i înțelegi nevoile dintr-o singură privire, când începi să-i cunoști cele mai complicate trăiri și să-i iubești fiecare bucată de suflet de parcă ți-ar aparține mai mult ție decât lui însuși?

Probabil totul începe cu un simplu cadou. Poate chiar într-o zi de Crăciun. Sau de ziua unuia dintre voi. Când inima ta își pune o dorință de care nici măcar nu este conștientă. Când gândurile tale se îndreaptă către cealaltă persoană și ai vrea să o ai aproape. Nu să fie a ta. Ci doar să împărțiți, cumva, același aer. Același prezent. Aceeași viață. Același fragment de timp…

Iubirea nu vine cu un set de instrucțiuni. Nu te îndrăgostești și apoi urmezi niște pași clasici, nu există bune practici și nici măcar o teorie valabilă pentru toată lumea. Nici măcar nu știi dacă sentimentele îți sunt împărtășite, dacă universurile voastre vor fuziona vreodată, dacă inimile vă vor bate în același ritm… Dar tocmai aici este frumusețea acestui sentiment. În imprevizibil. În speranțe. În necunoscutul din spatele unei cortine pe care ați creat-o împreună ca scut împotriva lumii, oamenilor, curiozităților, prejudecăților… Pentru că iubirea se autodistruge atunci când le permiți celor din jur să privească dincolo de zidurile care îți protejează intimitatea. Loialitățile se pierd, sentimentele devin banale, sacrul se transformă în profan… O lume întreagă se prăbușește sub greutatea unei simple ridicări de cortină, când ai fi crezut că nimeni nu se uită spre voi.

O relație începe când poți înțelege acest lucru. Când nu ai nevoie de confirmările celor din jur pentru a ști că decizia pe care ai luat-o este cea corectă. Când creezi cel mai strălucitor și impenetrabil scut în jurul poveștii voastre, zâmbind la gândul că nici măcar soarele nu trebuie să treacă prin el pentru că voi aveți deja propria sursă de lumină, propria sferă de speranțe, culori și magie care vă încălzește inimile de fiecare dată când vă auziți vocile. Cândva, ai fi zis că stelele nu strălucesc dacă nu este întuneric, dar acum știi că luminile se construiesc în doi, iar universul nu trebuie să ardă pentru ca focul din sufletul tău să se aprindă… Ci doar să îl lași pe celălalt să provoace în mintea ta acele scântei spectaculoase care vă consumă și vă purifică în același timp, arătându-vă că dragostea poate fi cel mai minunat sentiment din lume dacă o împărtășești cu omul potrivit.

 

Ani de facultate

tumblr_mdaue1gKL21rea00ko1_500_large

Oamenii sunt mereu nostalgici când se gândesc la perioada liceului, la emoţia primei iubiri, la prieteniile ce păreau să dureze pentru totdeauna, la calmul zilelor lungi de vară… În facultate, totul pare diferit. Descoperi o altă versiune a ta, una mai matură, mai echilibrată, mai… ocupată. Descoperi că timpul liber a devenit un lux de multe ori inaccesibil, că viaţa înseamnă mai mult decât relaxare şi planuri nebuneşti, că dragostea are şi o faţetă necomplicată şi normală… Că prieteniile nu se măsoară în secrete împărtăşite şi pasiuni comune, ci în momente nepreţuite şi sfaturi sincere.

Îmi pare foarte rău că nu reuşesc să îmi respect angajamentul faţă de blogul meu, dar chiar nu am suficient timp. Poate dacă o zi ar avea cu o oră mai mult… Sau dacă nu am avea nevoie de somn pentru a ne păstra energia şi capacitatea de a învăţa… Dar acestea sunt utopii. Adevărul este că mă aflu într-o perioadă foarte… aglomerată. În fiecare săptămână am următorul program:

  • de pregătit cel puţin un proiect de 10 pagini (la Gestionarea Crizelor de Imagine, la Comunicare Interpersonală şi mai nou la Mass-Media – din fericire, pentru cel din urmă am deadline-ul după vacanţa de Crăciun).
  • de realizat o prezentare alături de respectivul proiect (aceasta e partea cea mai uşoară, dar şi cea mai imprevizibilă).
  • de dat cel puţin un test (la Analiza Imaginii Organizaţiilor şi la Gestionarea Crizelor de Imagine) – ce pot comenta aici… Mă limitez la a preciza că analiza imaginii nu e ceva utopic sau subiectiv. Există anumite formule, calcule, ponderi… Norocul meu este că totuşi mi-a plăcut matematica în ciuda faptului că am ales Ştiinţele Sociale. Şi că am o memorie vizuală excelentă.
  • de pregătit referate şi studii de caz – partea mea favorită datorită temelor interesante.
  • de citit diferite articole, cărţi, materiale pentru licenţă (sau pentru cursurile din acest semestru).

Au fost (şi vor mai fi) multe săptămâni în care a trebuit să fac toate lucrurile de mai sus în decurs de câteva zile. Cu un astfel de program, ce timp să mai am pentru blog sau pentru serialele mele preferate, să nu mai vorbesc de cărţile apărute recent şi pe care abia aştept să le pot citi?

Toate miturile despre anul III sunt adevărate, din păcate. Sunt totuşi recunoscătoare că pot învăţa lucruri practice şi folositoare, că datorită proiectelor de grup am şansa să petrec mai mult timp cu prietenele mele… Viaţa este minunată, chiar şi atunci când nu avem timp să-i admirăm perfecţiunea.

P.S. Voi termina totuşi în curând ultimul sezon din Dexter. Am văzut că va fi transmis începând cu 27 noiembrie 2013 de PRO TV. Este absolut tulburător felul în care a evoluat acţiunea… Voi vorbi mai mult despre acest serial după ce voi viziona ultimul episod.

P.P.S. O melodie despre puterea de a continua şi despre speranţă…

But there’s no way that I could leave
So I don’t leave…

Confuzie urbană

tumblr_mfwspjbwUh1qm5niuo1_500_large

Pentru că nu poţi să le trăieşti pe toate şi atunci important este să trăieşti esenţialul, iar fiecare dintre noi are „esenţialul său”.

Marc Lévy

Oraşul are o altă înfăţişare acum. Şi-a şters praful de pe aripi, şi-a înăbuşit zgomotele. A descoperit că îi plac misterele şi umbrele. Îi place liniştea de la miezul nopţii, când aude doar respiraţiile uşoare ale miilor de suflete adormite. Îi plac îndrăgostiţii care se sărută la semafor sau copiii care se agaţă cu atâta speranţă de mâinile părinţilor. Îi plac oamenii frumoşi, care iubesc viaţa şi agitaţia ei, oamenii care au timp să contemple şi să iubească.

Oraşului nu-i place rutina. Nu-i plac clişeele siropoase sau conversaţiile de complezenţă. Nu-i plac oamenii care nu ştiu să aştepte sau să privească. Nu înţelege de ce oamenii uită să trăiască. Oare ei nu ştiu că altă şansă nu vor mai avea? Iar dacă ştiu, de ce nu aleg fericirea? De ce nu preţuiesc mai mult prezentul, ci aleargă după nişte vieţi care nici măcar nu le aparţin cu adevărat?

Oraşul e îngheţat în timp. El doar observă, nu poate schimba nimic, nu poate să renunţe la impasibilitatea lui rece. Însă oamenii pot. Ei sunt stăpânii propriului lor univers, doar ei au puterea de a-l desăvârşi. Au toate resursele necesare, dar nu au timp. Aşa că oamenii renunţă să lupte… Renunţă la visele lor, renunţă la raţiunea lor de a trăi. Le este teamă să mai spere, să mai încerce.

Oamenii nu mai ştiu să caute lumina. O caută în soare, în Paradis, într-o existenţă anterioară sau viitoare. Adevărul este că ea se află în ei înşişi. Aşteptându-i… Rugându-se ca ei să-şi amintească. Să se bucure din nou… Să trăiască.

P.S. O melodie superbă de pe coloana sonoră a unui film extraordinar, pe care vi-l recomand cu drag (Instrumente mortale – Oraşul oaselor):

Hoţul de umbre

ImagineTrecerea anilor e doar o părere. Momentele cele mai simple sunt ancorate pentru totdeauna în noi.

                                                                                                       Marc Lévy

Timpul trece peste sufletele noastre fără să îl observăm măcar. Copilăria – acea perioadă minunată şi simplă a vieţii noastre – se îndepărtează de noi din ce în ce mai mult, lăsându-ne singuri în această lume zbuciumată şi complicată a adulţilor. Prima boală departe de medicamentele miraculoase ale mamei, primele lacrimi despre care părinţii nu ştiu pentru că se află la 200 de kilometri depărtare, primele succese profesionale despre care nu le poţi povesti decât la telefon… Descoperi că te-ai maturizat, că priveşti din alt unghi viaţa, că iubeşti cu o altă intensitate…

Am citit aseară o carte. L-am redescoperit pe Marc Lévy, un autor francez care scrie cu o sensibilitate şi o emoţie ce te determină, în mod inevitabil, să plângi. Sau măcar să reflectezi, pentru câteva minute, la propria-ţi existenţă. Mi-am adus aminte de copilărie, de zilele în care singura mea grijă era să îmi scriu temele pentru a doua zi. Mi-am adus aminte de naturaleţea acelor vremuri fericite, de farmecul lor înăbuşit de trecerea anilor.

Cartea lui Marc Lévy se numeşte „Hoţul de umbre”. Este povestea unui băiat cu un dar neobişnuit: acela de a „fura” umbrele oamenilor şi de a le citi astfel gândurile ascunse. Uimit de talentul lui, protagonistul evită multă vreme apropierea celorlaţi tocmai pentru a nu afla lucruri pe care aceştia nu sunt pregătiţi să i le împărtăşească. Până când descoperă că darul lui poate avea un efect benefic asupra celor dragi dacă ştie cum să-l folosească. Până când descoperă cât de puternic poţi fi atunci când iubeşti… Şi cât de generos.

Dragostea ne ajută să devenim cu adevărat oameni. Nu raţiunea. Prin raţiune ne apropiem de imaginea ideală a omului, dar nu de esenţa lui. Ceea ce ne defineşte este capacitatea noastră de a dărui necondiţionat iubire, fără să ne gândim la vreo recompensă ulterioară. Doar iubind putem visa la eternitate. Motivul este simplu: ce ne-ar putea activa dorinţa de a trăi veşnic dacă nu posibilitatea de a iubi dincolo de lumea aceasta?

Nimic nu poate opri trecerea timpului. Dar cred că amintirile noastre nu mor odată cu noi. Cred că toţi avem o bucată de veşnicie în inimile noastre. Tot ce ne rămâne de făcut este să o oferim. Să credem în ea. Să sperăm.

P.S. Poate că iubirea nu ne face nemuritori, dar cu siguranţă ne salvează sufletele.

Încercare

anais

What’s that they say about time?
It changes things, but not my mind…

                                                                                                            Alexandra Burke

Anii trec, zilele se transformă, cafeaua îşi schimbă aroma… Timpul devine mai blând, zâmbindu-ţi cu înţelegere. Urmele lui nu se mai observă pe pielea ta. Nu te poate atinge, nu îţi poate altera sentimentele. Nu te poate convinge să renunţi. Aşa că cedează… În aparenţă.

În realitate, îţi caută slăbiciunile. Ştie că undeva, dincolo de privirea ta impenetrabilă, de raţiunea ta infailibilă, de inima ta opacă, se află sufletul tău răvăşit… Ştie că acolo se ascund toate trăirile tale nebuneşti, toate promisiunile nerostite, toate speranţele şi toate credinţele tale… Ştie că aceea este cheia spre umanitatea ta ascunsă… Ştie, dar totuşi nu reuşeşte să deschidă lacătul. Nu el deţine controlul asupra minţii tale. Nu el îţi poate influenţa alegerile…

Timpul nu mai are răbdare. S-a săturat să încerce să te schimbe. Spiritual, este imposibil… Fizic, în schimb… Nimeni nu trăieşte veşnic. Avem o singură viaţă, o singură şansă la fericire. Acesta este avantajul timpului în faţa noastră. Imortalitatea lui. Efemeritatea noastră. Este totuşi suficient să ne supună? Normal că nu… Pentru că noi putem iubi. Iar dacă există ceva care poate să reziste dincolo de timp, aceea este iubirea… Până la urmă, şi omenirea are parte de felia ei de eternitate, nu? 🙂

Timp…

time_goes_by_fast._people_go_in_and_out_of_your_life._you_must_never_miss_the_opportunity_to_tell_people_how_much_they_mean_to_you_largeÎn locul vostru, aş trăi clipa, secunda aceea preţioasă şi de neînlocuit care nu se va repeta. Un moment de linişte, un campus frumos, clipele cu prietenii… Soarele care intră pe fereastră… Bucuraţi-vă de toate acestea! Cât mai puteţi.

Daniel PiercePerception

Timpul nu ne aşteaptă niciodată. Mereu ne gândim la viitor, la trecut sau pur şi simplu aşteptăm să dispară cât mai repede momentul actual, fără să realizăm că acestea sunt clipe cu care nu ne vom mai întâlni niciodată. Pierdem prea multă vreme făcându-ne planuri, imaginându-ne diferite scenarii, regretând lucruri pe care le-am făcut acum o săptămână sau acum câţiva ani. Nu ne dăm seama că ne apropiem cu fiecare zi care trece de sfârşit, nu ne dăm seama că avem o singură şansă la fericire şi trebuie să o valorificăm cât mai mult.

Dar toţi cădem în această capcană a timpului… Pe toţi ne păcăleşte că vom trăi veşnic, că vom face atât de multe lucruri extraordinare, că vom cunoaşte întreaga lume şi poate chiar Universul… Toţi avem la un moment dat astfel de speranţe, toţi ne hrănim fanteziile cu iluzii ale eternităţii, sperând că ele se vor materializa într-o zi. Poate că avem dreptate… Dar ce se întâmplă dacă nu va fi aşa?

Ce se întâmplă dacă vom realiza cândva că viaţa a trecut prea repede pe lângă noi, că nu am avut timp să facem nici măcar jumătate din tot ce am vrut să facem? Ce se întâmplă dacă dincolo de lumea aceasta nu mai există nimic şi practic am pierdut unica ocazie de a crea ceva durabil, fascinant? Nu este scenariul pe care eu mi-l închipui, dar este unul posibil. Şi atunci cum ar trebui să trăim astfel încât să nu avem niciun regret, indiferent de ceea ce ne aşteaptă dincolo de clipa imaginară a prezentului? Frumos? Corect? Sănătos?

Nu cred că există cuvinte pentru a descrie un mod de viaţă. Toate sunt diferite, aşa cum suntem şi noi. Dar cred că toţi putem învăţa să preţuim ceea ce avem. Nu contează dacă este mult sau puţin… Contează doar ca acel ceva să fie al nostru şi să îl iubim. Însă trebuie să fim atenţi… Pentru că marea provocare nu este să ne găsim raţiunea de a trăi. Marea provocarea este să o păstrăm.

P.S. Voi vorbi în curând despre Perception, ultimul serial pe care l-am descoperit. Veţi fi surprinşi câte înţelesuri poate avea realitatea…

Toamnă

Octombrie, cursuri, linişte, ploi, cărţi, cafea, seminarii, mic-dejunuri lungi şi pauze de prânz la bibliotecă…

Într-un cuvânt: toamnă.

Toamna e minunată, cu după-amiezile ei ploioase, cu dimineţile în care aroma cafelei este suficientă pentru a-ţi insufla dispoziţia pentru facultate. E minunat să asculţi sunetul domol al ploii în timp ce citeşti o carte bună sau să te bucuri de culorile vii ale toamnei în timp ce îţi auzi în căşti melodia preferată.

Toamna e un anotimp tăcut, care îţi oferă şansa de a vorbi cu tine insuţi, de a-ţi asculta inima, de a-ţi reaminti ce priorităţi ai, de a-ţi cunoaşte viaţa.

După o vară lungă şi agitată, în care ai fost mereu pe drum, încercând să îţi valorifici fiecare clipă liberă, toamna ţi se arată ca o perioadă de normalitate, de calm, de meditaţie.

Însă toamna aduce şi singurătatea… Mai mult timp cu tine înseamnă mai mult timp singur. Şi uneori tot ce îţi doreşti este să pui pauză nesfârşitei melancolii a zilelor de toamnă şi să te întorci pentru o clipă măcar la nebunia şi prospeţimea verii…

Dar nu poţi. Timpul nu se întoarce niciodată, nu se opreşte şi nici nu aşteaptă. Însă uneori mi se pare că pasivitatea toamnei influenţează până şi caracterul lui neobosit. Parcă timpul trece mai greu toamna, nu-i aşa?