Din nou toamnă

Zile de toamnă cu stropi de lumină pe frunze uscate. Oameni grăbiţi, care încearcă să ignore răceala picăturilor de ploaie. Nopţi lungi şi reci, fără stele şi fără vise. Suflete care îşi pierd strălucirea, inimi care bat mai lent. Întregul univers pluteşte în neant, lipsit de viaţă. Timpul parcă s-a oprit şi el, neştiind în ce direcţie ar trebui să meargă.

Iubeam toamna când întunericul era modul meu de viaţă. Iubeam aerul ei mătăsos, umbrele ei seducătoare, spiritul ei degradat. Iubeam durerea. Şi nu dintr-o înclinaţie morbidă spre autoflagelare, ci din resemnare. Aceea era lumea mea, cu toate imperfecţiunile şi sclipirile ei, o lume ciudată, dar care îmi definea fiecare tresărire a sufletului. Până într-o zi…

Într-o zi, am decis că toamna nu îmi mai reprezintă personalitatea. I-am împrumutat calmul şi melancolia, dar nu şi latura funebră. Îi admir tenebrele, dar ele nu mai fac parte din viaţa mea. Sunt doar nişte reminiscenţe ale unei perioade aproape uitate, dintr-o existenţă tristă şi tulburătoare. Acum îmi privesc vechea individualitate cu detaşare şi compasiune. Acum ştiu că răul nu mă mai poate atinge…

P.S.
Am aflat că televiziunea AXN Spin (lansată în România în martie 2013 în pachetele Romtelecom) difuzează primul sezon din „Frumoasa şi bestia”, în fiecare marţi, de la 21:00. Serialul a avut premiera anul trecut în SUA, urmând ca pe 7 octombrie 2013 să revină cu sezonul doi. Trailerul pentru noul sezon promite suspans, acţiune şi… iubire:

Şi „Răzbunare”, serialul pe care îl urmăresc de doi ani, se bucură de apreciere în România. Începând cu 9 septembrie 2013, Euforia TV va difuza cel de-al doilea sezon, de luni până joi, de la 21:00. Personal, aştept cu nerăbdare sezonul trei, care va avea premiera pe 29 septembrie 2013. Sunt destul de intrigată de trailerul pentru acest sezon: Emily, îmbrăcată în rochie de mireasă şi cu un pahar de şampanie în mână, se află pe un vas. Ea îi cere iertare cuiva, însă persoana cu care vorbeşte nu este impresionată de scuzele ei. Ci o împuşcă de două ori… Se anunţă astfel un sezon şi mai surprinzător decât cele de până acum, în care absolut niciun personaj nu este invincibil, iar răzbunarea se poate întoarce oricând împotriva celor ce o folosesc.

True Blood (2008)

True Blood este unul dintre serialele mele de suflet. Au trecut deja cinci ani de când aştept cu entuziasm fiecare vară pentru a primi porţia de fantezie, mister şi nebunie. Au fost momente când m-a dezamăgit (ca orice alt serial pe care îl urmăresc), însă părţile bune s-au evidenţiat întotdeauna. E ceva special la True Blood… Poate că personajele sunt construite în aşa fel încât să te surprindă mereu, poate că scenariul este prea palpitant pentru a putea bănui ce va urma… Poate că mă aşteptam prea mult să găsesc asemănări cu seria „Vampirii Sudului” (mai ales că primele 4 sezoane au avut câteva puncte în comun cu volumele autoarei Charlaine Harris), lucru ce nu s-a mai întâmplat.

Cert este că acest al şaselea sezon m-a surprins. Din nefericire, nu într-un mod plăcut. Şi nu m-a deranjat deloc faptul că serialul s-a îndepărtat aproape definitiv de cărţi. Dimpotrivă, sunt încântată să descopăr singură surprizele pe care scenariştii ni le pregătesc. Însă nu îmi place să văd cum personajele principale plutesc într-un fel de inepţie generală, pierzându-şi caracterele puternice şi independente în goana lor după iluzii şi poveşti.

De exemplu, Sookie. Ce au avut scenariştii cu ea? Când a devenit atât de disperată după companie încât îl acceptă în viaţa ei fără nicio reţinere pe ucigaşul părinţilor ei? Am înţeles că s-a simţit trădată de ei întrucât aceştia voiau să o omoare (ba chiar tatăl ei a încercat din nou să o facă prin mediumul Lafayette), dar această furie depăşeşte tot ce a simţit sau gândit vreodată în legătură cu ei? În plus, cum să crezi orbeşte în cineva care te-a minţit încă din prima clipă în care te-a cunoscut? Iar în final, descoperi că îţi doreşti să fii cu Alcide, vârcolacul pe care l-ai respins de atâtea ori până atunci. Nu îmi place deloc această Sookie naivă şi uşor de manipulat. Sper să nu o revăd în acest mod în următorul sezon.

Apoi Bill… Vampir, zeu, profet… Setea de putere i-a anihilat definitiv umanitatea, transformându-l într-un fel de marionetă a lui Lilith, primul vampir din istorie. Tot ce îl definea până în acel moment moare, aducând la suprafaţă un Bill rece, distant, inuman. Cu toate acestea, el reuşeşte să reziste chemării lui Lilith şi să revină la vechea sa personalitate după ce îşi salvează prietenii de la moarte. Aşadar, pentru Bill există speranţe…

Dar Eric? Acea scenă cu el arzând în zăpadă? Nu ştiu ce planuri au cu el scenariştii, însă True Blood nu poate exista fără Eric. Cred că acest personaj reliefează perfect imaginea unui vampir adevărat: conştient de puterile sale, ironic, nemilos, însă loial pentru totdeauna celor pe care îi iubeşte sau respectă.

În concluzie, am avut parte de un sezon destul de slab, dar care a avut un final plin de neprevăzut. E mult mai puţin decât m-aş fi aşteptat după cinci sezoane reuşite, însă îi voi mai acorda o şansă în vara anului viitor. Sunt curioasă cum vor evolua relaţiile dintre oameni şi vampiri şi cum vor reuşi aceştia să opună rezistenţă noilor duşmani din oraş: vampirii infectaţi cu hepatita V.

P.S. Şi sper ca viitorul sezon să aibă 12 episoade (ca primele 5) şi nu 10 ca acesta.

Rizzoli and Isles (2010)

Pentru mine, serialul „Rizzoli and Isles” nu a fost o întâmplare. Nu mi l-a recomandat nimeni, nu cunoaşteam actorii din rolurile principale şi nici nu m-a convins vreo recenzie emoţionantă. Doar am citit o carte. Se numeşte „Clubul Mefisto” şi este cartea care mi-a schimbat pentru totdeauna părerea despre romanele poliţiste. Era vorba despre o abordare diferită: accentul nu cădea în mod special pe spectaculosul crimelor, ci pe psihologia criminalului. De ce simţea nevoia să ucidă, ce întâmplare din copilăria lui i-a înăbuşit umanitatea, ce se ascundea dincolo de latura lui crudă? Există iubire sau compasiune în inima unui ucigaş în serie? De fapt, întrebarea pertinentă este: poate acesta să înţeleagă ce înseamnă să ai o inimă?

Sunt întrebări la care Tess Gerritsen, autoarea acestei cărţi, răspunde cu sensibilitate şi prudenţă. Însă ceea ce ne interesează atunci când terminăm de citit orice roman poliţist este dreptatea. Suntem vrăjiţi de personalitatea uimitoare a criminalului, dar nu am dori să trăim într-o lume în care acesta este liber. De aceea există detectivi competenţi precum Jane Rizzoli şi medici legişti inteligenţi şi perspicace precum Maura Isles.

Şi aşa am ajuns sa urmăresc serialul bazat pe cărţile lui Tess Gerritsen. Evident că am fost dezamăgită pentru că nu exista nicio legătură între cărţi şi ecranizarea celor de la TNT. Maura Isles nu era îndrăgostită de hainele scumpe şi extravagante şi nici nu acorda prea multă importanţă bărbaţilor (în „Clubul Mefisto” avea o relaţie complicată şi imposibilă cu un preot). Jane Rizzoli avea o familie şi făcea eforturi considerabile să-şi ţină copilul şi soţul departe de viaţa ei profesională extrem de periculoasă şi de impredictibilă. Cele două nici măcar nu erau prietene apropiate, singurele ocazii în care acestea se întâlneau fiind legate de rezolvarea unui caz.

Odată cu trecerea anilor, am înţeles însă că ecranizările nu sunt dedicate doar fanilor cărţilor pe care acestea se bazează. Ci tuturor. „Rizzoli and Isles” este un serial excepţional, în care un medic legist strălucit şi un detectiv extrem de intuitiv încearcă să scape oraşul Boston de criminali. Prin modalităţi mai mult sau mai puţin convenţionale. 🙂

Începând cu 1 august 2013, postul PRO TV difuzează primul sezon din „Rizzoli and Isles” – Jane şi Maura: Detectivi în Boston, de la 23:00, de luni până joi. Vizionare plăcută!