Casa germană

Însă mi-am jurat să supraviețuiesc pentru că trebuia să povestesc ce s-a întâmplat.

Annette Hess

În 1963, la Frankfurt pe Main începea „Procesul Auschwitz”, o procedură judiciară extrem de dureroasă care i-a adus față în față pe supraviețuitorii cumplitului lagăr de concentrare și pe 22 de criminali de război. Cea de-a doua conflagrație mondială ne-a arătat câteva dintre cele mai înfricoșătoare umbre ale caracterului unei ființe considerate raționale, provocând o rană imensă și imposibil de vindecat în istoria umanității. Povestea din „Casa germană” se desfășoară în timpul acestui proces celebru, având-o ca protagonistă pe Eva Bruhns, o tânără traducătoare de limbă polonă. Aceasta era responsabilă cu traducerea mărturiilor martorilor polonezi, o sarcină pe care o acceptă la început din curiozitate, însă pe măsură ce procesul avansează, ea realizează că este împinsă de o motivație mult mai profundă: descoperirea trecutului propriei familii.

Eva trăiește în Casa germană, o cârciumă care reprezintă afacerea familiei, tatăl ocupându-se de bucătărie, iar mama de servirea oaspeților. Dorința Evei de a participa la proces nu este aprobată de către părinți, aceștia considerând că trecutul trebuie uitat și ținut sub tăcere. Nici sora ei, Annegret, nu este prea încântată, reproșându-i Evei că renunță la perspectiva unei vieți liniștite ca soție de om de afaceri pentru a dezgropa istorii vechi de peste două decenii. Pe de altă parte, Eva nu înțelege de ce familia ei este atât de reticentă și uneori chiar agresivă cu privire la participarea ei în cadrul procesului. Atrocitățile despre care află în timpul audierii martorilor îi trezesc însă amintiri extrem de îndepărtate, făcând ușor lumină în propriul trecut…

De ce a învățat prima dată să numere în limba polonă și nu în germană? De ce harta lagărului de concentrare de la Auschwitz îi pare familiară? De ce simte că o cunoaște pe soția unuia dintre inculpați? Și de ce toate declarațiile și istoriile personale povestite în timpul audierilor îi provoacă un sentiment atât de pregnant de vinovăție? Eva își va primi răspunsurile, suportând însă consecințele deciziei de a deschide acel capitol închis din viața familiei sale… Disperată și rănită, ea ajunge în Polonia, căutând consolarea printre ruinele unei existențe pierdute… Eva descoperă repede că există orori pentru care nu s-au inventat cuvinte de mângâiere. Avem însă datoria de a transmite mai departe adevărul acelor ani înspăimântători și de a ne asigura că istoria nu se va repeta, sub nicio formă, niciodată.

Fetița pe care au lăsat-o în urmă

Da, îi răspunse privindu-l în ochi. Este ca un vis. Să visăm în continuare. Cu puțin curaj, putem rămâne visători.

Roxanne Veletzos

Natalia nu împlinise nici măcar patru ani când războiul a despărțit-o cu brutalitate de cei care îi dăduseră viață. Temându-se că ascunzătoarea le va fi descoperită, iar fetița urma să fie arestată și ucisă împreună cu ei, Zora și Iosef au fost nevoiți să ia cea mai dureroasă decizie din întreaga lor existență: abandonarea propriului copil într-o scară de bloc, în timpul operațiunilor de arestare a evreilor români din Bucureștiul anului 1941. Cei doi sperau că Natalia va fi găsită de către unul dintre locatari și adăpostită pentru câteva nopți, până vor reuși ei să se întoarcă în siguranță. Nimeni nu știa atunci cât va dura cel de-al Doilea Război Mondial și nici amploarea ororilor la care vor fi martori zeci de milioane de oameni nevinovați… Părinții Nataliei încă își imaginau că există o salvare din acel infern…

Fetița lăsată în urmă a fost, într-adevăr, găsită de cineva și dusă la un orfelinat. Povestea ei înduioșează inimile unui cuplu înstărit, doi oameni tineri și sufletiști care își doreau cu ardoare un copil, fără să fi reușit până în acel moment. Despina și Anton o primesc pe Natalia în viața lor cu speranță și iubire, oferindu-i toată atenția de care un copil are nevoie pentru a fi fericit. Cu timpul, fetița se obișnuiește cu noua ei familie, iar amintirile legate de părinții biologici se estompează pe rând… Ea învață să cânte la pian, merge la o școală catolică, deprinde obiceiurile elegante și stilul de viață fastuos al aristocrației românești din acea perioadă…

Însă fericirea lor nu durează pentru mult timp. Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României sub ocupația sovietică, familia Nataliei este nevoită să-și închidă afacerea și să-și cedeze averea și proprietățile reprezentanților noului regim. Cenușiul acelor ani este redat cu emoție de către autoarea de origine română: vocea Nataliei este, de fapt, vocea propriei mame, supraviețuitoare atât a Pogromului de la București, cât și a opresiunii comuniste. Ajunsă la maturitate, Natalia se îndrăgostește de Victor, un fost prieten de familie și, în același timp, un funcționar de rang înalt al regimului. Șansele celor doi de a fi împreună sunt inexistente, dar Victor vrea să o ajute pe femeia curajoasă și puternică de care s-a îndrăgostit să-și găsească fericirea într-o lume liberă… Va reuși el să o convingă să plece și să-și lase părinții adoptivi în urmă, așa cum au făcut și cei care i-au dat viață pentru a o salva? Își va găsi vreodată familia biologică? Va mai putea visa după ce spiritul i-a fost subjugat în repetate rânduri?

Vă invit să descoperiți răspunsul la aceste întrebări în cartea Roxannei Veletzos, apărută în anul 2019 la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

O librărie în Berlin

Abia în acea noapte am înțeles cum putusem suporta atmosfera sufocantă din Berlinul ultimilor ani… îmi iubeam librăria așa cum iubește o femeie, cu dragoste curată. Devenise viața mea, rațiunea existenței mele.

Françoise Frenkel

La puțin timp după sfârșitul Primului Război Mondial, poloneza Françoise Frenkel deschide prima librărie franceză din Berlin, un oraș pe care îl descrie „uriaș, trist și morocănos”, însă, în același timp, magnetic, exercitând asupra ei o influență irezistibilă. Françoise terminase studiile universitare la Sorbona și lucrase în cele mai importante biblioteci din Paris, dar după un stagiu de pregătire la o librărie, își descoperă vocația: aceea de a vinde cărți. Fascinată de relația indisolubilă care se formează între cititor și volumul ales, Françoise visează să își trăiască restul vieții recomandând cartea perfectă pentru fiecare iubitor de lectură. Însă de ce în Germania?

Deoarece, după război, în Berlin nu se găseau cărți, reviste sau ziare în limba franceză. Era un oraș care pulsa de cultură și vitalitate, dar cumva, farmecul discret al literaturii franceze nu reușise să ajungă la inima germanilor. Françoise decide să creeze o lume în care cele două culturi vor fuziona perfect, iar oamenii se vor apropia unii de ceilalți datorită iubirii pentru lectură și nevoii de a interacționa cu alți intelectuali, indiferent de naționalitatea lor. Visul i se împlinește și, timp de mulți ani, librăria ei este locul care unește minți și hrănește suflete.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial spulberă, însă, vraja librăriei franceze. După Noaptea de Cristal, din noiembrie 1938, când au fost devastate magazinele, locuințele și sinagogile evreilor, Françoise decide să părăsească Berlinul, un loc în care umanitatea începuse deja să se stingă… Pentru un om care și-a trăit aproape toată viața în slujba culturii franceze, Parisul pare cea mai firească alegere pentru a căuta adăpost. Războiul nu o ocolește nici acolo… În curând, orașul va fi bombardat, apărarea franceză doborâtă, iar Françoise trebuie să caute un nou refugiu pentru a nu fi găsită de naziști și, ulterior, deportată… Povestea ei este uimitoare și emoționantă, o adevărată lecție de supraviețuire și de rezistență în cea mai întunecată perioadă a istoriei noastre recente și, nu în ultimul rând, un argument împotriva uitării:

… este datoria supraviețuitorilor să depună mărturie pentru ca morții să nu fie uitați.

Și a noastră, a celor care am avut șansa să nu trăim acele vremuri, să ducem poveștile lor mai departe. Cartea „O librărie în Berlin” a apărut anul acesta la Editura Litera.

Vânătăi ascunse

A dat vina pe versiunea ei mai tânără? A luat în considerare cum tradiția le împinge pe fetițe spre iubire, cum le spune că dragostea învinge totul? S-a întrebat vreodată de ce nu spunem mai multe povești despre cum dragostea este înfrântă? Nu cred că dragostea învinge totul. Atât de multe lucruri din lumea asta par mai puternice decât iubirea. Datoria. Furia. Frica. Violența.

Rachel Louise Snyder

Violența domestică. Nu credeam că voi fi în stare să scriu un articol despre acest subiect, dar iată-mă aici, la mai bine de doi ani de când am închis definitiv cel mai teribil capitol din viața mea de până acum, încercând să descopăr, prin intermediul incredibilei cercetări realizate de jurnalista Rachel Louise Snyder, semnele transformării victimei în supraviețuitoare. Cum poți depăși teama că vei fi omorâtă în cazul în care vei încerca să pleci? Cui să ceri ajutorul? Când vei înceta să te acuzi că nu ai luptat destul încercând să transformi monstrul într-o ființă umană? Când vei realiza că nu a fost niciodată responsabilitatea ta să-l schimbi pe celălalt și că nimic din ce ai fi putut face nu ar fi fost suficient să-i suprime furia necontrolată?

Sunt întrebări legitime, pe care orice victimă a violenței domestice le formulează în mintea ei înainte să se desprindă de infernul căminului conjugal. Dacă se va putea desprinde vreodată. Cartea „Vânătăi ascunse” ne prezintă câteva dintre cele mai cumplite cazuri de omucideri domestice, povești ale unor femei care au realizat prea târziu gravitatea pericolului, imaginându-și că bărbatul de lângă ele nu ar fi capabil să le curme viața. Autoarea ne amintește că, în cazul violenței domestice, nu vorbim despre un necunoscut, despre cineva care ne atacă pe stradă din senin, ci despre o persoană cu care femeile respective „împărtășesc fiecare detaliu mare sau mic al vieții”. Iubirea schimbă total felul în care creierul nostru percepe o luptă clasică pentru supraviețuire: dacă ești atacat, te aperi sau fugi, dar când cel care te atacă este partenerul tău, iar în unele cazuri chiar tatăl copiilor tăi? Unde poți fugi încât să fii sigură că nu te mai găsește niciodată?

Cartea de față descrie atât tumultul interior al victimei terorizate, îndoielile și frământările acesteia înainte de a lua decizia care îi poate salva viața, cât și esența violenței, ceea ce îi determină pe „teroriștii intimi” să distrugă fiecare fibră din corpul și spiritul partenerei lor. În cea de-a doua secțiune a cercetării, autoarea discută cu bărbații care și-au agresat sau ucis soțiile și copiii, încercând să descopere dacă pentru astfel de oameni există posibilitatea să iasă din închisoare și să nu mai fie violenți. Una dintre victime, o femeie care a reușit să supraviețuiască și chiar să păstreze o relație decentă cu fostul iubit de dragul copilului lor, a fost tranșantă: „Nu voi putea niciodată în viața mea să rămân singură cu el”.

Nu în ultimul rând, cartea jurnalistei Rachel Louise Snyder este despre schimbare, despre oamenii care luptă în fiecare zi să salveze victimele violenței domestice încă de la primele semne de manifestare a acesteia: asociații umanitare, centre de justiție familială, psihologi, procurori, polițiști, avocați etc. Însă, pentru a avea mai puțină suferință și moarte în lume, este necesar ca fiecare dintre noi să contribuim la această schimbare a societății din perspectivă culturală. Este necesar să încetăm să idealizăm noțiunea de familie atunci când aceasta implică violență. Trăim într-o cultură care încurajează femeile să rămână într-o relație toxică, susținând că este mai bine ca acestea să-și salveze căsniciile cu orice preț, decât să poarte stigmatul de „femeie divorțată” și/sau de „mamă singură”. Suferința unei victime a violenței domestice este deseori minimalizată prin stereotipuri ca: „sigur a făcut ea ceva să merite asta”, „ce se întâmplă între pereții casei lor îi privește doar pe ei”, „se mai întâmplă ca un bărbat să-și piardă cumpătul”, „cine o obligă să stea?”, „datoria unei femei este să se supună bărbatului ei” etc.

Nu, niciodată un om nu merită să fie agresat, în nicio situație. Violența fizică nu este o problemă privată, iar victima nu stă din plăcere, ci pentru că, de cele mai multe ori, agresorul o domină într-un anumit mod: o amenință cu moartea, o controlează financiar, îi taie legăturile cu lumea exterioară, o șantajează emoțional, îi frânge încrederea în sine. Victimele ajung să se izoleze, evită să-și vadă familia sau prietenii și încearcă să-și supere cât mai puțin agresorii – fără succes, însă, căci inventivitatea acestora este inepuizabilă atunci când vine vorba despre acuzarea și torturarea lor. Cu toate acestea, la un moment dat, cele mai norocoase dintre ele reușesc să se elibereze. Mai întâi emoțional, realizând că nu mai pot iubi un om care le distruge fizic și psihic, iar după încă o perioadă cumplită de strategii, durere și teamă permanentă, găsesc puterea de a pleca.

Ce urmează apoi? Fuga. O viață departe de locul în care ai suportat umilințe, bătăi, insulte. O nouă luptă, de această dată cu tine însuți/însăți, cu traumele din trecutul tău, cu ceea ce ți-a ucis inocența și încrederea în iubirea eternă. Vor urma nopți nedormite, coșmaruri, lacrimi despre care nu vei spune nimănui, veșnicele întrebări: „De ce eu?” și „Unde am greșit?”… Însă, singurul lucru care contează, în cele din urmă, este că ai supraviețuit. Adunând mărturii cutremurătoare, cazuri celebre sau confidențiale, povești ale victimelor, ale agresorilor și ale celor implicați în reducerea violenței domestice, cartea lui Rachel Louise Snyder ne arată cât de dificilă continuă să fie această luptă pentru supraviețuire și cât de important este să ne schimbăm mentalitatea și să înțelegem că responsabilitatea stopării definitive a „terorismului intim” ne aparține tuturor.

Pianistul

IMG_3483Trebuia să încep o nouă viață. Cum să începi o viață când nu ai în urmă decât moarte? Cum să extragi forța de a trăi din moarte?

Władysław Szpilman

Anii celui de-al Doilea Război Mondial reprezintă una dintre cele mai întunecate pete din istoria omenirii. Zeci de milioane de oameni și-au pierdut viața într-o conflagrație nimicitoare, care a decimat un popor și a distrus ideea de umanitate. Cum mai poți percepe frumosul din ceilalți după ce ai cunoscut cele mai cumplite ipostaze ale ființelor umane? După ce le-ai văzut omorând copii, gazând oameni nevinovați, torturând femei sau bătrâni, bucurându-se de fiecare ocazie de a provoca suferință? Se pot vindeca vreodată rănile adânci pe care un astfel de război le imprimă pe suprafața fragilă a sufletelor supraviețuitorilor?

Povestea pianistului din Varșovia este sfâșietoare prin autenticitatea ei și prin forța de evocare a unuia dintre cele mai dureroase și injuste evenimente din istoria noastră recentă: Holocaustul. Władysław Szpilman este un talentat compozitor și pianist evreu, care a luptat pentru supraviețuire într-o Varșovie ocupată și, ulterior, distrusă de trupele germane, încercând să-și păstreze, în același timp, sensibilitatea și emoția. Tânărul muzician a asistat neputincios la deportarea familiei lui în lagărul de la Treblinka, după ce a fost salvat în ultima clipă, chiar pe peronul gării, de un prieten care l-a smuls din trenul morții.

Szpilman primește un bilet la viață, dar nu și garanția că va supraviețui războiului. În continuare, evreii sunt bătuți, obligați să muncească în condiții inumane, torturați sau uciși. Se apropie iarna, temperaturile scad până la limita înghețului, iar Szpilman trăiește cu teama că îi vor degera degetele din cauza frigului pe care trebuie să-l îndure la muncă, spulberându-i șansele de a mai cânta vreodată la pian. Pentru un om care își pierduse întreaga familie, gândul că va rămâne și fără muzică, singura bucată din sufletul lui rămasă întreagă, reușește să-i dea puterea de a continua. În timp ce zidurile Varșoviei sunt zdrobite, odată cu inimile puținilor locuitori încă în viață, Szpilman decide să se ascundă până când orașul lui va fi eliberat… În ultimele luni de ocupație germană, muzicianul cunoaște și o altă față a războiului. Un ofițer german îi descoperă ascunzătoarea, dar nu îl ucide, ci îi cere doar… să cânte. Într-un oraș distrus și părăsit, o Nocturnă de Chopin, în interpretarea tânărului pianist, plutește deasupra ruinelor ca o încercare finală de a salva umanitatea din încleștarea urii…

 

O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz

fullsizeoutput_535Tu, care citești aceste rânduri, probabil te întrebi: cum e posibil să trăiești asemenea orori și să nu înnebunești? E posibil. Se pare că natura își are modul său de a-l proteja pe om chiar și de cele mai cumplite iaduri.

Dita Kraus

Există fericire după război? Dar iubire de sine după ani de degradare fizică și morală? Se închid vreodată cicatricile pe care cruzimea și nedreptatea le-au sculptat în pielea și în sufletele supraviețuitorilor lagărelor de concentrare? Dita Kraus, cunoscută în întreaga lume ca „bibliotecara de la Auschwitz”, privește încă o dată spre trecut și își prezintă viața de la primele amintiri legate de părinții ei și de copilăria fericită pe care a avut-o până la Holocaust, retrăind apoi anii războiului, înfometarea, denigrarea și suferința pierderii oamenilor dragi.

Dita a ajuns pentru prima dată în lagăr la sfârșitul anului 1942, când avea doar 13 ani. S-a născut în fosta Cehoslovacie, la Praga, într-o familie nu foarte înstărită de intelectuali evrei. Toți au fost deportați inițial la Terezín, apoi la Auschwitz-Birkenau, unde Dita a avut grijă de cea mai mică bibliotecă din lume (aceasta conținea doar 12 cărți salvate cu greu de prizonierii care aveau misiunea de a sorta bagajele evreilor condamnați la moarte în camerele de gazare) și, în cele din urmă, la Bergen-Belsen, ultimul loc de supliciu înainte ca armata britanică să elibereze lagărul în aprilie 1945.

În ultima parte a cărții, Dita ne invită într-o călătorie emoționantă spre prezent, începând cu primii ani de după război, când, alături de cel care avea să-i devină soț, a depus eforturi imense pentru a reconstrui ceea ce lagărele au distrus, de cele mai multe ori, definitiv. După instaurarea comunismului în Cehoslovacia, emigrarea părea să constituie singura speranță la o viață liberă pentru tânăra familie Kraus. Cei doi au ales Israelul, un stat abia format și dornic să se dezvolte cât mai repede, fără să aibă însă și resurse materiale care să susțină valul de nou-veniți. Aici, viața Ditei se schimbă radical, aducând-o în fața unor provocări majore: traiul în comun într-un kibbutz, asimilarea unei limbi noi – ebraica, experiența maternității, căutarea unor slujbe corespunzătoare etc.

Dincolo de poveștile vibrante și lecțiile prețioase despre voință și speranță, această carte ne prezintă și un crâmpei din realitatea crudă cu care se confruntă un supraviețuitor al lagărelor de concentrare: viața nu s-a oprit cât timp el a luptat să trăiască și nici nu îl va aștepta să se reintegreze în vechea lui comunitate sau să-și depășească traumele. Acești oameni nu se pot vindeca decât prin suferință, căci eliberarea nu aduce cu sine și uitarea sau îngăduința celor din jur. Dita a înțeles repede această lecție, dar rămâne întrebarea: a avut ea cu adevărat o viață fericită după război? Doar citindu-i memoriile, veți afla răspunsul…

Acolo unde cântă racii

acolo unde cantaDe ce să ducă povara iertării tot cei răniți, cei care sângerează încă?

Delia Owens

Undeva, nu departe de locul în care „cântă racii”, pe malul oceanului, într-o singurătate absolută, învață să supraviețuiască o fetiță, după ce mama, frații și, în cele din urmă, tatăl au părăsit-o pe rând. Kya este un copil obligat să se maturizeze la doar șapte ani și să deprindă lecțiile naturii. Se împrietenește cu pescărușii, privește fascinată penele păsărilor, analizează scoicile, devine parte a vegetației care o înconjoară, integrând-o în cele mai profunde structuri ale sufletului. Localnicii din cel mai apropiat oraș de ținuturile în care își duce viața Kya o numesc „Fata Mlaștinii”, o creatură cumva mitică, fără sentimente sau nevoi. Nimeni nu încearcă să descopere ce se află dincolo de tăcerea ei, nimeni nu se întreabă cum poate supraviețui un copil în sălbăticie, nimeni nu își dorește să o înțeleagă sau să o iubească.

Nimeni, în afară de Tate. Povestea lor de dragoste începe prea devreme, când Tate se pregătea să plece să studieze biologia, iar Kya nici nu împlinise cincisprezece ani. Apropierea dintre ei este timidă și genuină, unindu-i dragostea pentru natură și atenția cu care își respectau reciproc limitele. Tate o învață pe Kya să citească și să scrie, îi arată denumirile în latină pentru fiecare specimen din colecția ei de flori, insecte, cochilii sau pene, îi hrănește sensibilitatea cu volume de poezii și o răsfață așa cum nu o făcuse nimeni până atunci. Kya descoperă, prin Tate, umanitatea și iubirea, realizând de câte lucruri extraordinare o privează singurătatea, care ajunsese ca o „prelungire naturală” a ei.

Dar Tate trebuie să plece la facultate, iar Kya rămâne din nou singură în lupta ei permanentă pentru supraviețuire. Cum poate continua să trăiască în izolare, după ce a cunoscut o frântură a căldurii umane? Cum își poate reprima nevoia de afecțiune, cum se poate convinge că viața s-ar rezuma doar la respirat, după ce a simțit dragostea prin toți porii? Kya devine fragilă după întâlnirea cu Tate, iar ei lumea se dărâmă ușor sub povara respingerii… Povestea maturizării forțate a acestui copil transformat în femeie este chiar mai dureroasă decât cea a fetiței părăsite de familie. Iar misterul ce îi înconjoară existența se adâncește și mai mult după moartea suspectă a unui tânăr care pare să fi avut o legătură strânsă cu solitara Fată a Mlaștinii… Dacă Kya a ales să trăiască „acolo unde cântă racii” sau a îmbrățișat, în cele din urmă, civilizația veți descoperi în acest omagiu emoționant adus vieții în sălbăticie, amintindu-ne că iubirea reușește cumva să pătrundă oriunde: chiar și printre crăpăturile scutului creat de singurătatea deplină.

Către frumusețe

frumuseteNu putea bănui că trebuise să moară ca să poată învia pentru el.

David Foenkinos

Nu aș putea descrie rafinamentul acestei scriituri și nici sentimentele pe care mi le-a trezit povestea unor suflete prea sensibile pentru o lume mutilată din punct de vedere emoțional și moral. Voi vorbi însă pe scurt despre acțiunile personajelor, despre modalitățile lor de adaptare pentru a supraviețui Infernului social, despre artă ca mijloc de vindecare, despre supraviețuirea dincolo de depresie și de violență.

Antoine Duris este un profesor de istoria artei foarte apreciat și iubit de colegi și studenți, care decide, fără nicio explicație plauzibilă, să-și dea demisia și să părăsească orașul. Cei apropiați se gândesc că motivul plecării subite ar fi despărțirea de Louise, femeia pe care a iubit-o timp de șapte ani. Nevoia de izolare a lui Antoine pare, însă, să aibă rădăcini mult mai adânci decât separarea de partenera lui. Dintre toate locurile din lume, el alege să plece la Paris și să se angajeze ca supraveghetor la Muzeul Orsay… Un profesor universitar cu o teză de doctorat despre Modigliani ajunge să fie paznic de sală la o expoziție dedicată marelui artist italian… Ce ar fi putut să-l destabilizeze în acest mod pe Antoine încât să-și schimbe în întregime viața și să fugă de tot ce iubea?

Răspunsul va veni la sfârșitul primei părți a romanului, într-un cimitir din Lyon, pe o piatră de mormânt… Un nume și anii între care a trăit… Din acel moment, pătrundem în trecutul lui Antoine, îi cunoaștem viața pe care o avea înainte să dispară brusc, îi înțelegem frământările și sensibilitatea… Și o cunoaștem pe Camille. O studentă strălucită și o pictoriță cu un potențial extraordinar. O apariție diafană și temporară în viața lui Antoine, dar care îi marchează existența în profunzime și ireversibil.

Orice aș spune mai mult ar spulbera misterul și frumusețea acestei cărți uimitoare, concepută într-un mod care mângâie suflete și luminează vieți. O rază de speranță într-un ocean de disperare… O lectură care ne amintește că prezentul este singura noastră certitudine, iar iubirea celor dragi singura ancoră. Chiar și în tăcere…

Când două persoane se înțeleg, se zice că vorbesc aceeași limbă. Nu o limbă care ar putea fi învățată, ci o limbă întemeiată pe complicitate intelectuală sau pe afinitate emoțională. De altfel, această limbă este adesea alcătuită din tăceri.

Tatuatorul de la Auschwitz

carte– Vreau să rămân aici, cu tine, pentru totdeauna.

– Totdeauna înseamnă mult timp.

– Sau ar putea însemna doar până mâine.

– Nu, n-o să însemne.

Heather Morris

Când ești în iad, nu ai cum să te îndrăgostești. Sau cel puțin asta îți spuneai când inima ta compunea fericită o melodie pe care o auzeai pentru prima dată, ignorând zidurile care se ridicau în jurul tău și semnele roșii de „interzis” care te avertizau că nici măcar visatul nu îți este permis în acel loc. Dar dragostea nu ține cont de spațiu, timp, reguli, societate, obstacole sau clișee. Dragostea se naște din praf de stele și continuă să ardă și în cele mai reci nopți ale sufletului tău. Nu o poți opri, programa, declanșa. Apare din nimic și devine apoi totul… Într-o secundă.

Iubirea dintre Lale și Gita, protagoniștii cărții „Tatuatorul de la Auschwitz”, prinde viață în cel mai cumplit loc din această lume, în care speranța și umanitatea păreau să fi dispărut irevocabil sub straturile groase și pline de cicatrici ale cruzimii, morții, resemnării. Lagărul de concentrare de la Auschwitz – Birkenau reprezintă una dintre cele mai dureroase oglindiri ale caracterului uman, un tablou al nedreptății și urii nejustificate, un „infern pe pământ”, în care doi oameni nevinovați reușesc cumva să încalce toate regulile și să ne demonstreze că dragostea adevărată poate învinge orice, chiar și teroarea unui sistem totalitar irațional.

„Tatuatorul de la Auschwitz” este o carte despre renaștere, despre loialitate, despre supraviețuire și, mai ales, despre puterea iubirii de a vindeca suflete și de a salva vieți. Nicio lege absurdă, niciun război, nicio versiune a iadului proiectată de zei sau de oameni n-o să poată vreodată să ucidă dragostea. Este un miracol și o onoare să poți iubi, să-ți poți dărui inima cuiva fără să-i ceri nimic în schimb, să poți spera la o eternitate în doi, indiferent că va dura până mâine sau până când timpul se va opri definitiv. Însă, mai mult decât orice, este o binecuvântare să te poți îndrăgosti în infern, când tot ce se întâmplă în jurul tău te condamnă la violență și răzbunare oarbă, dar tu alegi să fii uman și să visezi