Specia rebelă

Miracolul creativității umane nu constă în apariția din senin a noilor idei, ci în faptul că depunem atât de mult efort cerebral pentru a le dezvolta.

David Eagleman & Anthony Brandt

Suntem predispuși să inovăm, să inventăm în permanență noi modalități de a rezolva probleme complexe, să deschidem drumuri, să construim punți sau să creăm lumi. Creierul nostru este ca o „pădure de interconexiuni”, din care se pot naște idei neașteptate sau se pot imagina soluții surprinzătoare, cu condiția de a continua să explorezi, chiar și atunci când ai impresia că ai găsit răspunsul dorit. Autorii lansează ipoteza că esența creativității umane s-ar afla în curajul fiecărui om de a depăși ceea ce este convențional sau ușor de obținut. Creierul este construit într-un mod care îl obligă să fie eficient, ceea ce înseamnă că prima lui propunere este, de obicei, cea mai accesibilă, însă o mentalitate creativă nu se va opri niciodată la opțiunea comodă… Un inovator va continua să „sape” până va găsi acea idee genială care va revoluționa arta, știința sau tehnologia.

Cum apar însă ideile? Există trei strategii de bază pe care mintea noastră le poate utiliza pentru a înnoi lumea. Prima dintre ele este deformarea, operațiune cognitivă care constă în reinterpretarea prototipurilor, creând noi versiuni sau variații pe teme preexistente. Aceasta se bazează pe tendința inovatorilor de a nu accepta niciodată o soluție ca fiind una definitivă: mereu se pot găsi noi modalități de a îmbunătăți un produs, o operă, un concept. O altă unealtă creativă este fragmentarea, care se referă la demontarea a ceea ce avem deja, remodelând și reconstruind realitatea. Una dintre cele mai interesante mostre ale utilizării tehnicii fragmentării în arta vizuală este cea a împărțirii unei imagini în pixeli (părți foarte mici), operațiune care stă la baza universului digital actual. Nu în ultimul rând, creierul nostru poate apela și la strategia mixării, prin intermediul căreia mai multe surse sunt unite în moduri surprinzătoare (de exemplu, Sfinxul egiptean care a rezultat din alăturarea omului cu leul).

De ce alegem inovația în detrimentul predictibilității? De ce oamenii simt nevoia să fie creativi când drumul bătătorit reprezintă o opțiune atât de convenabilă? Se pare că mintea umană are nevoie încontinuu de informații noi pentru a-și desăvârși modelul despre lume. Pe lângă setea de cunoaștere, oamenii rămân, în esență, niște ființe sociale. În încercarea noastră de a ne apropia de cei din jur și de a crea legături solide, căutăm neîncetat noi modalități de a le trezi admirația sau surpriza. Nu vrem ca oamenii pe care îi apreciem sau iubim să se plictisească alături de noi… Creativitatea devine, în aceste situații, un mod de a sparge rutina din relațiile noastre și de a ne stimula mental unii pe ceilalți… Nu există o limită în capacitatea omului de a crea. Tot ce ne înconjoară poate fi deformat, fragmentat, combinat… Viitorul omenirii se (re)scrie permanent cu fiecare proces creativ sau schimb de idei… „Cultura umană este pentru totdeauna o lucrare în curs de execuție”, iar datoria noastră este aceea de a contribui la desăvârșirea acestei minunate opere de artă… umanitatea.

Creierul – povestea noastră

Suntem sculptați de lumea în care ne trezim.

David Eagleman

Cine suntem de fapt? Ce anume ne modelează acțiunile, personalitatea, dorințele? Ce ne influențează alegerile? Creierul – această mașinărie complexă din interiorul craniului nostru pare să dețină toate răspunsurile în legătură cu esența ființei umane. Acolo ne sunt stocate amintirile și experiențele, acolo vom găsi sursa fericirii sau anxietății noastre, acolo ia naștere procesul decizional și ne construim viziunea despre lume pe baza informațiilor pe care le primim în permanență din mediul înconjurător. Suntem ceea ce gândim, iar dacă vă plac cifrele, vă voi spune că această gândire reprezintă un tipar unic creat de conexiunile dintre aproximativ 86 de miliarde de neuroni. Un singur neuron poate avea în jur de 10.000 de conexiuni distincte, iar partea cu adevărat fascinantă este unicitatea acestora: nicio altă ființă umană nu va realiza aceleași legături ca tine pentru simplul motiv că nu are acces la experiențele, trăirile și informațiile pe care le-ai acumulat tu până în acel moment.

Autorul remarcă și complexitatea modului în care luăm decizii, comparând creierul cu un parlament neural, alcătuit din rețele asemănătoare unor partide rivale, fiecare cu o agendă proprie. De exemplu, rețelele de celule care implică obținerea imediată a satisfacției vor aduce alte argumente pentru a mânca înghețată la o oră târzie față de cele care au în vedere posibilele dezavantaje pe termen lung (adoptarea unor obiceiuri alimentare nesănătoase cu efecte negative asupra organismului). Toate rețelele din creierul nostru au o activitate neobosită, de care de cele mai multe ori nici măcar nu suntem conștienți: cine realizează „lupta” dintre constelațiile sale de neuroni atunci când alege aroma preferată de iaurt într-un supermarket?

Suntem „prizonierii” biologiei noastre, iar unul dintre cele mai frumoase exemple în acest sens este reprezentat de relațiile monogame. De ce oamenii pot avea un singur partener întreaga viață? Sigur că suntem ghidați de valori și de principii morale (pe care tot creierul ni le modelează), dar există o forță și mai profundă la baza acestei decizii. Ea se numește oxitocină și este un hormon responsabil cu consolidarea relațiilor între soți/parteneri – datorită lui, doi oameni se pot îndrăgosti unul de celălalt în fiecare zi, până la sfârșitul vieții. Și dacă tot suntem la capitolul „monogamie și relații pe termen lung”, vă voi spune că și aspectul fizic ne este determinat de partener: cercetările arată că cei căsătoriți de multă vreme ajung să semene la nivelul fizionomiei datorită faptului că și-au oglindit fețele pentru atâția ani.

„Creierul – povestea noastră” este o carte despre fiecare dintre noi, o invitație deschisă să ne explorăm sinele, să ne cunoaștem capacitățile din prezent și să le intuim pe cele viitoare. Nu trebuie să fim specialiști în domeniul neuroștiințelor pentru a înțelege cum funcționează creierul uman. Trebuie doar să ne dorim să privim în interior, să îndrăznim să percepem și să asimilăm realitatea miliardelor de conexiuni dintre celulele noastre și să fim curioși în legătură cu ceea ce putem realiza în continuare.

Încă nu am construit roboți care să aproximeze măcar cât de cât performanțele umane.

O să râzi, totul e chimie!

IMG_3128… frumusețea științei nu stă în găsirea adevărului, ci în căutarea lui.

Dr. Mai Thi Nguyen-Kim

Dr. Mai Thi Nguyen-Kim a făcut ceea ce puțini oameni de știință ar îndrăzni: a coborât știința de pe piedestalul ideilor abstracte și al termenilor incomprehensibili pentru un profan și a adus-o în atenția publicului larg, explicând-o prin intermediul fenomenelor și obiectelor care ne înconjoară. Autoarea este o tânără și talentată chimistă, care ne propune, prin intermediul acestei cărți, o abordare revoluționară și distractivă asupra modului în care înțelegem chimia. Mai ne invită să o însoțim pe parcursul unei zile obișnuite și să descoperim împreună cum tot ceea ce mâncăm, atingem sau respirăm este chimie.

Știați că teflonul tigăilor în care ne pregătim dimineața micul dejun conține fluor, la fel ca pasta noastră de dinți? Diferența stă doar în partenerul de reacție chimică: în cazul teflonului, este vorba despre carbon, iar în cel al pastei de dinți, este sodiul, care se găsește și în sarea de bucătărie (însă nu în stare pură, sodiul fiind un metal destul de agresiv). Chimia se află și în ceașca noastră de cafea. Moleculele de cofeină ne blochează receptorii de adenozină (o moleculă din corpul nostru care ne anunță că suntem obosiți și trebuie să ne odihnim), iar creierul ne transmite semnalul că avem suficientă energie pentru a ne continua ziua. O structură moleculară asemănătoare, dar cu un impact mult mai redus asupra adenozinei, se află în boabele de cacao, care conțin teobromină. Această moleculă s-ar putea transforma într-un energizant doar dacă am consuma ciocolată în cantități foarte mari (ceea ce nu ar fi deloc sănătos sau dezirabil pentru organismul nostru).

În continuare, Mai ne prezintă tipurile de chimie (organică, anorganică sau fizică), oprindu-se asupra celei care stă la baza telefoanelor inteligente sau altor dispozitive tehnice: chimia anorganică. Ne explică din ce este alcătuit telefonul nostru mobil, cum funcționează bateria acestuia, ce anume conține faimoasa sticlă Gorilla Glass (din care sunt fabricate ecranele) și cum am putea prelungi durata de viață a acumulatorului. Nu în ultimul rând, ajungem la mâncare și învățăm cum să gătim inteligent și sănătos. Autoarea demontează și câteva mituri despre apă (minerală, plată sau cu oxigen) și ne prezintă cum acționează alcoolul asupra creierului uman.

Evident, și emoțiile noastre sunt rezultatul chimiei. Când ne îndrăgostim, crește nivelul cortizolului în organismul nostru (Mai îl numește hormonul iubirii), iar atunci când punem bazele unei relații de durată, intervine oxitocina. Această moleculă este cu totul deosebită în legăturile interumane, facilitând atât relația care se creează între mamă și copil, cât și între doi îndrăgostiți, fiind secretată în momentul sărutului. Din punctul meu de vedere, ca cercetător în științele sociale și profan în tot ceea ce ține de științele naturale, cartea dr. Mai Thi Nguyen-Kim a reprezentat o revelație, arătându-mi că atunci când specialiștii sunt pasionați și vizionari, orice ramură a științei poate fi popularizată.

Demența digitală

IMG_2282Un creier fără educație este ca o carte fără litere.

Manfred Spitzer

Ca specialist în comunicare și doctorand în același domeniu, având în derulare cercetări despre efectele utilizării noilor media asupra publicului, nu aș fi putut evita lectura cărții lui Manfred Spitzer despre modul în care tehnologiile ne tulbură activitatea cerebrală, dezvoltarea profesională și calitatea vieții, în general. Apărută în seria Știință a Editurii Humanitas, „Demența digitală” este scrisă de un specialist german în neuroștiințe, cunoscut pentru opiniile lui vehemente în ceea ce privește impactul pe care mediile digitale îl pot avea asupra educației și formării tinerilor. Interesul lui pentru generația tânără este unul justificat, ținând cont că societatea, în ansamblul ei, are nevoie de membri inteligenți și lucizi pentru a progresa. Să fie oare utilizarea computerului și a smartphone-ului atât de dăunătoare pentru copii și adolescenți, tulburându-le mintea într-un mod ireversibil?

Creierul nostru este fascinant, demonstrând o capacitate extraordinară de a evolua și de a aprofunda chiar și cele mai abstracte probleme. Pe de altă parte, el funcționează ca un mușchi: dacă nu este antrenat, se va atrofia. În prima parte a vieții, oamenii învață foarte repede – într-un timp relativ scurt, un copil învață să meargă, să vorbească, să construiască relații sociale. Viteza de învățare scade odată cu vârsta – adulții nu mai pot învăța la fel de repede cum o fac copiii, dar dovedesc mai multă precizie, îmbunătățind structuri pe care deja le au. Sinapsele din creier devin mai groase, facem conexiuni noi cu ușurință, gândim simultan în limbi diferite, ne adaptăm la medii de lucru variate, manifestăm empatie, grijă față de ceilalți, iubire.

Influența mediului este decisivă asupra felului în care ne vom trăi viața ca adulți, iar cunoștințele dobândite în copilărie reprezintă fundamentul pentru ceea ce vom construi la maturitate. Dacă ne petrecem primii ani de viață în fața unui computer, izolându-ne social și emoțional, fără să cunoaștem în mod direct lumea, ci doar varianta ei mediată de un ecran, cât de eficient va fi procesul de învățare, atât de important pentru întreaga noastră dezvoltare ulterioară? Manfred Spitzer discută foarte multe studii dedicate efectelor negative ale mediilor digitale asupra copiilor și adolescenților, printre cele mai grave fiind acelea care determină scăderea puterii de concentrare, perceperea violenței ca pe un fenomen firesc, pierderea contactului cu lumea reală și dependența.

Integrarea noilor media în educație reprezintă una dintre cele mai controversate și discutate probleme ale societății actuale. Consider că, pentru a avea rezultatele extraordinare pe care ni le dorim cu toții, soluția nu este nici aceea de a înlocui în întregime metodele tradiționale de învățare, nici de a le ignora complet pe cele digitale. Creierul nostru dispune de mecanisme prea complexe pentru a-i refuza posibilitatea de a le aprofunda, iar utilizarea noilor tehnologii ar trebui să aibă în vedere îmbunătățirea vieții și nu înlocuirea acesteia cu una virtuală. Construiți-vă o cultură generală solidă, fiți echilibrați și înconjurați-vă de oameni de la care aveți ce învăța și în preajma cărora sunteți fericiți. Și antrenați-vă creierul! Vor urma și alte recenzii despre cărți dedicate acestui organ misterios și sofisticat al corpului uman.

O cină cu trei prieteni ne face mult mai fericiți și ne aduce mult mai mult decât 300 de contacte virtuale pe Facebook.

 

Alo? Albert Einstein la telefon

alo_albert… una dintre cele mai puternice motivații, care-i mână pe oameni în domeniul artei și al științei este să scape de viața cotidiană, de cruzimea ei dureroasă și tristețea fără margini, de lanțurile propriilor dorințe veșnic schimbătoare.

R. J. Gadney

Am terminat de citit acest roman biografic despre parcursul profesional și personal al lui Albert Einstein pe opt septembrie, un moment de reflecție și bilanț pentru mine (fiind ziua în care m-am născut). Printr-o coincidență frumoasă, cartea începe tot cu o aniversare, de această dată a marelui savant, care primește de ziua lui un telefon de la o adolescentă de șaptesprezece ani, Mimi Beaufort. Încercând să sune la farmacie, tânăra greșește ultimele două cifre și constată cu surprindere că la celălalt capăt al firului este chiar Albert Einstein, cunoscut în acea perioadă în America mai mult pentru că ar fi inventat bomba atomică (aspect negat de fizician în repetate rânduri) și nu pentru că a fost primul om care a înțeles că „niciun semnal nu poate călători cu o viteză mai mare decât viteza luminii”.

Albert Einstein este unul dintre marile spirite ale umanității și nu doar pentru contribuția sa extraordinară în domeniul fizicii teoretice. Dincolo de puterea lui de înțelegere spectaculoasă care i-a adus celebritatea și i-a asigurat un loc în eternitate, el a fost un pacifist, un fervent susținător al libertății, toleranței și egalității tuturor cetățenilor, indiferent de rasă, etnie sau naționalitate, principii în numele cărora a renunțat de două ori la cetățenia germană, după ce a fost martorul atrocităților săvârșite de nemți în timpul celor două Războaie Mondiale.

După moartea lui, președintele SUA din acea perioadă, Dwight Eisenhower, i-a lăudat modestia rară, demonstrată de modul în care s-a folosit de puterea cunoașterii și a creației științifice, oprindu-se atunci când a considerat că poate elibera niște forțe mortale dacă ajung în mâinile unor oameni lipsiți de înțelepciune. Ceea ce s-a și întâmplat în cele din urmă, însă nu în Europa terorizată de naziști, ci în Japonia, la Hiroshima, primul oraș distrus de o bombă atomică. Pentru Einstein, marele regret al vieții sale a fost acela că nu a bănuit niciodată că Statele Unite vor fi cele care se vor folosi de puterea acestor arme letale și nu Germania, țara lui natală, de care s-a desprins forțat. A plecat în America crezând că va găsi acolo libertatea și pacea absolută, dar din păcate, lupta pentru controlul întregii lumi este aceeași oriunde, doar protagoniștii diferă.

Vă recomand din suflet romanul lui R. J. Gadney, o biografie ficționalizată, însă bogată în referințe, scrisori și fotografii autentice, prin prisma cărora veți putea înțelege mai bine viața și opera marelui savant. Cartea a apărut în acest an la Editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.

Realitatea nu e ceea ce pare

realȘtiința ia naștere din acest act de smerenie: refuzul încrederii oarbe în propriile noastre intuiții.

Carlo Rovelli

Ce stă la baza tehnologiei actuale? Din ce este alcătuită lumea în care trăim? Ce structură are lumina? La ce se referă gravitația cuantică și ce aspecte ne dezvăluie despre lume? Ce sunt găurile negre și cum am putea să le exploatăm în beneficiul nostru? Se limitează realitatea noastră la timp sau am putea exista și independent de această variabilă?

Sunt doar câteva dintre întrebările la care Carlo Rovelli ne răspunde în „Realitatea nu e ceea ce pare” (Humanitas, 2019), o carte despre trecut, prezent și viitor, despre limite și infinit, despre aparență și esență. Fizicianul ne invită într-o călătorie magică, o aventură spre cunoaștere și adevăr, dincolo de marginile lumii așa cum o știm. Vom începe prin a-i descoperi pe câțiva dintre cei mai importanți oameni de știință ai ultimelor secole (Isaac Newton – savantul care ne-a explicat pentru prima dată gravitația; Michael Faraday și James Clerk Maxwell – cei care au revoluționat fizica secolului XIX prin teoria undelor electromagnetice, pe baza căreia s-a dezvoltat întreaga tehnologie modernă a comunicațiilor; Albert Einstein – fizicianul care ne-a prezentat una dintre cele mai îndrăznețe și geniale teorii științifice din toate timpurile: relativitatea generală – o nouă viziune despre timp, precum și despre spațiul în care suntem „cufundați”, asemănat cu „o imensă moluscă mobilă (…) care se întinde și se curbează”) și vom ajunge la cercetările actuale din domeniul gravitației cuantice, definită în mod sugestiv ca o încercare de a număra „grăunțele de spațiu” din care este alcătuit Universul.

Chiar dacă am fost până acum martorii unor descoperiri științifice spectaculoase care par greu de egalat sau surmontat, căuturile noastre sunt departe de a se fi încheiat. Există în continuare teritorii pe care nu le-am explorat încă, lumi care depășesc orizontul nostru limitat de cunoaștere, mistere neelucidate, frânturi nedefinite de spațiu… Autorul ne invită să ieșim din celebra „peșteră” a lui Platon și să privim dincolo de umbrele Universului cunoscut. Să pășim în lumină. Să citim.

P.S. Am scris o recenzie și despre cealaltă carte a lui Carlo Rovelli pe care Editura Humanitas a publicat-o în acest an: Ordinea timpului.

 

Ordinea timpului

carlo rovTimpul deschide accesul nostru limitat către lume. Timpul e așadar forma prin care noi – ființe al căror creier posedă în esență capacitatea de a memora și a prevedea – interacționăm cu lumea. El e sursa identității noastre.

Carlo Rovelli

Timpul ne fascinează pe mulți dintre noi. Este firul poveștilor și emoțiilor noastre, sursa creativității și cercetărilor unora dintre cei mai importanți gânditori și fizicieni ai lumii, o frântură a Universului din care facem parte pentru o perioadă limitată, încercând să ne găsim sensul și menirea. Timpul este o enigmă, iar curgerea lui constituie un motiv de reflecție încă actual pentru oamenii de știință. Ce înseamnă „acum” în alte galaxii din Univers? „Existăm în timp sau timpul există în noi”? Ne putem închipui o lume independentă de timp? Putem tinde spre atemporalitate sau vom rămâne mereu blocați într-un prezent încremenit?

Fizicienii secolului XXI se confruntă în continuare cu aceste întrebări, iar un răspuns agreat de toată lumea nu există și probabil nu va exista niciodată. Însă călătoria pe care știința o face pentru a descifra misterul timpului și al naturii lui este cu adevărat captivantă. De la „Fizica” lui Aristotel până la mecanica cuantică a începutului de secol XX s-au scurs mai bine de două milenii de cercetări și teorii, în care atât știința, cât și speculațiile au evoluat în moduri inimaginabile.

Astăzi, știm că timpul este relativ (după cum ne-a demonstrat Einstein), dar și că are o componență granulară (după cum susțin teoriile cuantice). Însă cum putem înțelege timpul, dincolo de formule și demonstrații științifice? Ce rol avem noi, ca simpli muritori, în această ecuație a unei eternități imposibil de definit? Carlo Rovelli, care este și un excelent narator, îi dă vieții una dintre cele mai frumoase explicații posibile: „uneori e strigăt de durere, alteori e cântec”. Vă las cu această imagine sugestivă și emoționantă asupra existenței umane, invitându-vă să descoperiți mai multe în volumul Ordinea timpului, apărut la Humanitas în 2019, în colecția „Știință”, coordonată de Vlad Zografi.