Tentația de a fi fericit

tentatiaÎți petreci viața crezând că într-o bună zi se va întâmpla ceea ce speri, numai că ajungi să-ți dai seama că realitatea e mult mai puțin romantică decât crezi. E adevărat, uneori visele se prezintă la ușa ta, dar numai dacă ai avut grijă să le inviți. Altfel, poți fi sigur că vei petrece seara singur.

Lorenzo Marone

Viața este despre alegeri, regrete, așteptare, vise. Când suntem tineri, avem impresia că în fața noastră se află un infinit de posibilități, de moduri în care ne putem găsi fericirea, amăgindu-ne că am ales corect chiar și atunci când inimile ne sunt zdrobite pe asfalt fără ca cineva să observe sau să îi pese. Credem că avem timp. Sau doar sperăm că, până la urmă, „un suflet milos trece pe acolo și ne culege de pe jos”.

„Tentația de a fi fericit” este povestea unui septuagenar asocial care își trăiește viața într-o singurătate autoimpusă, chinuit de perspectiva conversațiilor de complezență sau implicării emoționale profunde. Cesare Annunziata nu are multe motive să fie fericit: a lucrat patruzeci de ani într-un domeniu pe care l-a detestat, a fost căsătorit cu o femeie pe care nu a iubit-o, a fost îndrăgostit fără să-și poată împlini iubirea. Însă în ziua în care o cunoaște pe Emma, o tânără victimă a violenței domestice, percepția lui despre viață și fericire se schimbă brusc. Scutul care îl împiedică să se atașeze de cei din jur cade, iar umanitatea lui răzbate dincolo de straturile de regrete și decizii greșite. Emma îi amintește că există și alegeri pentru care poți plăti cu viața, iar aceasta cred că este una dintre cele mai dureroase lecții pe care le poate primi un om.

Cesare primește târziu lecția empatiei, dar în viață nu contează momentul în care învățăm ceva, ci experiența în sine. Pentru mine, această lectură a fost una dintre cele mai personale și revelatoare pe care le-am avut în ultima perioadă, o aducere-aminte a miracolului de a trăi fără teamă, de a te bucura fără să plătești cu bucăți de suflet, de a iubi fără durere. Să fii fericit… este cu adevărat o tentație, de care cei mai mulți dintre noi fugim involuntar, temându-ne că nu ne vom permite prețul.

 

Doctor Jivago

629976Enigma vieții, enigma morții, farmecul geniului, farmecul dezgolirii, astea-s lucrurile pe care le înțelegem. Iar zâzaniile meschine de felul reconstruirii globului pământesc – scuzați, scutiți-ne, astea nu sunt pentru noi.

Boris Pasternak

La porțile disperării, ești întotdeauna singur. Nu ai lacrimi, nu ai speranțe, nu ai inimă, sufletul ți se cutremură din cauza izolării și neputinței, viața ți se derulează ca un film al cărui regizor ți-a schimbat rolul în ultimul moment și te-a transformat în protagonistul unei povești fără început și fără final, cu replici uitate și capitole neterminate. Îți pierzi și ultima fărâmă de demnitate încercând să-ți înțelegi menirea, să-ți găsești drumul la capătul dezamăgirilor și suferințelor mute, să te redescoperi dincolo de iubire, de dăruire, de vise efemere și de promisiuni goale.

Însă acea versiune a ta nu mai există. Trăiești în prezent, trecutul s-a topit sub indiferența privirii tale, viitorul îți este inaccesibil, nevoia de cel iubit îți arde sub piele și nu știi cum ai putea să o atenuezi, chiar și pentru o secundă.  Respiri dragoste, te hrănești cu ea, îți alimentezi nopțile solitare cu proiecții ale unei lumi care nu îți va aparține niciodată, tresari de fiecare dată când îi percepi cumva prezența în preajma ta, încerci să îi tergiversezi dorința de a dispărea… Viața ta pulsează dorință, iubire, devotament. Nu ceri nimic, dar continui să visezi că acele gânduri neîmpărtășite, acele speranțe atât de ascunse că nici măcar nu le conștientizezi prezența sub straturile opace ale rațiunii se vor materializa cândva, într-o altă existență sau sub o altă formă, însă cu aceleași personaje principale: voi doi…

Cartea lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”, mi-a oferit, printre altele, câteva lecții prețioase despre dragoste și relațiile interumane, în general. Mi-a arătat că cel mai profund tip de iubire este cel care ne stimulează mințile și ne provoacă să gândim, să ne testăm limitele, să ne cunoaștem mai bine, să trăim. M-a ajutat să înțeleg de ce se întâmplă de multe ori să fim geloși pe acei oameni inferiori nouă din punct de vedere spiritual și nu pe aceia de la care am avea ce să învățăm. Inteligența ne împiedică să devenim absurzi și ne determină să ne retragem cu demnitate din luptele pe care nu le putem câștiga.

Cu toate acestea, din cauza contextului politic și social dificil (Revoluția rusă de la începutul secolului XX), personajele din roman aleg să renunțe, în unele cazuri, chiar și atunci când șansele lor de reușită ar fi fost maxime. Războiul lasă urme adânci asupra caracterului oamenilor, iar situațiile pe care le creează îi constrâng să ia decizii nefirești. Însă, oricât de complicate ar fi vremurile, dragostea adevărată rămâne aceeași. Puternică, necondiționată, fără sfârșit, „dincolo de rațiune, uitând absolut de toate”… Genială. Vie… Indiferent dacă este una împlinită sau nu, această formă de iubire justifică toate durerile, distanțele, deziluziile. Pentru că te desăvârșește. Te umanizează. Te face fericit…

 

Despre distanțe și busole.

normal_not-all-who-wander-silver-compass-ringCe s-ar întâmpla dacă inima cuiva ar deveni o busolă pentru mersul său? Cum s-ar putea ca o întâmplare să schimbe soarta unui om?

Alawiya Sobh

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate sufoca sentimentele. Ei devin ca două ace ale unui ceas conectat la rețeaua nevăzută a eternității, două corpuri care gravitează unul în jurul celuilalt fără să se poată atinge, două bucăți de dorințe inhibate și pierdute în vârtejul unor trăiri care nu se pot explica în cuvinte, dar nici transmise vreodată altora… Se caută fără să se găsească, se iubesc fără să își spună, supraviețuiesc fără să trăiască, de fapt… Dar inimile lor se recunosc de fiecare dată când se apropie, cumva, una de cealaltă. Sufletele lor vibrează în același ritm. Trupurile lor uită că au fost despărțite în acel moment efemer de regăsire, în acea fărâmă de beatitudine pe care și-o dăruiesc abia atunci când dorul le sugrumă și ultima încercare de rezistență.

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate ucide nici măcar speranțele. Ei știu că timpul, societatea, cutumele unei civilizații moarte le sunt împotrivă, dar nu încetează niciodată să spere. Forța care îi atrage unul spre celălalt este oricum mult prea puternică să le ofere vreo alternativă… Așa că își fac planuri de viitor chiar dacă știu că nu le vor putea niciodată împlini, se amăgesc conștient că apropierile dintre ei vor fi mai frecvente cu toate că universul niciunuia dintre ei nu este permisiv cu astfel de manifestări fățișe de afecțiune, își promit în tăcere că, într-o zi, situația va fi un pic mai simplă decât este azi, măcar cât să poată respira apoi până la următoarea regăsire…

Distanța dintre doi oameni care se iubesc reprezintă doar o suspendare a unor raporturi fizice, dar niciodată sufletești. Ei vor trăi mereu unul în interiorul celuilalt, în gândurile lui, în visurile lui, atunci când insomniile îi permit să le aibă… Se luptă cu acel sentiment de apartenență care îi determină să înăbușe vibrațiile celor din jur, se luptă cu dorul care le fărâmițează zilele în clipe ce capătă valoare doar când își aud vocile, se luptă cu fiecare moment petrecut în absența celuilalt pentru că știu că este pierdut pentru totdeauna, cu toate că inimile lor îi tot asigură că nu sunt, de fapt, niciodată despărțiți…

Pentru oamenii care se iubesc nu există, de fapt, distanță. Este doar un mod de viață, un fel de a iubi în tăcere, fără martori, fără lumini, fără să realizeze uneori cum trec anii și dependența unuia față de celălalt crește cu fiecare revedere care ar trebui să le stingă temporar dorințele ascunse atâta vreme, însă tot ceea ce face este să i le amplifice și să îi aducă pe noi culmi ale disperării, suferinței, nevoii…

Pentru oamenii care se iubesc, inima celuilalt este o busolă, un reper după care se vor ghida și la care se vor întoarce indiferent de drumurile pe care îi va purta viața și de piedicile care îi vor îndepărta unul de altul exact când vor avea impresia că de data aceasta pot fi, în cele din urmă, fericiți. Fericirea este însă o stare, un miros, o atingere, un zâmbet, o strângere de mână, o îmbrățișare, un sărut… O voce. Dacă ai toate aceste lucruri alături de un singur om… poți să te consideri fericit. Distanța nu ne poate omorî fericirea. Ea ne face doar s-o prețuim mai mult atunci când vocea devine prezență, iar cuvintele devin atingeri. Când așezăm pe noptieră busola și doar îmbrățișăm omul căruia îi aparține. Căruia îi aparținem

Astăzi

todayAstăzi nu.

Astăzi nu îmi doresc să îți ascult șoaptele încărcate de impulsuri mute și proiecții ale unui viitor lipsit de speranță.

Astăzi nu îmi doresc să te privesc cum pleci și să îți simt apoi lipsa sufocându-mi lumea aproape moartă și avidă după atenția ta.

Astăzi nu îmi doresc să îți simt răsuflarea în păr în timp ce corpul tău se îndepărtează ușor de mine, căutând din nou o ieșire discretă din decor.

Astăzi nu îmi doresc să mă atingi în grabă și nici să mă săruți doar pentru o clipă suspendată între plăcere și teamă.

Astăzi nu îmi doresc să închid ochii în timp ce mă strângi în brațe, sperând că așa voi prelungi cumva timpul limitat pe care mi-l poți oferi.

Astăzi nu vreau să vorbim despre trecut, prezent sau viitor. Nu vreau să-mi promiți nimic, nu vreau să-ți cer bucăți din tine, nu vreau să te văd pentru o fracțiune de secundă, nu vreau să-ți simt absența.

Astăzi vreau să privești în interiorul meu și să decizi că vrei să rămâi.

Astăzi vreau să-ți aud inima vorbind în timp ce gura îți tace.

Astăzi vreau să mă îmbrățișezi pentru o eternitate și încă o secundă.

Astăzi vreau să ieșim din timp ținându-ne de mână.

Astăzi te vreau în întregime sau nu te mai doresc deloc.

Astăzi da.

O iubire mare

thoughtCâte feluri de iubire pot exista în lumea aceasta? Putem iubi de mai multe ori în viață? Sau în mai multe moduri aceeași persoană? Dar cum arată o iubire mare? Știți, tipul acela de dragoste care îți schimbă întru totul viața, care te devastează și te împlinește în același timp, care te schimbă și te provoacă să îți cunoști fiecare limită, fiecare gând, fiecare trăire ascunsă… Este o iubire care ar trebui să nu moară niciodată și probabil nu o va face, iar amintirea ei îți va bântui nopțile, te va face să o cauți pe chipul tuturor oamenilor pe care îi vei întâlni, sperând că nu ești singurul visător într-o lume moartă din punct de vedere emoțional și descoperind, în cele din urmă, că nu o s-o mai întâlnești, cel puțin nu în această viață și nu în forma pe care ți-ai închipuit-o…

Există milioane de definiții pentru iubire, toate diferite și în același timp identice, pentru că fiecare dintre noi apreciem anumite fațete ale ei mai mult decât pe altele, dar indiferent că suntem sau nu conștienți de prezența lor, ele coexistă în interiorul nostru și ne consumă spiritul, visele, viața… Și așa ne pierdem esența, ne trezim într-o lume ale cărei granițe s-au schimbat în totalitate, într-o lume sălbatică și în același timp mută, o lume de speranțe ucise în vâltoarea înnebunitoare a sentimentelor ascunse…

O iubire mare este una pentru care ai renunța la tine însuți numai să fie celălalt fericit. Este o iubire pe care o poți percepe la un nivel emoțional și intelectual profund, o iubire pe care nu o poți explica în cuvinte și nici nu știi dacă este nevoie să o faci pentru că de obicei păstrăm tăcerea despre lucrurile care ne luminează cu adevărat viața. O iubire mare presupune sacrificiu, dar și reciprocitate pentru că niciun sentiment real nu se poate forma în absența unui schimb continuu de idei, gânduri și trăiri între doi oameni… O iubire mare presupune să vezi în sufletul celuilalt fără ca să-i ceri acest lucru, uneori și fără să-ți zică ceva, să îți arate versiunea lui cea mai întunecată și să rămâi, știind că îl poți face un om mai fericit decât era înainte să te cunoască. O iubire mare este una care îți aduce liniște, bucurie și încredere în viitor, o iubire care te completează și te ajută să te dezvolți, o iubire care îți schimbă radical cursul vieții (într-un mod pozitiv), indiferent dacă rămâi sau nu cu acea persoană. O iubire mare este și una în care te pierzi pe tine… doar ca să te regăsești apoi și să descoperi că această nouă versiune a ta este cea pe care ai tot căutat-o, neștiind măcar că există în tine resorturile necesare pentru a o dobândi, dacă nu l-ai fi întâlnit pe el…

 

Așteptare

waitingMarea greșeală a oamenilor este că așteaptă prea mult. Viața trece, anotimpurile se schimbă, poveștile pe care le trăim își pierd strălucirea sau ne luminează întunericul până nu mai știm nici măcar unde ne-am lăsat inimile în eterna noastră căutare a unui Paradis terestru. Avem nevoie de timp, de momente cu noi înșine, de bucăți de liniște pe care le câștigăm vânzându-ne, câteodată, sufletul Diavolului sau mințindu-ne că pentru acea clipă de fericire pură, nu are nicio importanță că ne-am incendiat întreaga lume… Și așa flăcările ne ard sentimentele, ne carbonizează spiritul, ne asfixiază speranțele și ne ucid ușor iubirea de viață… Deodată, ne trezim goi, cu rănile la vedere, incapabili să ne mai ascundem durerea în spatele măștilor deoarece le-am aruncat atunci când, în nebunia noastră, am crezut că suntem atât de bine înțeleși de cealaltă persoană încât nu este nevoie să ne mai ferim.

Ne-am privit inima căzând pe asfaltul rece, în timp ce fărâme de suflet se împrăștiau sub pașii noștri ezitanți, căutând parcă un răspuns oarecare sau măcar o explicație… Știm că nu vom spune niciodată acele cuvinte, dar continuăm să ne închipuim că poate ni se vor citi în privire sau că tăcerea va vorbi în locul nostru… Dar nimeni nu poate să ne citească în suflet și apoi să ni-l salveze. Noi ar trebui să avem această capacitate, noi ar trebui să fim stăpânii destinului nostru, să ne împotrivim de fiecare dată atunci când liniștea ne este amenințată, să ne ridicăm înainte să ne ofere altcineva mâna lui, să nu depindem de nimeni pentru a fi fericiți sau măcar mulțumiți cu viața pe care o avem.

Însă, în profunda noastră naivitate, ne mințim mereu că povestea noastră este altfel. Și nu este. Inimile noastre sunt diferite, dar modul în care ne apropiem unii de ceilalți este același. La fel și cel în care ne depărtăm. Ne oferim speranțe, iluzii, trăiri, amintiri, emoții, iar la sfârșit îl lăsăm pe celălalt dezgolit, debusolat, pierdut printre cuvinte și tăceri… Visăm la eternitate, la sentimente care transcend această lume perisabilă, dar cum ne putem împlini astfel de vise când universul nostru cotidian este profund viciat? Toți vrem să ne deosebim de ceilalți, dar sfârșim prin a ne scufunda în aceleași clișee triste, urmând ceea ce ne cere societatea și nu ceea ce ne dorim, de fapt. Sau poate că ne ascultăm câteodată și inima, dar de fiecare dată în secret, ferindu-ne parcă să afle și cei din jur că am reușit, cumva, să fim fericiți…

Și așa trec anii, noi ne învârtim parcă într-un cerc al dorințelor neîmplinite și al viselor moarte, iar într-o zi ne vom da seama că am îmbătrânit și n-am trăit, de fapt, nimic pentru că am fost prea ocupați să ne vindecăm sufletele rănite… Dar poate cândva, cumva, undeva, vom reuși să evadăm și să ne găsim pe noi înșine înainte de a ne pierde definitiv. Poate cândva ne vom sătura să așteptăm și vom trăi, pur și simplu. Fără condiții, fără să ne facem planuri, fără să ne agățăm de altcineva. Doar trăind momentul și bucurându-ne de acele lucruri simple din viață pe care nici măcar nu le mai observăm în goana noastră după extraordinar…

Și dacă…

followNoi, oamenii, dăruim. Momente din timpul nostru, bucăți de suflet, încredere, sentimente nedefinite, gânduri, povești, zâmbete, lacrimi, ani, îmbrățișări, cuvinte, priviri… Ploaia pare să ne spele inimile, dar în realitate ni le murdărește cu noi versiuni ale aceleiași existențe povestite diferit. Astăzi, ne aflăm pe o margine de Paradis pe care nu o cunoaștem și așteptăm să ne deschidă cineva porțile spre eternitate, iar mâine ne zbatem să ieșim pentru o secundă măcar din infernul unei iubiri care nu ne aparține, dar ne mistuie sufletul până la ultima zvâcnire… Visăm la un sfârșit fericit, însă modul în care ne trăim viața ne îndepărtează cu fiecare zi care trece până și de iluzia unei glorii temporare. Luptăm într-un război pe care l-am pierdut înainte de a-l începe și împotriva unui adversar pe care-l adorăm și urâm în egală măsură… Suntem condamnați la durere, dar ne mințim că acea îmbrățișare ce ne-a făcut fericiți într-un moment în care aripile noastre erau rupte și pline de sânge ne va salva, în cele din urmă, de la pedeapsa capitală…

Viața noastră este un șir neîntrerupt de amânări, amăgiri și zâmbete false. Amânăm să spunem „Te iubesc” crezând că vom trăi veșnic sau că oamenii din jurul nostru știu deja ce simțim pentru ei, ne amăgim că ziua de mâine va fi mai bună atunci când prezentul ne sfărâmă sufletul în mii de bucăți, ne desenăm zâmbete pe chip chiar și atunci când mintea ne este răvășită de cele mai întunecate gânduri, iar inimile noastre abia mai bat sub straturile de cicatrici…

Și vine un moment în care ne întrebăm: și dacă am putea schimba azi cursul vieții noastre? Dacă astăzi hotărâm să facem lucrurile diferit și să spunem cuvintele potrivite și să trăim doar acele clipe care ne aduc fericire și liniște? Dacă astăzi putem să devenim mai buni, mai optimiști, mai recunoscători pentru tot ce avem? Și dacă, cel mai înfiorător scenariu posibil, am putea să ne bucurăm de momentul actual fără să ne agățăm de trecut sau viitor, fără să ne închipuim că putem schimba ceva din ordinea lumii prin sentimentele noastre, fără să ne chinuim atât să fim altfel, sperând că vom stăpâni într-o zi infinitul sau că timpul va fi mai îngăduitor cu noi cu cât sacrificiul nostru este mai mare… Și dacă astăzi am fi pur și simplu realiști și ne-am privi în oglindă cu luciditate, observându-ne fiecare crăpătură a sufletului și încercând să le ascundem de această dată de ochii lumii și să le protejăm chiar și de noi înșine…

Și dacă am fi fericiți? Dar nu poți fi când calci pe cioburile lumii tale și singura modalitate de a le aduna este să te rănești… Nu poți fi când prin fericirea ta le provoci nefericire altora. Nu poți fi când ai uitat să speri. Însă poți fi, cândva, într-o altă dimensiune a existenței tale, în care elimini afectivitatea și rămâi doar cu rațiunea. Emoțiile ne fac umani, dar ne și zguduie viețile, uneori fără să ne mai arate cum putem așeza piesele la loc. Lipsa lor ne răpește sensibilitatea, dar ne ajută să ne controlăm mai bine sentimentele. Marea întrebare este: în ce lume ne-ar plăcea să trăim? „În oricare este și el„, răspunde inima cu amărăciune, într-o conștientizare tăcută a unui sfârșit care nu depinde de noi…

Alegeri

choicesViața este despre alegeri, despre momente care îți tulbură spiritul, despre clipe de pace și regăsire, despre cuvinte transmise prin intermediul privirilor, despre gânduri șoptite în singurătate, despre plecări și întoarceri. Uneori, așteptăm în tăcere ca viața să ne ducă pe drumul pe care îl dorește ea, dar chiar și atunci facem o alegere. Alegem să nu ne împotrivim și de cele mai multe ori acestea sunt cele mai profunde decizii pe care le luăm. Îți cunoști trecutul, îți intuiești viitorul, dar iubești prea mult prezentul ca să alegi să pleci. Te agăți de clipa aceasta, de atingerea lui pe pielea ta, de promisiunea unei povești dintr-o altă existență, într-un fel atemporală, dar în inimile voastre atât de actuală…

Câteodată, ți-ai dori să suspenzi timpul, să-l oprești pentru un moment măcar, dar un moment care să înglobeze toate dorințele și sentimentele voastre mute. Un moment de liniște și tumult sufletesc, un moment desprins dintr-o viață anterioară sau poate viitoare, un moment de disperare și fericire ascunsă… Dar ce oameni veți mai fi după un astfel de moment? Cum o să-i supraviețuiți fără să vă pierdeți esența unul în celălalt? Cum o să mai visați sau o să mai trăiți purtând în suflet o incomensurabilă absență a celui care v-a zguduit lumea din temelii și i-a dat un nou sens?

Din păcate, viața nu vine și cu un manual de instrucțiuni. Măcar din când în când, atunci când drumul este prea întunecat, iar sufletul tău nu mai recunoaște nicio hartă din cele pe care i le arăți cu neputință, sperând că de data aceasta va ști ce să aleagă. Și așa privești zilele cum trec pe lângă tine, anii cum îți inhibă entuziasmul, praful cum se așterne ușor peste inima ta, ascunzând rănile de ochii celorlalți, care oricum privesc prin tine fără să-ți observe neliniștea și fără să le pese, de fapt, de povestea ta. Ajungi să-ți controlezi reacțiile, sentimentele, cuvintele, dar nu poți să-ți stăpânești nici măcar o secundă gândurile și valul de întrebări fără răspuns care îți răvășesc mintea. Nu te recunoști și nici nu vrei să înveți să te reobișnuiești cu tine… E mai simplu să te amăgești că lucrurile vor reveni la „normal” de la sine…

Însă este doar o iluzie. Din momentul în care cineva îți atinge inima, viața ta nu va mai fi niciodată la fel. Te schimbi, îți deschizi orizontul prin intermediul acelui om, îți cunoști părți din suflet pe care nici măcar nu bănuiai că le ai, începi să-ți privești viitorul dintr-o altă perspectivă… Și, involuntar, te sperii pentru că realizezi că lumea ta își redefinește granițele în fiecare zi, iar ție nici măcar nu îți plac schimbările și nici nu știi care este calea corectă de urmat când inima îți arată un drum, iar mintea te îndeamnă spre direcția opusă… Iar în acel moment, tot ce ți-ai dori ar fi să fugi, dar nu de cineva sau de ceva anume, ci pentru a te regăsi, pentru a te cunoaște din nou, pentru a da un nou sens existenței tale… Viața este despre alegeri. Dar uneori cea mai grea alegere este aceea de a rămâne când tot ce ai vrea este să pleci.

 

Forma unei inimi

 

autumn feelingCe formă au inimile noastre? Când durerea își picură otrava pe suprafața lor cicatrizată, inimile își pierd contururile delicate și devin niște bucăți nedefinite de gheață. Când dragostea le readuce iluzia aproape uitată a fericirii, inimile se topesc ușor, luând forma unei fărâme de Infinit, unui fragment din Univers, unui colț de Paradis… Când neîmplinirea începe să le erodeze lumea perfectă, pe care și-au clădit-o pe vise și promisiuni, inimile încep să se dezintegreze… Astăzi pierd emoția primului sărut. Mâine pierd teama de singurătate. Luna viitoare pierd motivul pentru care băteau într-un anumit fel. Și tot așa până își pierd esența. Acel ceva care le ținea toate firele la un loc. Care le aducea fericire și disperare.

Și în alte dăți, inimile nu au formă. Nu iubesc, nu urăsc, nici măcar nu mai simt durere. Sunt frânturi de stele, de cuvinte, de gânduri… Azi, inima mea pare să aibă forma unei clepsidre. Nisipul efemerității curge încet prin vinele mele, amintindu-mi că nimic nu este etern, nici dragostea, nici suferința, nici ura, nici noi… Vine o zi în care nu mai cauți absolutul, în care nu-ți mai dorești să fii mai presus de sentimentele altor oameni, în care nu mai judeci alte povești, în care te maturizezi fără voia ta și prețuiești mai mult ce poți avea acum decât ce speri că ai putea găsi în alte vieți.

Nu-ți mai clădești lumea pe speranțe și idealuri înalte, ci pe liniște, pe meditație, pe tăcere… Nu mai grăbești oamenii să-ți dăruiască bucăți din ei, ci îi lași să ia singuri decizia de a se deschide. Nu te mai interesează ce afișează ceilalți în public pentru că știi că cele mai intense momente din viețile noastre se petrec în spatele ușilor închise… Nu mai crezi în minuni, dar nici nu îți pierzi încrederea că într-o zi, într-un anume mod și într-un oarecare colț de lume, vei zâmbi cu sufletul. Vei vedea dincolo de aparențe, de adevăruri spuse pe jumătate, de minciuni croite în jurul unei imagini publice perfecte… Vei trăi cea mai autentică versiune posibilă a existenței tale, în forma pe care nici măcar gândurile tale nu o pot crea acum…

Și ce formă va avea inima ta atunci? Cred că a unui copac ale cărui frunze se agață de el cu teama de a nu-și pierde și ultima șansă la viață. Pentru că aceasta este și imaginea iubirii: ne agățăm de cineva anume, crezând că altfel vom muri, iar când cădem pe asfalt vedem că inima noastră nu a fost singura rănită. Și totuși încă bate… Probabil era toamnă când Dumnezeu ne-a dăruit speranța. 🙂

Ploaie de stele

largeNe căutăm sufletele în bucăți de eternitate zdrobite sub greutatea Timpului și măcinate de întrebări fără răspuns. Întunericul ne-a înghițit formele și ne-a ascuns durerea printre ruinele unui Paradis rece… Gânduri dintr-o altă viață ne tulbură prezentul și ne sfărâmă puțin câte puțin temelia celei mai solide construcții ale existenței noastre: iubirea. Ajungem să ne îndoim de orice: de felul în care soarele ne încălzește chipurile, de atingerea vântului în părul nostru, de inimile noastre care bat într-un ritm diferit și până și de mintea care nu mai știe să separe binele de rău, căutându-și liniștea în cele mai violente furtuni ale sufletului…

Cu toate acestea, nu ne plângem niciodată. Nu ne lăsăm sentimentele să iasă de sub armura rece a indiferenței mascate, nu le dăm gândurilor noastre o formă verbală, nu le permitem lacrimilor să ne trădeze suferința mută. Preferăm să tăcem, să ne ascundem în spatele unui zâmbet fals, să ne mințim că putem supraviețui chiar și celor mai profunde torturi… Pretindem că suntem mai buni decât ceilalți, dar toți avem aceleași întrebări pe care le punem divinității atunci când disperarea ne întunecă rațiunea. De ce eu? De ce acum? De ce în acest mod? Ne amintim momentele când ne credeam stăpânii universului, când susțineam că avem răspunsul la orice, când principiile noastre ni se păreau prea puternice ca vreodată soarta să dea cu ele de pământ și să ne aducă aminte că suntem umani, că putem greși, că putem alege și cu inima, nu doar cu mintea și că nimic nu este etern, nici măcar sufletele noastre…

Am crezut cândva că oamenii nu se schimbă niciodată, că sentimentele lor nu pot muri, că fundamentul pe care își construiesc concepția de viață este prea dur ca să poată fi vreodată fărâmițat. M-am înșelat. Ne schimbăm în fiecare zi, puțin câte puțin, devenim mai buni sau mai răi decât am fost ieri, ne adaptăm în funcție de fiecare om cu care intrăm în contact și câteodată, întâlnim oameni care ne schimbă decisiv cursul vieții, fără măcar să realizăm până în momentul în care ne iau de mână și ne aduc în fața celor mai cumpliți demoni ai minții noastre. Ne pierdem cuvintele, nu știm ce să le răspundem sau ce să-i întrebăm, am vrea să fugim, dar un glas din interior ne îndeamnă să rămânem și să alegem.

Ce ai putea alege când te afli pe marginea abisului și, indiferent de calea pe care o vei urma, sufletul tău va fi rănit? Era o vreme când spuneam că fericirea merită orice sacrificiu, dar astăzi mă contrazic. Nu fericirea noastră contează, ci a celor pe care îi iubim. Câteodată, le dăm drumul la mână pentru că așa este mai bine pentru ei. Dar oamenii care ne iubesc nu vor pleca, chiar dacă îi vom implora să o facă. Ei ne vor căuta îmbrățișarea în fiecare viață pe care o vom trăi, în fiecare rază de soare, în fiecare particulă a universului, în fiecare privire, în fiecare sărut pe care îl vor oferi altor persoane… Și se vor gândi atunci: nu este cea pe care o caut. Și rămâne marea întrebare… Ce vor face atunci când o vor găsi? 🙂

P.S. Probabil va fi ploaie de stele…