Să nu faci rău

Poate că (pacienții) nu realizează niciodată cât de periculoasă a fost operația și cât de norocoși au fost să se refacă atât de bine. În timp ce chirurgul, pentru o vreme, cunoaște raiul, după ce s-a apropiat foarte tare de iad.

Henry Marsh

Care este esența ființei umane? Cine suntem noi, dincolo de experiențele pe care le trăim, de educația pe care o primim, de interacțiunile noastre? Unde se formează conștiința de sine, acest termen complex care ne înglobează toate gândurile, sentimentele și trăirile, fascinându-i pe atâția filosofi de-a lungul timpului? Pentru un neurochirurg, răspunsul la toate aceste întrebări este simplu: misterul întregii noastre existențe se află în creier. Mai exact, sinele reprezintă „vibrația electrochimică a unor sute de miliarde de celule nervoase”. Când lucrurile merg bine, oamenii nici măcar nu sesizează complexitatea fenomenelor care au loc în creierul lor. Această mașinărie extrem de sofisticată ne controlează întreaga viață: lobul occipital ne asigură capacitatea de a procesa imaginile pe care i le trimit senzorii retinei; lobul frontal este responsabil cu personalitatea, mișcările, vorbirea sau atenția noastră; lobul parietal procesează informațiile senzoriale, ajutându-ne să ne orientăm în spațiu, dar și să ne conștientizăm propriul corp; lobul temporal ne controlează memoria pe termen lung, precum și emoțiile, auzul sau capacitatea de a recunoaște fețe etc.

Henry Marsh ne prezintă poveștile tulburătoare ale unor pacienți care au avut anumite părți ale creierului afectate, fiindu-le imposibil să mai desfășoare unele dintre activitățile menționate anterior. Este vorba despre oameni care își pierduseră capacitatea de a merge, de a vorbi, de a înțelege cuvintele – cazuri cu adevărat critice și, de foarte multe ori, fatale. În calitate de chirurg, Henry Marsh nu avea ca responsabilitate doar operarea acelor pacienți, ci și pe aceea de vindecător de suflete, de ființă umană care încearcă să rezoneze cu tragedia altcuiva și de a-i da puterea să lupte. Însă, cea mai grea misiune rămânea aceea de consolare a familiilor care își pierdeau copilul, partenerul sau părintele în urma unor complicații apărute în timpul operației… Pentru un neurochirurg, acele momente reprezentau dovada unui eșec îngrozitor, unul pe care îl procesa foarte greu și cu prețul propriilor relații personale – Marsh însuși a divorțat după 25 de ani de căsnicie, după ce la începutul carierei toți specialiștii cărora le-a comunicat dorința sa de a deveni neurochirurg l-au avertizat că familia va avea de suferit. Într-un puseu de sinceritate, medicul recunoaște că i-a uitat pe foarte mulți dintre pacienții cărora le-a salvat viața și nu a mai fost nevoit să-i vadă vreodată – însă niciodată pe cei care au murit după sau în timpul operației.

„Să nu faci rău” reprezintă o colecție de amintiri extrem de personale și de momente dificile din viața unui neurochirurg de succes, care are puterea însă de a-și admite failibilitatea. Orice operație pe creier implică riscuri importante, iar medicii sunt nevoiți să ia, de cele mai multe ori, decizii pe loc, unele pe care ajung să le regrete, iar altele care se dovedesc inspirate, redându-i pacientului șansa la o viață normală. Triumful medicinei asupra unor boli foarte grave este cu adevărat încurajator, iar povestea lui Henry Marsh ne dă speranța că această mașinărie uimitoare numită creier este încă departe de a-și fi demonstrat întregul potențial.

Biblioteca de la Miezul Nopții

Iar când s-a gândit la viața ei originară, a înțeles că problema ei fundamentală, lucrul care o făcuse vulnerabilă, era absența iubirii.

Matt Haig

Cum ar fi să te trezești într-o lume unde ai acces la toate existențele tale posibile, la tot ce ai fi putut deveni dacă alegeai diferit, la vieți pe care ți le-ai imaginat la un moment dat, dar nu ai avut niciodată curajul să le trăiești? Cum ar arăta oare acel colț de Univers? Pentru unii poate fi un magazin de casete video. Pentru alții poate fi o galerie de artă sau un restaurant. Pentru Nora, acel loc este o bibliotecă. Fiecare viață pe care ar fi putut să o trăiască dacă își urma visul de a ajunge campioană olimpică la înot / de a se stabili în Australia cu prietena ei cea mai bună / de a deveni vedetă rock sau de a cerceta impactul schimbărilor climatice la Cercul Polar Arctic – toate aceste posibile existențe se află, de fapt, în cărțile care alcătuiesc ciudata Bibliotecă de la Miezul Nopții. Acolo, timpul s-a oprit la 00:00, permițându-i Norei să călătorească în viețile alter ego-urilor ei și să se confrunte cu repercusiunile unor decizii diferite: ce s-ar fi întâmplat dacă nu renunța la înot sau dacă se căsătorea cu fostul ei logodnic și deschideau împreună un pub într-o zonă rurală a Angliei sau dacă ieșea la o cafea cu acel chirurg care în timpul liber participa la semimaratoane sau dacă ar fi continuat studiile universitare?

Fiecare alegere pe care o luăm implică anumite consecințe, unele mai fericite, altele mai puțin, dar toate sunt rezultatul dorințelor noastre dintr-un anumit moment sau, pur și simplu, al felului unic de a ne trăi viața. Nora era un om singur care nu își găsea locul în lume, un suflet chinuit de regrete, o inimă lipsită de căldura iubirii împărtășite. Odată ce a pășit în Biblioteca de la Miezul Nopții, ea descoperă că dragostea poate lua forme diferite, iar micile detalii, acele gesturi timide de afecțiune pe care le trecem cu vederea, fiind prea ocupați să deslușim imaginea de ansamblu reprezintă, de fapt, fundamentul și motorul relațiilor noastre. Interacțiunea constantă dintre două ființe care se iubesc, grija pentru celălalt, atenția față de nevoile lui pot transforma orice existență, oricât de obișnuită ar fi ea, într-o versiune terestră a Paradisului. Toți avem căderile noastre, acele momente teribile în care nimic nu pare să mai aibă sens. Însă atunci când știm că cineva ne iubește sincer, sufletele nu ni se mai zbat singure pe asfaltul rece, ci sunt prinse în plasa iubirii, chiar înainte ca disperarea să le blocheze fiecare ieșire.

„Biblioteca de la Miezul Nopții” este un univers al tuturor posibilităților, un spațiu creat de creierul uman pentru a explica inefabilul, o poartă de acces spre o lume diferită de fiecare dată, dar în esență aceeași. Ai tot atâtea vieți la dispoziție câte decizii ai, îi spune bibliotecara Norei. Același om poate trăi într-un infinit de universuri paralele, în realități care se schimbă la fiecare alegere, la limita dintre „a putea” și „a deveni”. Însă acel om nu se va simți acasă decât într-un singur loc. Acolo unde are curajul de privi viața în față și de a o iubi cu toate umbrele și necunoscutele ei. Acolo unde regretele se transformă în scrum, iar speranța îi este călăuză spre un viitor pe care îl prețuiește dinainte de a-l cunoaște… Acolo unde trăiește – poate nu cea mai bună versiune a sa, dar cu siguranță cea care îi permite să fie fericit.

Nu trebuie să înțelegi viața. Trebuie doar să o trăiești.

Ziua a șaptea

Nu mi-e frică de moarte. Nu mi-e frică deloc. Mi-e frică doar că n-am să te mai văd niciodată.

Yu Hua

Povestea lui Yang Fei, protagonistul romanului „Ziua a șaptea” începe în cel mai tulburător mod cu putință, pe șinele de cale ferată, după ce mama lui l-a născut accidental într-un tren care tocmai se punea în mișcare. Un tânăr muncitor feroviar descoperă bebelușul și hotărăște imediat să-l adopte, chiar dacă situația lui financiară nu era nici pe departe una ușoară. Yang Fei are o copilărie fericită în casa tatălui adoptiv, care îl copleșește cu toată dragostea lui și se sacrifică neîncetat pentru a-i oferi ce este mai bun. Forța și puritatea sentimentelor care îi unesc pe cei doi – tată și fiu – reprezintă una dintre cele mai frumoase mărturii că relațiile de familie se construiesc având la bază profunzimea vibrațiilor dintre suflete și nu „chemarea sângelui”. Yang Fei își cunoaște părinții biologici când ajunge la maturitate, dar nu poate împărtăși cu ei intimitatea căminului în care a fost crescut. Legătura de sânge nu reușește să suplinească dragostea și loialitatea pe care părintele adoptiv i le-a dăruit cu abnegație decenii la rând. Yang Fei decide să rămână în continuare lângă tatăl său, fiind convins că în niciun alt loc din lume nu poate găsi fericirea…

În curând, iubirea ajunge să aibă și altă dimensiune în universul lui Yang Fei. El o cunoaște pe cea care urmează să-i devină soție, o colegă de serviciu extrem de curtată de ceilalți bărbați. Fără să creadă vreun moment că poate avea și cea mai mică șansă la inima ei, Yang Fei nu încearcă să se apropie de ea, dar soarta îi aduce cumva împreună… Se îndrăgostesc, decid să se căsătorească, visează să aibă un copil… Dar într-o zi, fără niciun avertisment, totul se sfârșește, drumurile lor se despart, mai întâi în viață și apoi… în moarte.

„Ziua a șaptea” este călătoria unui bărbat în lumea de dincolo, un periplu dureros printre suflete care nu și-au găsit încă odihna veșnică, hrănindu-se cu amintiri ale unei existențe pierdute… Yang Fei își pierde viața și descoperă că există ceva dincolo de ea, un loc al regretelor, al tristeții și al lacrimilor eterne, însă, cu toate acestea, un loc în care se întrevede o umbră de speranță pentru umanitatea condamnată la declin… Această carte reprezintă și o critică la adresa societății chineze din prezent, arătând cum consumerismul, corupția și nedreptățile provocate oamenilor simpli pot distruge definitiv spiritul unei națiuni, prin crearea unei lumi bolnave, în care moartea este preferabilă vieții.

Clar de femeie

Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstnice, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puțin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi…

Romain Gary

Dragostea nu moare niciodată în cărțile scrise de Romain Gary. Indiferent că vorbim despre iubirea de mamă, de patrie sau de cea pentru o femeie, toate vibrează cu o forță care dărâmă șabloane și salvează vieți. În „Clar de femeie”, dragostea se transformă într-un ideal greu de atins în această societate condamnată la superficialitate: cel al cuplului etern… Doi oameni îndrăgostiți nebunește unul de celălalt ajung la despărțire… Nu una decisă de ei, ci impusă de soartă. El pleacă la aeroport, hotărât să fugă din Parisul încărcat de prezența ei… înainte ca ea să devină o absență.

Cumva, nu reușește să se urce în avion, ia un taxi, iar când coboară din mașină, pe rue de Bourgogne, o întâlnește pe ea… O altă ea. Lydia… O femeie cu părul alb, de o frumusețe fără vârstă, probabil trecută de 40 de ani, lângă care visează la un „popas” înainte de neant. Amândoi au sufletele strivite de suferință, de dor, de abis… Lydia tocmai și-a pierdut fetița într-un accident de mașină, iar Michel… pentru el, dragostea este o rană vie, o încercare de a respira când plămânii îi sunt invadați de fum, un mod de a muri rămânând în viață…

Michel este „orfan de o femeie”, un bărbat care a construit o catedrală pentru iubita sa, transformând-o în cel mai prețios obiect de cult. Pierderea ei este sinonimă cu dezrădăcinarea, cu distrugerea emoțională și cu delirul… Oare este posibilă ridicarea unei lumi noi pe ruinele încă fumegânde ale templului iubirii pierdute? Se poate să găsești alinare în brațele nefericirii? Să salvezi ideea de iubire într-un clar de femeie? Romain Gary construiește o lume în care totul este posibil, iar lupta continuă chiar și după moarte. Când iubești, nu există sfârșit… doar un gol imens pe care trebuie să-l umpli cu frânturi de cer…

Vino cu mine, dă o șansă imposibilului. N-ai idee cât de tare s-a săturat imposibilul și câtă nevoie are de noi.

Mâine poate am să rămân

lorenzo-maroneAceastă senzație neplăcută pe care deseori o confundăm cu jena, în general nu e altceva decât prima licărire a singurei magii adevărate la îndemâna omului: iubirea.

Lorenzo Marone

Într-o perioadă în care nu putem călători decât în gând, ne alegem destinațiile turistice prin intermediul lecturii, un pretext minunat de a descoperi o lume nouă și de a ne imagina povești despre forța de a rămâne și de a continua să visezi chiar și în cele mai negre ipostaze ale spiritului. Pe scriitorul italian Lorenzo Marone îl știu din „Tentația de a fi fericit”, o carte despre implacabilitatea timpului și fragilitatea fericirii în fața abuzurilor și a neîncrederii. De această dată, autorul ne spune povestea tinerei avocate Luce di Notte, o femeie căreia absența tatălui i-a transformat viața într-o luptă continuă, un dans prin furtună, o încercare de a-și menține echilibrul la marginea prăpastiei. Luce nu și-a putut ierta tatăl că a plecat când avea doar nouă ani, lăsând-o cu un frate mai mic și cu o mamă conservatoare, preocupată doar de educația și credința lor, fără să realizeze că cei doi copii încă adună cioburile abandonului suferit.

Fiind vorba de Lorenzo Marone, o poveste sensibilă nu va fi niciodată prezentată în tonuri întunecate, iar discrepanța dintre durerea din sufletul personajelor și exuberanța lumii exterioare este asigurată de un oraș colorat și vivace din Italia de Sud: Napoli. Autorul ne descrie atmosfera plină de energie și savoare a Cartierelor Spaniole, un loc cu străzi înguste, unde locuitorii preferă să folosească scuterele pentru deplasări („regulă” respectată și de tânăra noastră avocată), cu mulți vânzători ambulanți care comercializează de la ochelari de soare și umbrele la trei euro la vată de zahăr, înghețată și alte deserturi iubite de copii (și nu numai!), cu miros de vinete coapte la șapte dimineața, ca un semn timpuriu al verii ce urmează să încălzească sufletele personajelor acestei povești atipice.

Este o carte care abundă în culori și arome, o călătorie pe plaje stâncoase cu vedere spre Vezuviu, un prilej pentru destăinuiri și momente de sinceritate, după ani întregi de minciuni și tergiversări. Veți descoperi un personaj feminin puternic și, în același timp, visător, un suflet cu aspirații înalte și rădăcini adânci. În viața ei apare, la momentul potrivit, și un bătrân înțelept și blând, domnul Vittorio, un absolvent de filosofie care nu a predat niciodată, preferând să-și urmeze pasiunea pentru muzică. La rândul lui un visător (cum ar putea fi altfel un om care și-a trăit aproape întreaga viață pe mare?), domnul Vittorio constituie o prezență caldă și liniștită în viața agitată a lui Luce, luminându-i cu sfaturile și ironiile lui fine drumul sinuos spre ea însăși. Obișnuită cu gândul că toți oamenii dragi vor pleca, în cele din urmă, din viața ei, Luce îl privește cu neîncredere pe bătrânul care o asigură că el va rămâne. Întrebarea este: va reuși oare să rămână și ea?

Familiile speciale nu există, Kevin. Există persoane speciale. Cu un pic de noroc, uneori poți întâlni una. Și deja e mult.

 

Către frumusețe

frumuseteNu putea bănui că trebuise să moară ca să poată învia pentru el.

David Foenkinos

Nu aș putea descrie rafinamentul acestei scriituri și nici sentimentele pe care mi le-a trezit povestea unor suflete prea sensibile pentru o lume mutilată din punct de vedere emoțional și moral. Voi vorbi însă pe scurt despre acțiunile personajelor, despre modalitățile lor de adaptare pentru a supraviețui Infernului social, despre artă ca mijloc de vindecare, despre supraviețuirea dincolo de depresie și de violență.

Antoine Duris este un profesor de istoria artei foarte apreciat și iubit de colegi și studenți, care decide, fără nicio explicație plauzibilă, să-și dea demisia și să părăsească orașul. Cei apropiați se gândesc că motivul plecării subite ar fi despărțirea de Louise, femeia pe care a iubit-o timp de șapte ani. Nevoia de izolare a lui Antoine pare, însă, să aibă rădăcini mult mai adânci decât separarea de partenera lui. Dintre toate locurile din lume, el alege să plece la Paris și să se angajeze ca supraveghetor la Muzeul Orsay… Un profesor universitar cu o teză de doctorat despre Modigliani ajunge să fie paznic de sală la o expoziție dedicată marelui artist italian… Ce ar fi putut să-l destabilizeze în acest mod pe Antoine încât să-și schimbe în întregime viața și să fugă de tot ce iubea?

Răspunsul va veni la sfârșitul primei părți a romanului, într-un cimitir din Lyon, pe o piatră de mormânt… Un nume și anii între care a trăit… Din acel moment, pătrundem în trecutul lui Antoine, îi cunoaștem viața pe care o avea înainte să dispară brusc, îi înțelegem frământările și sensibilitatea… Și o cunoaștem pe Camille. O studentă strălucită și o pictoriță cu un potențial extraordinar. O apariție diafană și temporară în viața lui Antoine, dar care îi marchează existența în profunzime și ireversibil.

Orice aș spune mai mult ar spulbera misterul și frumusețea acestei cărți uimitoare, concepută într-un mod care mângâie suflete și luminează vieți. O rază de speranță într-un ocean de disperare… O lectură care ne amintește că prezentul este singura noastră certitudine, iar iubirea celor dragi singura ancoră. Chiar și în tăcere…

Când două persoane se înțeleg, se zice că vorbesc aceeași limbă. Nu o limbă care ar putea fi învățată, ci o limbă întemeiată pe complicitate intelectuală sau pe afinitate emoțională. De altfel, această limbă este adesea alcătuită din tăceri.

Anxietatea

res_93e6161d8e4de1bb6c1bb6c7d38d4391_fullMotto:

 Să nu-ți arăți niciodată rănile.

Cartea lui Scott Stossel este ca o călătorie spre Sine, una presărată cu obstacole, momente de disperare, teamă nejustificată, pierdere a stimei de sine și teroare în fața necunoscutului. Autorul ne invită să-l însoțim în lupta lui nesfârșită împotriva anxietății, acest dușman invizibil, dar suficient de puternic încât să ne distrugă spiritul și să ne transforme existența într-un dans periculos pe sârmă, deasupra abisului. Anxietatea este ca o prăbușire în gol pe care nu o poți anticipa și, de cele mai multe ori, nici vindeca. Este acea parte din tine care te domină hrănindu-se cu fricile tale. Îți caută slăbiciunile și îți agravează fiecare emoție negativă. Rănile tale sunt la vedere, iar eforturile pe care le faci pentru a le ascunde îți prelungesc și mai mult agonia. Te rogi să nu mai supraviețuiești… și în același timp lupți pentru viața ta cu mai multă înverșunare decât oricând. La sfârșitul crizei ești epuizat, dar trăiești… Ce ai putea face ca data viitoare să fii pregătit pentru această confruntare cu Sinele?

Scott Stossel ne prezintă toate încercările lui de a rezista stărilor de neliniște și fobiilor care i-au marcat aproape întreaga existență. Experiența lui cu anxietatea este una dureroasă și îndelungată: a făcut zeci de ani de terapie, a luat majoritatea tranchilizantelor și antidepresivelor existente pe piață, a citit mii de pagini despre istoria acestei tulburări psihice și despre tratamentele folosite de-a lungul timpului. Recunoaște imediat simptomele unui atac de panică, dar nu reușește niciodată să se convingă că nu este, de fapt, în pericol. Suferă de emetofobie (teamă de vărsături), nu poate călători departe de casă deoarece crede că nu se va mai întoarce, nu poate zbura fără să ia medicamente sedative, îl sperie gândul de a vorbi în public, este timorat în aproape orice situație pe care consideră că nu o poate controla.

Cu toate acestea, continuă să lupte. Are o familie frumoasă și o existență destul de liniștită din punct de vedere financiar. Chiar dacă anxietatea este încă prezentă în viața lui, subjugându-l în cele mai nepotrivite momente (de exemplu, propria nuntă), Scott Stossel este un învingător. A înțeles că boala lui este un fenomen biologic (se transmite ereditar și poate fi explicat prin intermediul genelor noastre), dar și sociologic (influența mediului în care trăim este una semnificativă pentru dezvoltarea anxietății și a mecanismelor noastre de apărare împotriva acesteia).

Nu în ultimul rând, a descoperit că anxietatea poate avea și o latură pozitivă: pentru a evita sentimentele de rușine sau de vinovăție, oamenii anxioși tind să se comporte corect și să fie mult mai atenți la nevoile celor din jur. Dorindu-și să nu iasă în evidență în mod negativ, ei vor manifesta de multe ori empatie și sensibilitate în interacțiunile lor sociale, se vor dedica în totalitate proiectelor profesionale sau personale în care vor fi implicați, iar cei cu un IQ ridicat vor avea chiar performanțe deosebite în domeniul lor (autorul amintește mai mulți intelectuali „invalizi din punct de vedere psihic” ca Hume, Flaubert, J. S. Mill, Michael Faraday, Virginia Woolf etc.).

Așadar, anxietatea nu este un sfârșit de drum și nici o condamnare la moarte. Este, însă, o luptă continuă, un alt fel de a trăi, un proces anevoios de căutare a liniștii interioare și a iubirii de sine. Această carte este o poveste despre supraviețuire și speranță în confruntarea cu un dușman neobosit și extrem de creativ: noi înșine. O poveste care poate avea un final fericit doar dacă ești dispus să-l rescrii de fiecare dată când angoasele îți întunecă, pentru un moment, rațiunea…

Zile de Crăciun

1250791Ne dăruim pe noi înșine. Ne dăruim pe noi înșine celorlalți. Ne dăruim pe noi înșine nouă. Dăruim.

Jeanette Winterson

Crăciunul nu ar trebui să fie despre cadouri. Ci despre oameni. Despre inimile noastre care își doresc să fie împreună. Despre dragoste norocoasă și misterioasă. Despre suflete care își găsesc drumul către casă. Despre căutări care nu se sfârșesc și despre destinații neașteptate. Despre speranță și fericire.

Povestirile scriitoarei britanice Jeanette Winterson ne prezintă Crăciunul ca trăire și emoție, dincolo de poleiala consumerismului și de superficialitatea unei lumi care și-a pierdut spiritualitatea în goana după cumpărături și zâmbete ambalate frumos. Sărbătorile aduc oamenii fizic aproape, dar le pierd sufletele. Agitația dinainte și din timpul Crăciunului le răpește bucuria, le sufocă inocența, le anulează capacitatea de a oferi și primi dragoste, nu doar lucruri materiale. Unii ajung chiar să uite ce sărbătoresc și de ce. Uită că în urmă cu mai bine de 2000 de ani, un copil s-a născut în condiții modeste, într-un staul din Bethleem, pentru a purta „toate poverile lumii”… Povestirea „Leul, unicornul și cu mine” ne reamintește chiar de acest miracol al vieții, pe care continuăm să îl celebrăm, dar îi uităm semnificaţia.

„Zile de Crăciun” este o carte care însuflețește toate aceste povești uitate și ne trezește din letargia iernii. Ne vorbește despre misterul iubirii, despre eternitate, despre spirite care își caută liniștea, despre copii care dau viață oamenilor de zăpadă, despre inimi care luminează după moarte, despre minuni și despre timp. Dar acel timp care „contează”, acea bucată din noi pe care o oferim de bunăvoie, animați de dragostea ce ne încălzește sufletele și de speranța că prin ea vom transforma lumea într-un loc mai bun. Așa cum a făcut-o în urmă cu două milenii un copil născut în Bethleem…

Arheologia iubirii

arheologieAș vrea aici să pot reformula postulatul lui Baudrillard astfel: dacă putem găsi chiar și o urmă a iubirii, înseamnă că iubirea a supraviețuit întreagă.

Cătălin Pavel

Nu știu dacă toate iubirile mari din istorie au supraviețuit cumva timpului prin moștenirea arheologică pe care ne-au lăsat-o, dar îmi place să cred că măcar cele mai importante dintre ele au găsit o cale de a traversa secolele și mileniile, ajungând la noi, acești norocoși beneficiari ai cercetărilor spectaculoase din ultimii ani. Una dintre acestea este cea realizată de Cătălin Pavel într-un volum de studii arheologice mai special, dedicat documentării dragostei de cuplu, așa cum poate fi ea observată prin prisma vestigiilor descoperite de arheologi de-a lungul timpului.

După cum se înțelege încă din titlul explicativ al cărții, autorul analizează arheologia iubirii din preistorie (pornind de la premisa existenței unor contacte intime între neanderthalieni și homo sapiens), ne prezintă cele mai frumoase povești amoroase ale mitologiei grecești, după cum se pot desprinde de pe vasele pictate în perioada Antichității și ajunge la Taj Mahal, mausoleu construit în secolul XVII, simbolizând dragostea eternă a unui împărat pentru soția lui (decedată la doar 38 de ani, atunci când aducea pe lume al paisprezecelea copil al cuplului).

Pe lângă aceste momente cruciale în destinul și evoluția noastră culturală, au existat și multe alte descoperiri mai mici, dar de o importanță la fel de mare pentru înțelegerea unor perioade istorice la care nu am fi avut altfel acces. De exemplu, în România, săpăturile arheologice realizate la Nufăru (județul Tulcea) și în complexul monastic de la Murfatlar-Basarabi (județul Constanța) ne-au oferit primele dovezi în legătură cu vizita și chiar locuirea unor popoare nordice în Dobrogea.

Și modernitatea își are locul în „Arheologia iubirii”, de această dată prin intermediul unor figuri reprezentative pentru această știință, însă prea puțin apreciate (Gertrude Bell), sau care au ajuns pe șantier datorită circumstanțelor (Agatha Christie, măritată cu un arheolog și îndrăgostită în acest mod și de meseria practicată de soț – scriitoarea a devenit fotograf și s-a ocupat și cu restaurarea obiectelor găsite în urma săpăturilor), sau care au dezvoltat o relație neobișnuită și întunecată pe alocuri cu arheologia (Freud).

Cu siguranță, volumul de eseuri arheologice al lui Cătălin Pavel va satisface curiozitatea multor categorii de cititori, mai mult sau mai puțin avizați, însă cu toții dornici să cunoască o frântură din istoria lumii, să descopere un crâmpei de civilizație sau pur și simplu să ajungă într-un loc în care să spere că „iubirea a supraviețuit întreagă”. Cartea a apărut anul acesta în colecția Istorie, la Editura Humanitas.

 

Un anume domn Piekielny

un_anume_domnȘi atunci se abandona în voluptuoasa melodie a tăcerii, trecându-și la nesfârșit arcușul peste lemnul lăcuit al viorii, cântând fără să cânte, dar privind cu adevărat către cerul înstelat.

François-Henri Désérable

Viața ni se scurge tuturor printre degete ca firele de nisip pe care le priveam cu fascinație în copilărie, imaginându-ne un Univers întreg redus la acea scară infinitezimală. Nu prețuim prezentul, trăim prea mult în trecut sau viitor, ne pierdem printre regrete și vise, iar timpul ne pedepsește ignoranța întorcându-ne spatele atunci când, în sfârșit, ne dorim să-l ținem pe loc. Învățăm, în cele din urmă, să ne bucurăm de acel scurt moment de beatitudine, dar provocarea rămâne: cum am putea opri Pământul atunci când suntem fericiți?

„Un anume domn Piekielny” este una dintre acele lecturi fermecătoare prin simplitatea lor, care te îndeamnă să reflectezi la viață și fericire din ipostaza cuiva căruia i-au fost refuzate. Domnul Piekielny este un personaj discret și misterios, un „șoarec trist”, un visător fără speranță, dar cu un respect incomensurabil pentru lucrurile care aduc valoare unei existențe: arta, cultura, inteligența, modestia. Parcă presimțindu-și sfârșitul grăbit de regimul atroce instaurat de naziști, domnul Piekielny îl roagă pe Romain Gary, când erau vecini în Vilnius, să îi amintească numele în prezența oamenilor importanți pe care îi va cunoaște. Este o cerere a unui om resemnat, conștient că nu poate avea așteptări mai mari de la propria existență, în afară de a-și transcende condiția limitată prin intermediul cuiva cu potențial și aspirații reale.

François-Henri Désérable, un scriitor francez contemporan, pleacă pe urmele acestui domn aparte, într-o anchetă personală și literară în același timp, al cărei scop nu este doar acela de a aduce la viață un personaj, ci mai ales istoria nedreaptă din spatele lui, această paranteză în umanitate pe care un sistem bolnav a creat-o, curmând milioane de destine nevinovate. Probabil că, în cele din urmă, singura modalitate de a opri timpul este aceea de a-ți scrijeli povestea pe suprafața lui, sperând că vei trăi veșnic prin cei care vor continua să o spună.