Acolo unde cântă racii

acolo unde cantaDe ce să ducă povara iertării tot cei răniți, cei care sângerează încă?

Delia Owens

Undeva, nu departe de locul în care „cântă racii”, pe malul oceanului, într-o singurătate absolută, învață să supraviețuiască o fetiță, după ce mama, frații și, în cele din urmă, tatăl au părăsit-o pe rând. Kya este un copil obligat să se maturizeze la doar șapte ani și să deprindă lecțiile naturii. Se împrietenește cu pescărușii, privește fascinată penele păsărilor, analizează scoicile, devine parte a vegetației care o înconjoară, integrând-o în cele mai profunde structuri ale sufletului. Localnicii din cel mai apropiat oraș de ținuturile în care își duce viața Kya o numesc „Fata Mlaștinii”, o creatură cumva mitică, fără sentimente sau nevoi. Nimeni nu încearcă să descopere ce se află dincolo de tăcerea ei, nimeni nu se întreabă cum poate supraviețui un copil în sălbăticie, nimeni nu își dorește să o înțeleagă sau să o iubească.

Nimeni, în afară de Tate. Povestea lor de dragoste începe prea devreme, când Tate se pregătea să plece să studieze biologia, iar Kya nici nu împlinise cincisprezece ani. Apropierea dintre ei este timidă și genuină, unindu-i dragostea pentru natură și atenția cu care își respectau reciproc limitele. Tate o învață pe Kya să citească și să scrie, îi arată denumirile în latină pentru fiecare specimen din colecția ei de flori, insecte, cochilii sau pene, îi hrănește sensibilitatea cu volume de poezii și o răsfață așa cum nu o făcuse nimeni până atunci. Kya descoperă, prin Tate, umanitatea și iubirea, realizând de câte lucruri extraordinare o privează singurătatea, care ajunsese ca o „prelungire naturală” a ei.

Dar Tate trebuie să plece la facultate, iar Kya rămâne din nou singură în lupta ei permanentă pentru supraviețuire. Cum poate continua să trăiască în izolare, după ce a cunoscut o frântură a căldurii umane? Cum își poate reprima nevoia de afecțiune, cum se poate convinge că viața s-ar rezuma doar la respirat, după ce a simțit dragostea prin toți porii? Kya devine fragilă după întâlnirea cu Tate, iar ei lumea se dărâmă ușor sub povara respingerii… Povestea maturizării forțate a acestui copil transformat în femeie este chiar mai dureroasă decât cea a fetiței părăsite de familie. Iar misterul ce îi înconjoară existența se adâncește și mai mult după moartea suspectă a unui tânăr care pare să fi avut o legătură strânsă cu solitara Fată a Mlaștinii… Dacă Kya a ales să trăiască „acolo unde cântă racii” sau a îmbrățișat, în cele din urmă, civilizația veți descoperi în acest omagiu emoționant adus vieții în sălbăticie, amintindu-ne că iubirea reușește cumva să pătrundă oriunde: chiar și printre crăpăturile scutului creat de singurătatea deplină.

Eleanor Oliphant se simte excelent

eleanor-oliphant_COPERTAEram singură. Nu exista nici un alt lucru viu în univers mai singur decât mine. Sau mai teribil.

Gail Honeyman

Recomandarea literară de astăzi nu este potrivită pentru persoanele singure, anxioase sau cu o dispoziție depresivă. Însă doar acelea o vor înțelege cu adevărat. Singurătatea este o boală invizibilă și tăcută care te macină pe interior, un partener absent, dar loial, un scaun pe care nu se va așeza nimeni, un telefon care nu va suna în timpul liber. Singurătatea este printre noi, atât de aproape că o putem atinge de fiecare dată când ieșim pe ușă, dar pierduți în gândurile și viețile noastre, trecem grăbiți pe lângă ea, fără să-i observăm lacrimile uscate pe obraz când ne răspunde la salut zâmbind. Nici măcar nu pronunțăm cuvântul „singurătate” de teama unei contaminări subite, de parcă simpla lui prezență pe buzele noastre ne poate condamna la această existență insignifiantă a oamenilor care nu sunt suficient de buni să fie iubiți sau acceptați de cineva.

Eleanor Oliphant este o femeie de 30 de ani care s-a confruntat cu toate aceste clișee asociate omului singur. Drama ei depășește însă incapacitatea aparentă de a dezvolta o conexiune emoțională cu cineva. Eleanor a supraviețuit infernului (la propriu), a trăit toată viața în casele unor oameni plătiți să aibă grijă de ea (adică să-i asigure nevoile de bază), a avut o relație cu un bărbat violent care i-a sfărâmat și ultimele ziduri ale lumii oricum prăbușite sub greutatea unei copilării nefericite. Singura constantă din viața ei a rămas serviciul, unul destul de obișnuit, dar plătit suficient de bine încât să trăiască în singurătatea pe care și-a impus-o după ultima vizită la Urgențe din cauza unui braț rupt.

Însă Eleanor nu este fericită. Se consideră norocoasă că este în viață și, cu excepția unei cicatrice de pe față, fără urme fizice ale suferințelor pe care le-a îndurat de-a lungul anilor. Sufletul ei are, însă, altă poveste. Corpul nostru se vindecă, rănile se închid, părul crește din nou, dar țesutul din care ne este alcătuită esența nu se poate regenera. Odată ce a fost distrusă încrederea în sine, reconstruirea ei este imposibilă în singurătate. Eleanor nu cere ajutor, nu își exteriorizează durerea, evită cât de mult poate apropierea altor oameni, se izolează în fiecare sfârșit de săptămână între pereții apartamentului ei, fără să o caute nimeni, într-o tăcere absolută.

Ce văd oamenii din jur? Că Eleanor Oliphant se simte excelent. Că este o ciudată care refuză să urmeze normele sociale și se refugiază în cărți. Că nu este suficient de interesantă încât să aibă prieteni. Că are probleme de integrare într-un grup. Că, în general, atitudinea ei retrasă este o alegere personală și nu rezultatul unor traume din trecut. Cartea aceasta ne învață, însă, că oamenii nu aleg să fie singuri. Sunt multe stereotipuri în jurul celor care nu au o familie sau prieteni: sunt dificili, pretențioși, egoiști, pun cariera pe primul loc… Sau, cel mai dureros dintre toate: nu merită să fie iubiți. Adevărul este că acești oameni tânjesc după atingerea și atenția unei alte ființe umane. Adevărul este că au mai multă dragoste de oferit decât poate această lume să suporte. Adevărul este că în fiecare seară caută noi modalități prin care să-și amorțească durerea…

Fiți îngăduitori cu poveștile pe care nu le cunoașteți.

Dar sper că a mai rămas un pic de țesut neatins, un petic prin care să iasă iubirea și să-și ia zborul. Sper.

 

Există…

FfV1_largePrintre comedii, fotografii și virtuale elegii
Prezența ta m-ar bucura mai tare…

byron

Există poveşti pe care nu le vom cunoaşte niciodată.

Există zâmbete care ascund dureri tăcute.

Există inimi care bat cu discreţie şi respect.

Există suflete rătăcite pe străzile interminabile ale veşniciei.

Există oameni care nu plâng, deşi îi doare…

Pentru că există singurătate. Nu o vedem, nu o înţelegem, nu o trăim… Ştim că e aici, dar preferăm să o ignorăm. Ne pierdem în timp, în fericire, în iubire… Uităm de cei care suferă, de inimile chinuite aflate într-o permanentă căutare a inaccesibilului… Pentru că există răni care nu se văd niciodată, în ciuda profunzimii lor. Pentru că se află pe sufletele oamenilor… Iar noi am uitat să privim dincolo de propria existenţă…