Dumnezeu: o istorie umană

Noi înșine suntem lentila prin care vedem universul și tot ceea ce se găsește în el. Aplicăm experiența noastră personală la tot ceea ce întâlnim – uman sau nu. Făcând asta, nu doar că umanizăm lumea; umanizăm și zeii despre care credem că au creat-o.

Reza Aslan

Când au ajuns oamenii să creadă în spiritualitate? Ce anume i-a determinat să înceapă să „elibereze” imagini din piatră care să populeze lumea de dincolo de ei? Este Homo sapiens prima specie umană care și-a imaginat natura divină? Când a început omul să construiască ritualuri complexe în relația sa cu divinitatea? Unii savanți au susținut că primele dovezi privind exprimarea credinței religioase sunt reprezentate de artefactele descoperite în perioada Paleoliticului Superior (între 10.000 și 40.000 de ani în urmă). Pe de altă parte, descoperirile arheologice mai recente arată că și neanderthalienii „și-au gravat credințele pe pereții grotelor”… Să se fi născut imboldul religios chiar cu sute de mii de ani în urmă, încă de la Adam și Eva?

Ipoteza lui Reza Aslan este aceea că omul a creat religia atunci când a conștientizat că are un suflet și, cel mai probabil, acesta e nemuritor. Din acel moment, el a început să-și imagineze o prezență divină, un stăpân al întregii lumi, o ființă capabilă să dea viață unei bucăți de lut. Până să ajungem la o imagine monoteistă a lui Dumnezeu, acesta a fost reprezentat în mii de forme distincte de-a lungul istoriei umanității, ajungând, în cele din urmă, să fie El însuși un Om.

Autorul ne propune un adevărat tratat de istorie a religiilor și a spiritualității umane, o călătorie în timp spre originile credinței, de la sistemele politeiste din Mesopotamia, Grecia sau Egipt până la nașterea mozaismului (Dumnezeu este unul), a creștinismului (Dumnezeu este trei) și, ulterior, a islamului (Dumnezeu este totul). Există nenumărate perspective ale umanității în raport cu divinitatea, toate diferite la suprafață, dar în realitate, esența lor este aceeași. Dumnezeu reprezintă o singură realitate. Iar acea realitate se află în noi înșine.

Trăind cu zeii

… ne putem apropia de paradis numai dacă învățăm să trăim așa cum se cuvine cu semenii noștri.

Neil MacGregor

Urmele pe care le lăsăm pe acest Pământ poartă cu ele amintirea strămoșilor noștri. În gesturile, cuvintele sau credințele noastre din prezent se află rămășițele unor comunități pierdute în timp, dar încă vii prin poveștile pe care ni le-au transmis, povești dezvăluite de cercetările arheologice sau de comorile ascunse prin muzeele lumii. Gândită ca o fascinantă călătorie de-a lungul istoriei umanității, această carte ne prezintă nu doar locuri încărcate de semnificație religioasă sau obiecte pe care diferite popoare ni le-au lăsat moștenire, îmbogățind astăzi colecțiile unor instituții culturale ca British Museum, ci și activități umane, stiluri de viață, credințe și civilizații.

Identitatea unei comunități se construiește în condițiile împărtășirii acelorași ritualuri, precum și reprezentării unui imaginar colectiv. Apartenența la un grup este determinată în mare măsură de modul în care ne proiectăm în univers, de narațiunile pe care ni le imaginăm pentru a da un sens existenței și rolului nostru în această lume. Neil MacGregor, istoric de artă și fost director al British Museum, ne invită să cunoaștem câteva dintre cele mai valoroase artefacte din colecția muzeului pe care l-a condus, printre acestea aflându-se și Omul Leu, cea mai timpurie reprezentare a unui mit plăsmuit de mintea umană. Acest obiect a fost construit în urmă cu 40.000 de ani, într-o comunitate relativ restrânsă (câteva zeci de oameni), demonstrând existența unor sisteme de credințe chiar și în cadrul societăților ale căror eforturi erau, în general, canalizate spre asigurarea supraviețuirii.

În ciuda timpurilor grele și resurselor limitate, oamenii și-au definit dintotdeauna spiritualitatea prin implicarea în activități care îi aduceau împreună (de exemplu, aceea de a se ruga, de a cânta sau de a participa la diverse ceremonii de inițiere), apropiindu-i, în același timp, de divinitate sau de o dimensiune supranaturală a existenței. „Am trăit cu zeii mai înainte să trăim unii cu alții”, conchide autorul, referindu-se la impresionantele spații sau monumente sacre pe care oamenii le-au construit pentru a-și desfășura ritualurile religioase, cu mult timp înainte de a avea primele civilizații urbane. Istoria ne arată că suntem (și) ceea ce credem, de aceea consider că este esențial să ne înțelegem trecutul și să cunoaștem poveștile din spatele credințelor noastre pentru a putea, ulterior, să construim un viitor bazat pe toleranță și respect față de ceilalți, precum și față de propriul bagaj cultural.

Psihoterapia lui Dumnezeu

… cuvântul, într-adevăr, metamorfozează reprezentarea timpului și oferă acces spre o lume nesesizată metafizic, aceea a cerurilor spre care te îndrepți, ca să trăiești după moarte.

Boris Cyrulnik

Poate fi Dumnezeu un psihoterapeut? Are credința un efect de reziliență pentru oamenii care tocmai au trecut printr-o traumă? Cum au perceput supraviețuitorii lagărelor de concentrare relația lor cu divinitatea? Unul dintre aceștia, prieten apropiat al scriitorului Elie Wiesel, ar fi spus: „Dumnezeu este în suferință după Auschwitz, am foarte multă nevoie de El”. Ne putem vindeca suferința prin rugăciune? Boris Cyrulnik ne prezintă viziunea unui neuropsihiatru despre modul în care religiozitatea și atașamentul față de sacralitate ne pot transforma viețile în adevărate călătorii spirituale sau ne pot îndepărta definitiv de oamenii cu credințe diferite de a noastră.

Relația umanității cu divinitatea începe din copilărie. Nu, nu ne naștem credincioși, dar asimilăm, odată cu limba maternă, și religia părinților noștri. Îi privim cum se închină, mergem la biserică împreună cu ei, respectăm aceleași sărbători, ne rugăm împreună și devenim membri ai comunității religioase din care ei fac parte. La vârsta de 6-8 ani, creierul copilului este suficient de dezvoltat încă să ajungă la reprezentarea morții și a timpului, iar rolul religiei devine, din acest moment, unul covârșitor în ceea ce privește evoluția lui ca ființă umană, învățându-l cum să se comporte pentru a avea o viață frumoasă și pentru a dobândi, în cele din urmă, veșnicia.

Iubindu-L pe Dumnezeu, foarte mulți copii învață să se iubească pe ei înșiși. Autorul afirmă: „Când Dumnezeu îți dă încredere în tine, ai din ce în ce mai puțină nevoie de El”. Chiar dacă nu ne îndepărtăm de divinitate și nu încetăm să credem, tindem cumva să ni-L imaginăm pe Dumnezeu singur, deasupra tuturor, așezat pe un piedestal la care nu putem avea niciodată acces. Practic, trăim un atașament „amorțit”, pe care doar riscul unei pierderi îl poate reactiva și însufleți. Studiile arată că și înaintarea în vârstă ne (re)întărește relația cu divinitatea: memoria trecutului devine din ce în ce mai puternică cu cât performanțele memoriei de scurtă durată scad, iar oamenii se întorc la Dumnezeu și la anii fericiți ai copilăriei.

Religia are beneficii incontestabile din perspectiva consolidării grupurilor, a creării sentimentului de apartenență și a menținerii sănătății mintale. Oamenilor nu le mai este frică să trăiască știind că Cineva veghează asupra lor și îi iubește necondiționat. Însă cum se raportează ei la ceilalți, la oamenii care au altă credință sau nu cred deloc? Consider că toleranța este una dintre cele mai importante valori pe care ar trebui să le cultivăm încă din copilărie, indiferent de religie. Lumea nu poate fi salvată decât prin iubire… iar fiecare dintre noi avem posibilitatea de a o transforma într-un loc mai bun, doar iubindu-i și respectându-i pe cei din jurul nostru.

Cartea a apărut în 2018 la Editura Litera, în colecția Introspectiv.

Turnul

Versiune 2Trebuie să existe un fel de a trăi în care orice iubire să fie la fel de bună, în care o anume iubire să nu fie rivala alteia, ci să se adauge la ea. Ce fel de lucru este mintea omului, Roger?

William Golding

Imaginați-vă o călătorie în Anglia Evului Mediu, când credința oamenilor se măsura în măreția catedralelor, iar dragostea era un mijloc de a te realiza din punct de vedere social și nu de a obține nemurirea. Cartea lui William Golding ne prezintă povestea Vicarului Jocelin, un bărbat chinuit de o iubire interzisă și de viziunea unui turn uriaș de catedrală, care să străpungă văzduhul și să spulbere necredința. El îl angajează pe Roger Mason, unul dintre cei mai buni meșteri zidari din ținut, care privește de la bun început cu scepticism construcția visată de prelat. Fundația catedralei este fragilă și nu ar putea susține un turn atât de înalt, iar planuri ale clădirii nu există. Însă Jocelin este convins că a fost ales pentru a înfăptui un miracol, unul pe care cei din jur nu-l vor putea înțelege până la sfârșitul construcției.

Demersul prelatului este îngreunat și de ispitele care încearcă să-l subjuge prin prezența lui Goody, o tânără cu păr roșcat, măritată cu unul dintre servitorii bisericii. Tăcută, invizibilă și supusă, Goody nu face parte din categoria femeilor capabile să ia mințile unui ierarh, dar nebunia acestuia îl împiedică să gândească limpede. Tulburat de frumoasa Goody, dar și de obstacolele care îi complică visul de a avea un turn grandios deasupra catedralei, Jocelin începe să pună presiune pe meșterul zidar, recurgând la amenințări și subterfugii, doar să-l convingă să nu oprească lucrările.

Va avea Jocelin acel turn până la urmă? Va fi el întruparea miracolului pe care îl predică celorlalți? Sau fundamentul credinței lui este la fel de fragil ca zidurile catedralei? Romanul lui William Golding este o pildă tulburătoare despre condiția umană, despre slăbiciunile și orgoliile celor care se bucură de putere, uitând că iubirea și credința adevărată nu se măsoară în înălțimi, ci în căderi. În felul în care te ridici apoi, păstrându-ți modestia și demnitatea. În tăceri și sacrificii necunoscute. În inimă...