Realitatea nu e ceea ce pare

realȘtiința ia naștere din acest act de smerenie: refuzul încrederii oarbe în propriile noastre intuiții.

Carlo Rovelli

Ce stă la baza tehnologiei actuale? Din ce este alcătuită lumea în care trăim? Ce structură are lumina? La ce se referă gravitația cuantică și ce aspecte ne dezvăluie despre lume? Ce sunt găurile negre și cum am putea să le exploatăm în beneficiul nostru? Se limitează realitatea noastră la timp sau am putea exista și independent de această variabilă?

Sunt doar câteva dintre întrebările la care Carlo Rovelli ne răspunde în „Realitatea nu e ceea ce pare” (Humanitas, 2019), o carte despre trecut, prezent și viitor, despre limite și infinit, despre aparență și esență. Fizicianul ne invită într-o călătorie magică, o aventură spre cunoaștere și adevăr, dincolo de marginile lumii așa cum o știm. Vom începe prin a-i descoperi pe câțiva dintre cei mai importanți oameni de știință ai ultimelor secole (Isaac Newton – savantul care ne-a explicat pentru prima dată gravitația; Michael Faraday și James Clerk Maxwell – cei care au revoluționat fizica secolului XIX prin teoria undelor electromagnetice, pe baza căreia s-a dezvoltat întreaga tehnologie modernă a comunicațiilor; Albert Einstein – fizicianul care ne-a prezentat una dintre cele mai îndrăznețe și geniale teorii științifice din toate timpurile: relativitatea generală – o nouă viziune despre timp, precum și despre spațiul în care suntem „cufundați”, asemănat cu „o imensă moluscă mobilă (…) care se întinde și se curbează”) și vom ajunge la cercetările actuale din domeniul gravitației cuantice, definită în mod sugestiv ca o încercare de a număra „grăunțele de spațiu” din care este alcătuit Universul.

Chiar dacă am fost până acum martorii unor descoperiri științifice spectaculoase care par greu de egalat sau surmontat, căuturile noastre sunt departe de a se fi încheiat. Există în continuare teritorii pe care nu le-am explorat încă, lumi care depășesc orizontul nostru limitat de cunoaștere, mistere neelucidate, frânturi nedefinite de spațiu… Autorul ne invită să ieșim din celebra „peșteră” a lui Platon și să privim dincolo de umbrele Universului cunoscut. Să pășim în lumină. Să citim.

P.S. Am scris o recenzie și despre cealaltă carte a lui Carlo Rovelli pe care Editura Humanitas a publicat-o în acest an: Ordinea timpului.

 

Nebunie?

tumblr_mcwhwsLQRV1rs1vpyo1_r2_500Care este graniţa dintre nebunie şi normalitate? Există, de fapt, o astfel de barieră? Şi cine o poate legitima: societatea, noi înşine, prejudecăţile noastre? Oare nu fiecare dintre noi se poartă la un moment dat iraţional? Este oare cineva capabil să nu îşi asculte nici măcar o clipă sentimentele? Pentru că eu cred că acolo apar limitele… Între acel teritoriu palpabil, real al minţii şi universul inaccesibil, complicat al sufletului.

Este nebunesc să ne oferim încrederea, viaţa, inima unui om necunoscut. Dar o facem fără să ne gândim de multe ori înainte atunci când ne îndrăgostim. Şi apoi acel străin devine partenerul nostru de viaţă, părintele copiilor noştri, prietenul nostru cel mai bun… Sau poate deveni doar cel care ne zdruncină sufletul şi ne schimbă radical existenţa, lăsând în urma lui suferinţă şi singurătate.

Însă cine poate şti cu certitudine care este calea corectă? Nu poţi cunoaşte niciodată în totalitate un om… Dar asta nu ne împiedică să pretindem că o facem. Şi câteodată ceea ce pretindem este chiar realitatea. Iar câteodată realizăm că trăim doar în imaginaţia noastră… Că ne alimentăm raţiunea cu noi iluzii… Şi atunci apare întrebarea: oare merită să facem ceva nebunesc cu riscul de a ne elimina definitiv judecata?

Eu cred că merită. Pentru că „ai nevoie de un pic de nebunie să faci lucruri extraordinare”. Ai nevoie de speranţă, de credinţă, de iubire. Nimeni nu poate trăi într-un glob de sticlă doar pentru a avea control deplin asupra minţii sale. Pentru că ideea de control este incompatibilă cu cea de viaţă… Viaţa este spontană, suprinzătoare, uneori imprudentă… Dar întotdeauna este prea scurtă pentru a avea timp să îţi planifici fiecare secundă din ea. Cred că tot ce trebuie să faci este să… o trăieşti. Nebuneşte sau nu.

P.S.

Tell me you know
That I’ve been crazy all my life?

Viaţă (2)

You’re the only love I’ve ever known.

                                                                                   Pink

ImagineViaţa. Am scris de multe ori despre ea, dar niciodată nu i-am putut evidenţia toate nuanţele. O pot descrie în multe feluri: imprevizibilă, ciudată, inevitabilă, inexorabilă… Însă nu e suficient. E ceva la ea ce nu pot înţelege, ce nu pot pronunţa, ce nu pot explica.

Cred că viaţa seamănă mult cu dragostea adevărată. E un amalgam de sentimente şi trăiri contradictorii, de momente în care vrei doar să te ascunzi, de momente în care vrei să străluceşti… Pentru că nu vrei să-ţi vadă nimeni lacrimile amare. Dar îţi chemi toţi cunoscuţii atunci când sărbătoreşti ceva important.

Câteodată constaţi că iubeşti viaţa şi ai vrea să prelungeşti fiecare secundă în care radiezi de fericire, în care lumea pare un loc prea mic pentru inima ta. Câteodată blestemi (aproape) fiecare moment pe care l-ai trăit şi ai vrea să scapi odată de lanţurile prezentului. Nici nu realizezi cât vei regreta aceste gânduri mai târziu.

Viaţa… O renegăm, o dorim, o chemăm, o alungăm… Ne luptăm cu demonii adolescenţei, cu gândurile sumbre, cu primele dezamăgiri. Începem să o cunoaştem, să-i vedem defectele, să învăţăm să i le iubim. Şi în cele din urmă ajungem la concluzia că este extraordinară aşa cum este ea. Imperfectă. Reală. Unică.

P.S. Abia aştept videoclipul la această melodie: