Doctor Jivago

629976Enigma vieții, enigma morții, farmecul geniului, farmecul dezgolirii, astea-s lucrurile pe care le înțelegem. Iar zâzaniile meschine de felul reconstruirii globului pământesc – scuzați, scutiți-ne, astea nu sunt pentru noi.

Boris Pasternak

La porțile disperării, ești întotdeauna singur. Nu ai lacrimi, nu ai speranțe, nu ai inimă, sufletul ți se cutremură din cauza izolării și neputinței, viața ți se derulează ca un film al cărui regizor ți-a schimbat rolul în ultimul moment și te-a transformat în protagonistul unei povești fără început și fără final, cu replici uitate și capitole neterminate. Îți pierzi și ultima fărâmă de demnitate încercând să-ți înțelegi menirea, să-ți găsești drumul la capătul dezamăgirilor și suferințelor mute, să te redescoperi dincolo de iubire, de dăruire, de vise efemere și de promisiuni goale.

Însă acea versiune a ta nu mai există. Trăiești în prezent, trecutul s-a topit sub indiferența privirii tale, viitorul îți este inaccesibil, nevoia de cel iubit îți arde sub piele și nu știi cum ai putea să o atenuezi, chiar și pentru o secundă.  Respiri dragoste, te hrănești cu ea, îți alimentezi nopțile solitare cu proiecții ale unei lumi care nu îți va aparține niciodată, tresari de fiecare dată când îi percepi cumva prezența în preajma ta, încerci să îi tergiversezi dorința de a dispărea… Viața ta pulsează dorință, iubire, devotament. Nu ceri nimic, dar continui să visezi că acele gânduri neîmpărtășite, acele speranțe atât de ascunse că nici măcar nu le conștientizezi prezența sub straturile opace ale rațiunii se vor materializa cândva, într-o altă existență sau sub o altă formă, însă cu aceleași personaje principale: voi doi…

Cartea lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”, mi-a oferit, printre altele, câteva lecții prețioase despre dragoste și relațiile interumane, în general. Mi-a arătat că cel mai profund tip de iubire este cel care ne stimulează mințile și ne provoacă să gândim, să ne testăm limitele, să ne cunoaștem mai bine, să trăim. M-a ajutat să înțeleg de ce se întâmplă de multe ori să fim geloși pe acei oameni inferiori nouă din punct de vedere spiritual și nu pe aceia de la care am avea ce să învățăm. Inteligența ne împiedică să devenim absurzi și ne determină să ne retragem cu demnitate din luptele pe care nu le putem câștiga.

Cu toate acestea, din cauza contextului politic și social dificil (Revoluția rusă de la începutul secolului XX), personajele din roman aleg să renunțe, în unele cazuri, chiar și atunci când șansele lor de reușită ar fi fost maxime. Războiul lasă urme adânci asupra caracterului oamenilor, iar situațiile pe care le creează îi constrâng să ia decizii nefirești. Însă, oricât de complicate ar fi vremurile, dragostea adevărată rămâne aceeași. Puternică, necondiționată, fără sfârșit, „dincolo de rațiune, uitând absolut de toate”… Genială. Vie… Indiferent dacă este una împlinită sau nu, această formă de iubire justifică toate durerile, distanțele, deziluziile. Pentru că te desăvârșește. Te umanizează. Te face fericit…

 

Și dacă…

followNoi, oamenii, dăruim. Momente din timpul nostru, bucăți de suflet, încredere, sentimente nedefinite, gânduri, povești, zâmbete, lacrimi, ani, îmbrățișări, cuvinte, priviri… Ploaia pare să ne spele inimile, dar în realitate ni le murdărește cu noi versiuni ale aceleiași existențe povestite diferit. Astăzi, ne aflăm pe o margine de Paradis pe care nu o cunoaștem și așteptăm să ne deschidă cineva porțile spre eternitate, iar mâine ne zbatem să ieșim pentru o secundă măcar din infernul unei iubiri care nu ne aparține, dar ne mistuie sufletul până la ultima zvâcnire… Visăm la un sfârșit fericit, însă modul în care ne trăim viața ne îndepărtează cu fiecare zi care trece până și de iluzia unei glorii temporare. Luptăm într-un război pe care l-am pierdut înainte de a-l începe și împotriva unui adversar pe care-l adorăm și urâm în egală măsură… Suntem condamnați la durere, dar ne mințim că acea îmbrățișare ce ne-a făcut fericiți într-un moment în care aripile noastre erau rupte și pline de sânge ne va salva, în cele din urmă, de la pedeapsa capitală…

Viața noastră este un șir neîntrerupt de amânări, amăgiri și zâmbete false. Amânăm să spunem „Te iubesc” crezând că vom trăi veșnic sau că oamenii din jurul nostru știu deja ce simțim pentru ei, ne amăgim că ziua de mâine va fi mai bună atunci când prezentul ne sfărâmă sufletul în mii de bucăți, ne desenăm zâmbete pe chip chiar și atunci când mintea ne este răvășită de cele mai întunecate gânduri, iar inimile noastre abia mai bat sub straturile de cicatrici…

Și vine un moment în care ne întrebăm: și dacă am putea schimba azi cursul vieții noastre? Dacă astăzi hotărâm să facem lucrurile diferit și să spunem cuvintele potrivite și să trăim doar acele clipe care ne aduc fericire și liniște? Dacă astăzi putem să devenim mai buni, mai optimiști, mai recunoscători pentru tot ce avem? Și dacă, cel mai înfiorător scenariu posibil, am putea să ne bucurăm de momentul actual fără să ne agățăm de trecut sau viitor, fără să ne închipuim că putem schimba ceva din ordinea lumii prin sentimentele noastre, fără să ne chinuim atât să fim altfel, sperând că vom stăpâni într-o zi infinitul sau că timpul va fi mai îngăduitor cu noi cu cât sacrificiul nostru este mai mare… Și dacă astăzi am fi pur și simplu realiști și ne-am privi în oglindă cu luciditate, observându-ne fiecare crăpătură a sufletului și încercând să le ascundem de această dată de ochii lumii și să le protejăm chiar și de noi înșine…

Și dacă am fi fericiți? Dar nu poți fi când calci pe cioburile lumii tale și singura modalitate de a le aduna este să te rănești… Nu poți fi când prin fericirea ta le provoci nefericire altora. Nu poți fi când ai uitat să speri. Însă poți fi, cândva, într-o altă dimensiune a existenței tale, în care elimini afectivitatea și rămâi doar cu rațiunea. Emoțiile ne fac umani, dar ne și zguduie viețile, uneori fără să ne mai arate cum putem așeza piesele la loc. Lipsa lor ne răpește sensibilitatea, dar ne ajută să ne controlăm mai bine sentimentele. Marea întrebare este: în ce lume ne-ar plăcea să trăim? „În oricare este și el„, răspunde inima cu amărăciune, într-o conștientizare tăcută a unui sfârșit care nu depinde de noi…

Alegeri

choicesViața este despre alegeri, despre momente care îți tulbură spiritul, despre clipe de pace și regăsire, despre cuvinte transmise prin intermediul privirilor, despre gânduri șoptite în singurătate, despre plecări și întoarceri. Uneori, așteptăm în tăcere ca viața să ne ducă pe drumul pe care îl dorește ea, dar chiar și atunci facem o alegere. Alegem să nu ne împotrivim și de cele mai multe ori acestea sunt cele mai profunde decizii pe care le luăm. Îți cunoști trecutul, îți intuiești viitorul, dar iubești prea mult prezentul ca să alegi să pleci. Te agăți de clipa aceasta, de atingerea lui pe pielea ta, de promisiunea unei povești dintr-o altă existență, într-un fel atemporală, dar în inimile voastre atât de actuală…

Câteodată, ți-ai dori să suspenzi timpul, să-l oprești pentru un moment măcar, dar un moment care să înglobeze toate dorințele și sentimentele voastre mute. Un moment de liniște și tumult sufletesc, un moment desprins dintr-o viață anterioară sau poate viitoare, un moment de disperare și fericire ascunsă… Dar ce oameni veți mai fi după un astfel de moment? Cum o să-i supraviețuiți fără să vă pierdeți esența unul în celălalt? Cum o să mai visați sau o să mai trăiți purtând în suflet o incomensurabilă absență a celui care v-a zguduit lumea din temelii și i-a dat un nou sens?

Din păcate, viața nu vine și cu un manual de instrucțiuni. Măcar din când în când, atunci când drumul este prea întunecat, iar sufletul tău nu mai recunoaște nicio hartă din cele pe care i le arăți cu neputință, sperând că de data aceasta va ști ce să aleagă. Și așa privești zilele cum trec pe lângă tine, anii cum îți inhibă entuziasmul, praful cum se așterne ușor peste inima ta, ascunzând rănile de ochii celorlalți, care oricum privesc prin tine fără să-ți observe neliniștea și fără să le pese, de fapt, de povestea ta. Ajungi să-ți controlezi reacțiile, sentimentele, cuvintele, dar nu poți să-ți stăpânești nici măcar o secundă gândurile și valul de întrebări fără răspuns care îți răvășesc mintea. Nu te recunoști și nici nu vrei să înveți să te reobișnuiești cu tine… E mai simplu să te amăgești că lucrurile vor reveni la „normal” de la sine…

Însă este doar o iluzie. Din momentul în care cineva îți atinge inima, viața ta nu va mai fi niciodată la fel. Te schimbi, îți deschizi orizontul prin intermediul acelui om, îți cunoști părți din suflet pe care nici măcar nu bănuiai că le ai, începi să-ți privești viitorul dintr-o altă perspectivă… Și, involuntar, te sperii pentru că realizezi că lumea ta își redefinește granițele în fiecare zi, iar ție nici măcar nu îți plac schimbările și nici nu știi care este calea corectă de urmat când inima îți arată un drum, iar mintea te îndeamnă spre direcția opusă… Iar în acel moment, tot ce ți-ai dori ar fi să fugi, dar nu de cineva sau de ceva anume, ci pentru a te regăsi, pentru a te cunoaște din nou, pentru a da un nou sens existenței tale… Viața este despre alegeri. Dar uneori cea mai grea alegere este aceea de a rămâne când tot ce ai vrea este să pleci.

 

Citatul zilei (2)

Uneori, când ne confruntăm cu o problemă netratabilă, nu la creier trebuie să apelăm. Ci la inima noastră.

                                                                         Daniel Pierce (Perception)

Pentru că nu există probleme care să nu aibă o soluţie. Ci există probleme pentru rezolvarea cărora folosim instrumentul greşit. Nu ar trebui să fie dificil să avem încredere în sentimentele noastre, în acea voce interioară care ne şopteşte în ce direcţie să mergem. Însă de cele mai multe ori nu o facem. Pentru că ne place să complicăm lucrurile. Ne place să gândim şi să regândim ceea ce este evident. Ne place să credem că există un răspuns raţional pentru întreaga noastră existenţă. Dar câteodată raţiunea nu ne poate defini ca persoane. Sunt acele momente în care încercăm să ieşim din propriul univers şi să luăm o decizie într-un mod detaşat. Nu există însă obiectivitate atunci când ne raportăm la propria persoană. Este doar o iluzie, o fantezie a minţii noastre. Câteodată, avem nevoie doar de inima noastră pentru a ne putea (re)găsi pe noi înşine. Şi câteodată… este bine să fim spontani. Este bine să riscăm. Pentru că este minunat să trăim

               Imagine