Enigma vieții, enigma morții, farmecul geniului, farmecul dezgolirii, astea-s lucrurile pe care le înțelegem. Iar zâzaniile meschine de felul reconstruirii globului pământesc – scuzați, scutiți-ne, astea nu sunt pentru noi.
Boris Pasternak
La porțile disperării, ești întotdeauna singur. Nu ai lacrimi, nu ai speranțe, nu ai inimă, sufletul ți se cutremură din cauza izolării și neputinței, viața ți se derulează ca un film al cărui regizor ți-a schimbat rolul în ultimul moment și te-a transformat în protagonistul unei povești fără început și fără final, cu replici uitate și capitole neterminate. Îți pierzi și ultima fărâmă de demnitate încercând să-ți înțelegi menirea, să-ți găsești drumul la capătul dezamăgirilor și suferințelor mute, să te redescoperi dincolo de iubire, de dăruire, de vise efemere și de promisiuni goale.
Însă acea versiune a ta nu mai există. Trăiești în prezent, trecutul s-a topit sub indiferența privirii tale, viitorul îți este inaccesibil, nevoia de cel iubit îți arde sub piele și nu știi cum ai putea să o atenuezi, chiar și pentru o secundă. Respiri dragoste, te hrănești cu ea, îți alimentezi nopțile solitare cu proiecții ale unei lumi care nu îți va aparține niciodată, tresari de fiecare dată când îi percepi cumva prezența în preajma ta, încerci să îi tergiversezi dorința de a dispărea… Viața ta pulsează dorință, iubire, devotament. Nu ceri nimic, dar continui să visezi că acele gânduri neîmpărtășite, acele speranțe atât de ascunse că nici măcar nu le conștientizezi prezența sub straturile opace ale rațiunii se vor materializa cândva, într-o altă existență sau sub o altă formă, însă cu aceleași personaje principale: voi doi…
Cartea lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”, mi-a oferit, printre altele, câteva lecții prețioase despre dragoste și relațiile interumane, în general. Mi-a arătat că cel mai profund tip de iubire este cel care ne stimulează mințile și ne provoacă să gândim, să ne testăm limitele, să ne cunoaștem mai bine, să trăim. M-a ajutat să înțeleg de ce se întâmplă de multe ori să fim geloși pe acei oameni inferiori nouă din punct de vedere spiritual și nu pe aceia de la care am avea ce să învățăm. Inteligența ne împiedică să devenim absurzi și ne determină să ne retragem cu demnitate din luptele pe care nu le putem câștiga.
Cu toate acestea, din cauza contextului politic și social dificil (Revoluția rusă de la începutul secolului XX), personajele din roman aleg să renunțe, în unele cazuri, chiar și atunci când șansele lor de reușită ar fi fost maxime. Războiul lasă urme adânci asupra caracterului oamenilor, iar situațiile pe care le creează îi constrâng să ia decizii nefirești. Însă, oricât de complicate ar fi vremurile, dragostea adevărată rămâne aceeași. Puternică, necondiționată, fără sfârșit, „dincolo de rațiune, uitând absolut de toate”… Genială. Vie… Indiferent dacă este una împlinită sau nu, această formă de iubire justifică toate durerile, distanțele, deziluziile. Pentru că te desăvârșește. Te umanizează. Te face fericit…
Noi, oamenii, dăruim. Momente din timpul nostru, bucăți de suflet, încredere, sentimente nedefinite, gânduri, povești, zâmbete, lacrimi, ani, îmbrățișări, cuvinte, priviri… Ploaia pare să ne spele inimile, dar în realitate ni le murdărește cu noi versiuni ale aceleiași existențe povestite diferit. Astăzi, ne aflăm pe o margine de Paradis pe care nu o cunoaștem și așteptăm să ne deschidă cineva porțile spre eternitate, iar mâine ne zbatem să ieșim pentru o secundă măcar din infernul unei iubiri care nu ne aparține, dar ne mistuie sufletul până la ultima zvâcnire… Visăm la un sfârșit fericit, însă modul în care ne trăim viața ne îndepărtează cu fiecare zi care trece până și de iluzia unei glorii temporare. Luptăm într-un război pe care l-am pierdut înainte de a-l începe și împotriva unui adversar pe care-l adorăm și urâm în egală măsură… Suntem condamnați la durere, dar ne mințim că acea îmbrățișare ce ne-a făcut fericiți într-un moment în care aripile noastre erau rupte și pline de sânge ne va salva, în cele din urmă, de la pedeapsa capitală…
Viața este despre alegeri, despre momente care îți tulbură spiritul, despre clipe de pace și regăsire, despre cuvinte transmise prin intermediul privirilor, despre gânduri șoptite în singurătate, despre plecări și întoarceri. Uneori, așteptăm în tăcere ca viața să ne ducă pe drumul pe care îl dorește ea, dar chiar și atunci facem o alegere. Alegem să nu ne împotrivim și de cele mai multe ori acestea sunt cele mai profunde decizii pe care le luăm. Îți cunoști trecutul, îți intuiești viitorul, dar iubești prea mult prezentul ca să alegi să pleci. Te agăți de clipa aceasta, de atingerea lui pe pielea ta, de promisiunea unei povești dintr-o altă existență, într-un fel atemporală, dar în inimile voastre atât de actuală…
