Istoria din perspectiva lui Yuval Noah Harari

Moralitatea nu înseamnă „respectarea poruncilor divine”, ci „reducerea suferinţei”. Prin urmare, ca să te comporţi moral, nu trebuie să crezi în cine ştie ce mit sau poveste. Trebuie doar să ajungi la o înţelegere profundă a suferinţei. Dacă înţelegi cu adevărat felul în care o faptă îţi provoacă ţie sau altora o suferinţă inutilă, te vei abţine în mod natural să o comiţi.

Yuval Noah Harari

Se spune că este necesar să ne cunoaștem istoria pentru a nu repeta greșelile înaintașilor noștri. Yuval Noah Harari ne prezintă însă o altă justificare pentru studierea trecutului: aceea de a ne elibera. Scrise sub forma unei călătorii spre originile umanității și apoi în sens invers, spre viitor, cărțile istoricului israelian (Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului și 21 de lecții pentru secolul XXI) încearcă să ne explice prezentul, raportându-se atât la evoluția noastră până în momentul actual, cât și la ce am putea realiza sau pierde într-o societate dominată de tehnologie și forme superioare de inteligență.

Autorul începe această dezbatere printr-o expunere riguroasă și amănunțită a istoriei omenirii și modalităților prin care aceasta a supraviețuit și s-a dezvoltat. Cam toate cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă despre acest subiect au ajuns la aceeași concluzie: secretul este cooperarea. Spre deosebire de alte specii umane, Homo sapiens a înțeles destul de repede că pentru a cuceri lumea și a-și asigura o existență cât mai îndelungată trebuie să deprindă principiul colaborării, creând astfel comunități bazate pe interese și valori comune.

Ne aflăm însă în fața unei provocări care presupune eforturi mai consistente decât cele depuse de societățile anterioare. Omenirea se îndreaptă spre un nou stadiu al evoluției – Homo deus, un model uman cu puteri creatoare, „care îi vor permite să facă faţă până şi celor mai sofisticaţi algoritmi non-conştienţi”. Cu ajutorul tehnologiei, acești oameni ar putea dobândi abilități fizice și mintale spectaculoase, care îi vor transforma în adevărați zei ai tehnologiei și informației.

Este cel mai înțelept lucru pe care am putea să-l facem acela de a acorda putere nelimitată unor „aleși”? Yuval Noah Harari ne aduce, prin intermediul ultimei cărți, în prezent și ne oferă câteva „lecții” de supraviețuire într-o societate marcată de schimbări pe plan politic, tehnologic, cultural. Una dintre soluțiile propuse (și cea în care eu cred cel mai mult) este capacitatea de a ne comporta moral. Suferința nu se va reduce de la sine, iar lumea nu va deveni un loc mai bun câtă vreme vom continua să ne provocăm rău unii altora. Dacă în spatele oricărei decizii care ne vizează viitorul ca specie sau ca ființe individuale s-ar afla întrebarea: „voi cauza cuiva suferință prin acțiunile mele?”, temerile noastre privind tehnologizarea profundă a lumii ar fi nejustificate, iar această dezbatere n-ar avea miză.

În final, este alegerea fiecăruia cum își construiește povestea cât timp încearcă să-și păstreze umanitatea dincolo de nevoia de putere, cunoaștere, progres.

Unii oameni trăiesc o tragedie, alţii fac parte dintr-o dramă religioasă fără sfârşit, unii abordează viaţa ca şi când ar fi un film de acţiune şi nu puţini se comportă ca într-o comedie. Dar, în cele din urmă, cu toţii sunt doar poveşti.

Yuval Noah Harari

Cadou

largeCând începe cu adevărat o relație? Când știi că un om care îți era necunoscut până la un moment al vieții va deveni o parte din tine atât de importantă încât ți-ai dărui și ultima bătaie de inimă doar ca a lui să bată mai tare? Când începi să îi simți prezența înainte de a-l vedea, când începi să-i înțelegi nevoile dintr-o singură privire, când începi să-i cunoști cele mai complicate trăiri și să-i iubești fiecare bucată de suflet de parcă ți-ar aparține mai mult ție decât lui însuși?

Probabil totul începe cu un simplu cadou. Poate chiar într-o zi de Crăciun. Sau de ziua unuia dintre voi. Când inima ta își pune o dorință de care nici măcar nu este conștientă. Când gândurile tale se îndreaptă către cealaltă persoană și ai vrea să o ai aproape. Nu să fie a ta. Ci doar să împărțiți, cumva, același aer. Același prezent. Aceeași viață. Același fragment de timp…

Iubirea nu vine cu un set de instrucțiuni. Nu te îndrăgostești și apoi urmezi niște pași clasici, nu există bune practici și nici măcar o teorie valabilă pentru toată lumea. Nici măcar nu știi dacă sentimentele îți sunt împărtășite, dacă universurile voastre vor fuziona vreodată, dacă inimile vă vor bate în același ritm… Dar tocmai aici este frumusețea acestui sentiment. În imprevizibil. În speranțe. În necunoscutul din spatele unei cortine pe care ați creat-o împreună ca scut împotriva lumii, oamenilor, curiozităților, prejudecăților… Pentru că iubirea se autodistruge atunci când le permiți celor din jur să privească dincolo de zidurile care îți protejează intimitatea. Loialitățile se pierd, sentimentele devin banale, sacrul se transformă în profan… O lume întreagă se prăbușește sub greutatea unei simple ridicări de cortină, când ai fi crezut că nimeni nu se uită spre voi.

O relație începe când poți înțelege acest lucru. Când nu ai nevoie de confirmările celor din jur pentru a ști că decizia pe care ai luat-o este cea corectă. Când creezi cel mai strălucitor și impenetrabil scut în jurul poveștii voastre, zâmbind la gândul că nici măcar soarele nu trebuie să treacă prin el pentru că voi aveți deja propria sursă de lumină, propria sferă de speranțe, culori și magie care vă încălzește inimile de fiecare dată când vă auziți vocile. Cândva, ai fi zis că stelele nu strălucesc dacă nu este întuneric, dar acum știi că luminile se construiesc în doi, iar universul nu trebuie să ardă pentru ca focul din sufletul tău să se aprindă… Ci doar să îl lași pe celălalt să provoace în mintea ta acele scântei spectaculoase care vă consumă și vă purifică în același timp, arătându-vă că dragostea poate fi cel mai minunat sentiment din lume dacă o împărtășești cu omul potrivit.

 

Un nou început de an… universitar

largeÎn urmă cu doi ani, credeam că parcursul meu academic s-a încheiat odată cu absolvirea programului de masterat. Eram pregătită să muncesc, să-mi valorific cunoștințele acumulate în cei 5 ani de facultate într-un mediu competitiv și creativ, să capăt experiență și, mai ales, să învăț lucruri noi. Am avut norocul să mă angajez încă de la început în domeniul pentru care mă pregătisem și la care visam din anul doi de facultate, când am fost voluntară în Departamentul de Programe culturale și Marketing al unui muzeu din București. De această dată, eram referent în cadrul Compartimentului organizare manifestări al unei instituții publice de cultură din orașul meu natal. Nu exagerez dacă spun că această experiență a fost una dintre cele mai importante și mai frumoase din viața mea de până acum pentru că m-a ajutat să mă dezvolt personal și profesional la un nivel pe care nu l-aș fi crezut posibil.

Aceasta a fost și perioada în care am început să-mi doresc să-mi continui studiile. De fapt, momentul de cotitură a fost în urmă cu un an, când am realizat pentru prima dată că pentru a supraviețui, trebuie să schimb ceva în modul în care îmi trăiesc viața. Atunci am hotărât că vreau să dau admiterea la doctorat în Științele Comunicării și să mă întorc în București, în cazul în care voi fi admisă. Cu toate că știam că această decizie va implica și schimbarea locului de muncă, am tot amânat căutarea unui job nou. Repet, eram foarte încântată de activitatea mea ca referent cultural și nu voiam să trec din nou printr-un proces de recrutare în condițiile în care iubeam ceea ce făceam și simțeam că mai am atât de multe lucruri de asimilat.

Dar șansele apar și fără să le căutăm noi. La începutul acestui an, am descoperit întâmplător un anunț de angajare ca editor conținut digital în Departamentul de Comunicare Online al uneia dintre cele mai importante instituții din România. Recunosc că am deschis anunțul mai mult din curiozitate: voiam să știu ce competențe ar trebui să aibă un specialist în comunicare dintr-o astfel de instituție. După ce am citit cerințele de ocupare a postului și am realizat că le îndeplinesc (cel puțin la nivel teoretic) pe toate, am hotărât să încerc. Procesul de recrutare a avut patru etape: două teste scrise și două interviuri, prin intermediul cărora mi-au fost evaluate cunoștințele de specialitate, competențele comportamentele, cunoștințele de limba engleză, profilul psihologic etc. După ultimul interviu, simțeam că am șanse mari să primesc postul, cu toate că atunci când am aplicat nu îndrăzneam nici măcar să visez. În ziua în care mi s-a confirmat că sunt admisă, am realizat că orice vis poate deveni realitate, câtă vreme avem curajul să-l urmăm…

Nu mi-a fost ușor să îmi dau demisia și să părăsesc un domeniu pe care îl iubeam, dar unele decizii pe care le luăm pe plan profesional ne pot îmbunătăți în mod radical și viața personală. Această decizie a fost una dintre ele. Nu doar că mi-a adus liniște, confort și extrem de multe satisfacții, ci m-a ajutat să ies dintr-un mediu toxic și distructiv, în care, în cele din urmă, m-aș fi… stins. Însă știu că am avut și noroc. Norocul de a primi o șansă la o viață nouă și norocul de a avea alături niște oameni extraordinari care m-au ținut la suprafață când eu insistam să mă scufund în tristețe.

La puțin timp după ce m-am întors în București pentru noul job, am început pregătirea pentru admiterea la doctorat. În principiu, trebuie să-ți alegi o temă și un profesor coordonator, care te va îndruma în redactarea proiectului pentru admitere și ulterior, în cea a tezei de doctorat. Am ales Școala Doctorală a SNSPA-ului pentru că a fost universitatea în care m-am format ca specialist în comunicare și căreia îi datorez tot ce știu astăzi despre acest domeniu extraordinar. FCRP este o carte de vizită pentru orice absolvent, o asigurare pentru eventualii angajatori că ai o bază solidă de cunoștințe teoretice și practice pe care le poți apoi valorifica indiferent de sectorul de activitate.

După ce ai primit acordul coordonatorului de doctorat, poți începe să redactezi proiectul de cercetare, care va avea 10-15 pagini și va cuprinde o analiză a stadiului actual al cunoșterii în domeniul de cercetare ales și o scurtă prezentare a metodelor de cercetare utilizate și a obiectivelor asumate. Examenul constă în susținerea acelui proiect în fața unei comisii din care va face parte și profesorul tău coordonator. Este important ca tema pe care ai ales-o să fie una originală și să ai deja conturată o direcție cu privire la evoluția ulterioară a tezei de doctorat. Și este important să știi, în cazul în care vei fi admis/ă, că următorii trei ani din viața ta vor fi probabil extrem de încărcați și de solicitanți, dar satisfacția pe care o ai știind că te afli pe un drum la capătul căruia vei primi cel mai înalt titlu științific din domeniul tău… este imensă. 🙂

Să avem cât mai multe realizări în acest nou an universitar și să nu încetăm niciodată să învățăm, să visăm, să credem! Dar să trăim aici, în prezent, în singura clipă care ne aparține cu adevărat și ne permite să fim fericiți…

Wabi-Sabi

wabi-sabi-humanitas-fiction-2018Inimile frânte sau însetate de dragoste sunt cele care simt nevoia să fie iubite. Și, dacă nu au învățat bine imnul vieții, faptul de a cânta împreună cu altă pasăre care îl știe le poate fi de ajutor, ca să prindă melodia.

Francesc Miralles

„Wabi-Sabi” este o carte despre cultura japoneză, despre efemeritatea clipei, despre imperfecțiunea ființei umane, despre singurătate și… despre iubire, în mod evident, căci cu ea încep și se termină toate marile povești ale lumii. Dragostea se trăiește diferit în universul lui Francesc Miralles, fără grabă și fără așteptări, o iubire ancorată într-un prezent continuu, pe care personajele încearcă să-l prelungească prin gesturi mărunte și cuvinte simple, dar încărcate cu semnificații.

Această poveste este un elogiu adus misterului, umbrelor și frumuseții lucrurilor obișnuite și nedesăvârșite. Este o carte despre eleganța tăcută a lumii orientale, despre inimi care se frâng sau luminează într-o liniște deplină, despre cântece pe care le înveți fără să cunoști versurile, însă intuind că acel ritm se potrivește cu al tău și că poate deveni coloana sonoră a vieții tale, imediat ce vei „prinde melodia”…

Astăzi

todayAstăzi nu.

Astăzi nu îmi doresc să îți ascult șoaptele încărcate de impulsuri mute și proiecții ale unui viitor lipsit de speranță.

Astăzi nu îmi doresc să te privesc cum pleci și să îți simt apoi lipsa sufocându-mi lumea aproape moartă și avidă după atenția ta.

Astăzi nu îmi doresc să îți simt răsuflarea în păr în timp ce corpul tău se îndepărtează ușor de mine, căutând din nou o ieșire discretă din decor.

Astăzi nu îmi doresc să mă atingi în grabă și nici să mă săruți doar pentru o clipă suspendată între plăcere și teamă.

Astăzi nu îmi doresc să închid ochii în timp ce mă strângi în brațe, sperând că așa voi prelungi cumva timpul limitat pe care mi-l poți oferi.

Astăzi nu vreau să vorbim despre trecut, prezent sau viitor. Nu vreau să-mi promiți nimic, nu vreau să-ți cer bucăți din tine, nu vreau să te văd pentru o fracțiune de secundă, nu vreau să-ți simt absența.

Astăzi vreau să privești în interiorul meu și să decizi că vrei să rămâi.

Astăzi vreau să-ți aud inima vorbind în timp ce gura îți tace.

Astăzi vreau să mă îmbrățișezi pentru o eternitate și încă o secundă.

Astăzi vreau să ieșim din timp ținându-ne de mână.

Astăzi te vreau în întregime sau nu te mai doresc deloc.

Astăzi da.

Și dacă…

followNoi, oamenii, dăruim. Momente din timpul nostru, bucăți de suflet, încredere, sentimente nedefinite, gânduri, povești, zâmbete, lacrimi, ani, îmbrățișări, cuvinte, priviri… Ploaia pare să ne spele inimile, dar în realitate ni le murdărește cu noi versiuni ale aceleiași existențe povestite diferit. Astăzi, ne aflăm pe o margine de Paradis pe care nu o cunoaștem și așteptăm să ne deschidă cineva porțile spre eternitate, iar mâine ne zbatem să ieșim pentru o secundă măcar din infernul unei iubiri care nu ne aparține, dar ne mistuie sufletul până la ultima zvâcnire… Visăm la un sfârșit fericit, însă modul în care ne trăim viața ne îndepărtează cu fiecare zi care trece până și de iluzia unei glorii temporare. Luptăm într-un război pe care l-am pierdut înainte de a-l începe și împotriva unui adversar pe care-l adorăm și urâm în egală măsură… Suntem condamnați la durere, dar ne mințim că acea îmbrățișare ce ne-a făcut fericiți într-un moment în care aripile noastre erau rupte și pline de sânge ne va salva, în cele din urmă, de la pedeapsa capitală…

Viața noastră este un șir neîntrerupt de amânări, amăgiri și zâmbete false. Amânăm să spunem „Te iubesc” crezând că vom trăi veșnic sau că oamenii din jurul nostru știu deja ce simțim pentru ei, ne amăgim că ziua de mâine va fi mai bună atunci când prezentul ne sfărâmă sufletul în mii de bucăți, ne desenăm zâmbete pe chip chiar și atunci când mintea ne este răvășită de cele mai întunecate gânduri, iar inimile noastre abia mai bat sub straturile de cicatrici…

Și vine un moment în care ne întrebăm: și dacă am putea schimba azi cursul vieții noastre? Dacă astăzi hotărâm să facem lucrurile diferit și să spunem cuvintele potrivite și să trăim doar acele clipe care ne aduc fericire și liniște? Dacă astăzi putem să devenim mai buni, mai optimiști, mai recunoscători pentru tot ce avem? Și dacă, cel mai înfiorător scenariu posibil, am putea să ne bucurăm de momentul actual fără să ne agățăm de trecut sau viitor, fără să ne închipuim că putem schimba ceva din ordinea lumii prin sentimentele noastre, fără să ne chinuim atât să fim altfel, sperând că vom stăpâni într-o zi infinitul sau că timpul va fi mai îngăduitor cu noi cu cât sacrificiul nostru este mai mare… Și dacă astăzi am fi pur și simplu realiști și ne-am privi în oglindă cu luciditate, observându-ne fiecare crăpătură a sufletului și încercând să le ascundem de această dată de ochii lumii și să le protejăm chiar și de noi înșine…

Și dacă am fi fericiți? Dar nu poți fi când calci pe cioburile lumii tale și singura modalitate de a le aduna este să te rănești… Nu poți fi când prin fericirea ta le provoci nefericire altora. Nu poți fi când ai uitat să speri. Însă poți fi, cândva, într-o altă dimensiune a existenței tale, în care elimini afectivitatea și rămâi doar cu rațiunea. Emoțiile ne fac umani, dar ne și zguduie viețile, uneori fără să ne mai arate cum putem așeza piesele la loc. Lipsa lor ne răpește sensibilitatea, dar ne ajută să ne controlăm mai bine sentimentele. Marea întrebare este: în ce lume ne-ar plăcea să trăim? „În oricare este și el„, răspunde inima cu amărăciune, într-o conștientizare tăcută a unui sfârșit care nu depinde de noi…

Drumuri

10437787_10152550893063974_4645298720988890878_nCâteodată ţi-e dor. Ai vrea să stai pe loc măcar o secundă şi doar să admiri priveliştea. Clipele frumoase pe care le-ai trăit. Realizările de care nu te-ai putut bucura pentru că te aştepta o nouă provocare după colţ. Iubirea pentru care îţi dai fiecare respiraţie şi totuşi uneori uiţi până şi să respiri. Viaţa care nu are buton de pauză, cerându-ţi în permanenţă să menţii ritmul chiar dacă tot ce-ţi doreşti este să te opreşti din alergat.

Suntem într-o continuă căutare. Drumurile noastre devin de ce în ce mai sinuoase şi mai imprevizibile. Am pierdut harta către Infinit încă din vremurile uitate ale Cuplului Originar. Sperăm să ne găsim eternitatea în urmele şterse ale paşilor Creatorului pe nisip. Căutăm misterul vieţii în istorie şi alchimie, dar nu încercăm nici măcar o dată să ne explorăm sufletele neobosite.

Nu este nevoie să găsim cel mai greu sau cel mai întortocheat drum pentru a putea fi fericiţi. Uneori, trebuie doar să trăim prezentul. Aşa imperfect şi efemer cum e el. Dar e al nostru. Fără alte complicaţii.

P.S. Despre hărţi care ne duc unde avem nevoie să fim:

Prezent

244812929714306944_XAp4Hy7z_c_large

În fiecare zi, visăm la noi salturi tehnologice. Super-telefoane, computere mai rapide, noi dispozitive medicale… Ştiinţa pare să aibă un potenţial nelimitat. Şi multe dintre aceste tehnologii chiar ne fac viaţa mai bună. Dar cred că uneori, în goana noastră după mai bine, pierdem din vedere ce e mai important. Poate că ar trebui să acceptăm ce e bun în noi. Şi că nu totul are nevoie de îmbunătăţiri. Muzica lui Mozart are 200 de ani. Nu are nevoie de nicio îmbunătăţire. E perfectă aşa cum e.

                                                                   Daniel Pierce (Perception)

Oamenii… Fiinţe complicate şi instabile, aflate într-o perpetuă căutare a perfecţiunii. Credem că prezentul este doar un preludiu al minunilor pe care ni le va aduce viitorul. Visăm că sufletul nostru nu va muri niciodată şi că există atâtea universuri necunoscute care ne aşteaptă să le explorăm. Sperăm la o lume sublimă, paralelă cu a noastră, în care vom trăi veşnic şi vom cunoaşte adevăratul sens al fericirii.

Petrecem prea mult timp gândindu-ne la viitor şi la ce am putea face pentru ca viaţa noastră să fie perfectă. Nu avem timp să privim un răsărit sau să respirăm briza sărată a mării sau să lăsăm soarele să ne mângâie chipul… Avem impresia că suntem imortali şi că ne vom întâlni din nou (într-o altă viaţă) cu toate aceste clipe minunate pe care le pierdem din nepăsare sau din inconştienţă.

Însă singurul lucru real din existenţa noastră este prezentul. Ceea ce reprezentăm, ceea ce trăim acum, ceea ce simţim, ceea ce visăm, toate acestea ne definesc ca oameni, ca personalităţi unice şi speciale. Prezentul nu are nevoie de îmbunătăţiri, nu este un program pe calculator căruia trebuie să-i dăm din când în când upgrade.  Prezentul este perfect aşa cum e. Tot ce aşteaptă este să fie trăit.

P.S. De la „Wisemen”, dintr-o inimă în flăcări, dar plină de scântei şi de iubire:

Urme

Imagine

gândesc gândeam câteodată la trecut. La cine eram. La cine sunt. Mă regăsesc în versuri pe care le-am uitat, în articole de pe vechiul blog, în pagini de jurnal, în poze, în persoanele pe care le-am cunoscut. În anotimpuri. Vara a fost mereu preferata mea, poate pentru că nu prea am de ce să o asociez cu amintirile neplăcute. Dimpotrivă…

Nu ştiu ce iubesc mai mult la vară: mirosul sărat al mării, nisipul dogoritor, zilele care par să nu se mai termine, nopţile calde… E greu să mă hotărăsc. Şi cred că nu este chiar atât de important să o fac. Pentru că atunci când iubeşti ceva nu ai nevoie de motive. Nu trebuie să te justifici căutând calităţi, clipe minunate, valori comune. Trebuie doar să o simţi şi să te bucuri de fiecare moment. Chiar şi de cele pe care preferi să nu ţi le mai aminteşti.

Sufletele noastre au urme pe suprafaţa lor diafană. Nu sunt vizibile, nimeni nu ni le poate cunoaşte sau înţelege vreodată, dar noi le ştim pe fiecare dintre ele. Învăţăm să trăim cu ele, să le acceptăm, câteodată să ne prefacem că nu există. Dar ele rămân acolo, reprezentând o parte importantă din ceea ce suntem, din ceea ce simţim.

Unii le numesc cicatrici, eu însămi preferam înainte această denumire. Dar o cicatrice implică vindecarea… Acele urme de pe sufletul nostru nu au nevoie să se vindece. Ele au nevoie doar de persoana care odată le-a provocat pentru a şterge cu îmbrăţişarea ei durerea din spatele lor.

După atâţia ani am învăţat că nu uitarea este cheia. Clipele neplăcute nu trebuie uitate. Ci trebuie să înveţi să trăieşti cu ele fără să te mai rănească amintirea lor. Abia atunci poţi spera din nou. Abia atunci te vei putea bucura iar de o zi liniştită de vară, departe de orice Iad personal. Abia atunci vei putea să trăieşti din nou în prezent. Şi atât.