Să nu faci rău

Poate că (pacienții) nu realizează niciodată cât de periculoasă a fost operația și cât de norocoși au fost să se refacă atât de bine. În timp ce chirurgul, pentru o vreme, cunoaște raiul, după ce s-a apropiat foarte tare de iad.

Henry Marsh

Care este esența ființei umane? Cine suntem noi, dincolo de experiențele pe care le trăim, de educația pe care o primim, de interacțiunile noastre? Unde se formează conștiința de sine, acest termen complex care ne înglobează toate gândurile, sentimentele și trăirile, fascinându-i pe atâția filosofi de-a lungul timpului? Pentru un neurochirurg, răspunsul la toate aceste întrebări este simplu: misterul întregii noastre existențe se află în creier. Mai exact, sinele reprezintă „vibrația electrochimică a unor sute de miliarde de celule nervoase”. Când lucrurile merg bine, oamenii nici măcar nu sesizează complexitatea fenomenelor care au loc în creierul lor. Această mașinărie extrem de sofisticată ne controlează întreaga viață: lobul occipital ne asigură capacitatea de a procesa imaginile pe care i le trimit senzorii retinei; lobul frontal este responsabil cu personalitatea, mișcările, vorbirea sau atenția noastră; lobul parietal procesează informațiile senzoriale, ajutându-ne să ne orientăm în spațiu, dar și să ne conștientizăm propriul corp; lobul temporal ne controlează memoria pe termen lung, precum și emoțiile, auzul sau capacitatea de a recunoaște fețe etc.

Henry Marsh ne prezintă poveștile tulburătoare ale unor pacienți care au avut anumite părți ale creierului afectate, fiindu-le imposibil să mai desfășoare unele dintre activitățile menționate anterior. Este vorba despre oameni care își pierduseră capacitatea de a merge, de a vorbi, de a înțelege cuvintele – cazuri cu adevărat critice și, de foarte multe ori, fatale. În calitate de chirurg, Henry Marsh nu avea ca responsabilitate doar operarea acelor pacienți, ci și pe aceea de vindecător de suflete, de ființă umană care încearcă să rezoneze cu tragedia altcuiva și de a-i da puterea să lupte. Însă, cea mai grea misiune rămânea aceea de consolare a familiilor care își pierdeau copilul, partenerul sau părintele în urma unor complicații apărute în timpul operației… Pentru un neurochirurg, acele momente reprezentau dovada unui eșec îngrozitor, unul pe care îl procesa foarte greu și cu prețul propriilor relații personale – Marsh însuși a divorțat după 25 de ani de căsnicie, după ce la începutul carierei toți specialiștii cărora le-a comunicat dorința sa de a deveni neurochirurg l-au avertizat că familia va avea de suferit. Într-un puseu de sinceritate, medicul recunoaște că i-a uitat pe foarte mulți dintre pacienții cărora le-a salvat viața și nu a mai fost nevoit să-i vadă vreodată – însă niciodată pe cei care au murit după sau în timpul operației.

„Să nu faci rău” reprezintă o colecție de amintiri extrem de personale și de momente dificile din viața unui neurochirurg de succes, care are puterea însă de a-și admite failibilitatea. Orice operație pe creier implică riscuri importante, iar medicii sunt nevoiți să ia, de cele mai multe ori, decizii pe loc, unele pe care ajung să le regrete, iar altele care se dovedesc inspirate, redându-i pacientului șansa la o viață normală. Triumful medicinei asupra unor boli foarte grave este cu adevărat încurajator, iar povestea lui Henry Marsh ne dă speranța că această mașinărie uimitoare numită creier este încă departe de a-și fi demonstrat întregul potențial.

Powered by Storytelling

Murray-Nossel__Powered-by-Storytelling-Cum-sa-extragi-sa-construiesti-si-sa-prezinti-povesti-care-iti-vor-transforma-comunicarea-in-afaceri__606-722-297-5-785334365387storytellingul unește mintea cu sufletul – însuflețește cu putere emoțională informațiile, datele și cifrele cuprinse în concepte seci.

Murray Nossel

Lecturile mele sunt eclectice: trec de la literatură la filosofie, citesc apoi cu fascinație cât de spectaculos este Universul din punct de vedere științific, încerc să înțeleg cum ne funcționează creierul și ce stă la baza deciziilor noastre și desigur, ajung la cele mai recente tendințe din domeniul în care lucrez. Una dintre acestea este storytellingul sau arta de a spune povești, o metodă de comunicare aparte, cu un impact emoțional profund atât pentru cel care transmite mesajul, cât și pentru adresant. Murray Nossel, unul dintre speakerii conferinței The Power of Storytelling la care am participat anul trecut, prezintă acest concept prin prisma experienței sale în transformarea comunicării de afaceri prin intermediul unor metode științifice mai puțin convenționale. Așa s-a născut Narativ, o modalitate de abordare a storytellingului care se bazează pe extragerea, construirea și, ulterior, prezentarea unei povești în fața publicului.

Poate oricine să spună o poveste? Nossel susține că da, toți avem ceva de împărtășit, momente dureroase din trecutul nostru peste care nu am reușit să trecem, determinându-ne să construim în jurul nostru ziduri pentru a ne proteja de curiozitatea celorlalți. De ce am face-o însă în cadrul unui atelier de storytelling? Pentru că Metoda Narativ nu se bazează pe împărtășirea sentimentelor, opiniilor personale, (pre)judecăților sau interpretărilor. Participanții trebuie să relateze „doar faptele care pot fi văzute, auzite, gustate, atinse sau mirosite”, adică ceea ce percep prin intermediul celor cinci simțuri. Normal că anumite narațiuni pot emoționa (și de cele mai multe ori chiar așa se întâmplă) ascultătorul, dar modul lor de a fi povestite trebuie să se limiteze la prezentarea unor evenimente și nu la descrierea sentimentelor provocate de acestea.

În calitate de comunicatori, este important să învățăm să construim o legătură autentică și durabilă cu publicul, să îi transmitem un mesaj creând „contexte și momente”, pe care singur să le integreze apoi în viața lui cotidiană și să le transforme în emoții. Storytellingul nu este, așadar, doar un instrument de a genera vânzări sau de a-ți îmbunătăți abilitățile de leadership. Puterea povestitului stă în modul în care ne transformă existența și ne ajută să dăm „profunzime” experiențelor noastre sau să fim empatici cu trăirile celorlalți.

 

 

The Power of Storytelling – Rewrite (2018)

POS 2018 - POST FBThe Power of Storytelling este o conferință care se bazează, printre altele, pe arta povestitului. De fapt, e puțin spus „conferință”. PoS este o experiență, un loc în care vei întâlni jurnaliști, antreprenori, scriitori, artiști, specialiști în comunicare, fotografi din diferite părți ale lumii, oameni care și-au exploatat capacitatea de a spune povești în moduri inimaginabile, reușind să creeze comunități în jurul lor, să îi inspire pe ceilalți, să aducă o schimbare prin propriul exemplu. Mila Turajlic, regizoare de film documentar de origine sârbă, a făcut una dintre cele mai frumoase mărturisiri despre felul în care storytelling-ul a ajutat-o să-și recapete speranța după ce descoperise că din istoria țării ei nu putea să extragă decât bucăți dispersate, frânturi de memorie ale membrilor familiei, fărâme dintr-un trecut mutilat pe care societatea voia să-l lase să dispară din cauza incapacității de a-l recrea:

In my second documentary, The Other Side of Everything, I tried to confess that I lost my political faith. I lost my faith in history also, but I found a faith in storytelling now.

Mila Turajlic

Un alt speaker care m-a impresionat a fost Jonah Sachs, creatorul conceptului de „unsafe thinking”, un tip de a gândi neconvențional, dincolo de limitele și regulile pe care ni le impunem în fiecare zi, temându-ne să ne lăsăm creativitatea să „explodeze”. În industriile creative, este esențial să propui mereu ceva nou, să fii imprevizibil, să riști, să te adaptezi schimbărilor din jurul tău înaintea celorlalți și să-ți lași imaginația să exploreze locuri momentan necunoscute, însă cu un potențial artistic imens. Practic, filosofia lui Sachs se bazează pe trei reguli simple:

  1. Beware of those who share your values. – aceștia sunt oamenii care îți limitează creativitatea și te ancorează în convențional, determinându-te să alegi mereu cele mai „sigure” soluții. Personal, nu sunt de acord cu acest principiu în totalitate, mai degrabă cred că trebuie să existe un echilibru, adică să avem în viețile noastre și oameni care ne împărtășesc valorile, dar și oameni care gândesc diferit și ne provoacă să ieșim din zona noastră de confort.
  2. Being an expert makes you pretty stupid. – într-adevăr, cea mai mare greșeală pe care o putem face este să ne considerăm experți în domeniul nostru și să ignorăm în mod deliberat informațiile care vin de la oameni cu mai puțină experiență sau pregătire academică decât noi. Modestia, capacitatea de a asculta opiniile/poveștile altora și respectul pentru cei din jur reprezintă câteva dintre cele mai importante calități pe care trebuie să le aibă un profesionist. Nu poți evolua niciodată dacă te-ai autoproclamat cel mai bun din domeniul tău. Mereu vor fi lucruri noi de învățat, de îmbunătățit sau de schimbat.
  3. Anxiety can enhance creativity (up to a point). – da, pentru a fi creativi, trebuie să ne depășim mai întâi neliniștile și temerile și să alegem acea cale aparent inaccesibilă, dar care ne poate duce la cea mai frumoasă destinație. Cu cât ne agățăm mai mult de ceea ce este previzibil, cu atât vom deveni mai „comozi” și vom uita, în cele din urmă, să trăim cu adevărat. Nu întotdeauna cele mai riscante soluții sunt și cele mai bune, dar cu siguranță vom învăța de fiecare dată ceva nou, ne vom cunoaște pe noi înșine, vom greși, vom căuta și, în final… vom găsi.

The Power of Storytelling nu este, așadar, doar o conferință. Este un loc magic în care realizezi că toți avem puterea de a ne transforma existența prin intermediul artei de a spune povești. Ceea ce ne lipsește, însă, multora este curajul. Curajul de a ne trăi viața exact așa cum ne dorim, de a face lucrurile la care visăm, de a ne împărtăși sentimentele în starea lor pură, fără filtrele stabilite în mod arbitrar de societate… Povestea fiecăruia dintre noi poate fi mai bună dacă învățăm să fim curajoși, să luptăm, să ne autodepășim în permanență, dar în același timp să știm să ne păstrăm modestia.

Așteptare

waitingMarea greșeală a oamenilor este că așteaptă prea mult. Viața trece, anotimpurile se schimbă, poveștile pe care le trăim își pierd strălucirea sau ne luminează întunericul până nu mai știm nici măcar unde ne-am lăsat inimile în eterna noastră căutare a unui Paradis terestru. Avem nevoie de timp, de momente cu noi înșine, de bucăți de liniște pe care le câștigăm vânzându-ne, câteodată, sufletul Diavolului sau mințindu-ne că pentru acea clipă de fericire pură, nu are nicio importanță că ne-am incendiat întreaga lume… Și așa flăcările ne ard sentimentele, ne carbonizează spiritul, ne asfixiază speranțele și ne ucid ușor iubirea de viață… Deodată, ne trezim goi, cu rănile la vedere, incapabili să ne mai ascundem durerea în spatele măștilor deoarece le-am aruncat atunci când, în nebunia noastră, am crezut că suntem atât de bine înțeleși de cealaltă persoană încât nu este nevoie să ne mai ferim.

Ne-am privit inima căzând pe asfaltul rece, în timp ce fărâme de suflet se împrăștiau sub pașii noștri ezitanți, căutând parcă un răspuns oarecare sau măcar o explicație… Știm că nu vom spune niciodată acele cuvinte, dar continuăm să ne închipuim că poate ni se vor citi în privire sau că tăcerea va vorbi în locul nostru… Dar nimeni nu poate să ne citească în suflet și apoi să ni-l salveze. Noi ar trebui să avem această capacitate, noi ar trebui să fim stăpânii destinului nostru, să ne împotrivim de fiecare dată atunci când liniștea ne este amenințată, să ne ridicăm înainte să ne ofere altcineva mâna lui, să nu depindem de nimeni pentru a fi fericiți sau măcar mulțumiți cu viața pe care o avem.

Însă, în profunda noastră naivitate, ne mințim mereu că povestea noastră este altfel. Și nu este. Inimile noastre sunt diferite, dar modul în care ne apropiem unii de ceilalți este același. La fel și cel în care ne depărtăm. Ne oferim speranțe, iluzii, trăiri, amintiri, emoții, iar la sfârșit îl lăsăm pe celălalt dezgolit, debusolat, pierdut printre cuvinte și tăceri… Visăm la eternitate, la sentimente care transcend această lume perisabilă, dar cum ne putem împlini astfel de vise când universul nostru cotidian este profund viciat? Toți vrem să ne deosebim de ceilalți, dar sfârșim prin a ne scufunda în aceleași clișee triste, urmând ceea ce ne cere societatea și nu ceea ce ne dorim, de fapt. Sau poate că ne ascultăm câteodată și inima, dar de fiecare dată în secret, ferindu-ne parcă să afle și cei din jur că am reușit, cumva, să fim fericiți…

Și așa trec anii, noi ne învârtim parcă într-un cerc al dorințelor neîmplinite și al viselor moarte, iar într-o zi ne vom da seama că am îmbătrânit și n-am trăit, de fapt, nimic pentru că am fost prea ocupați să ne vindecăm sufletele rănite… Dar poate cândva, cumva, undeva, vom reuși să evadăm și să ne găsim pe noi înșine înainte de a ne pierde definitiv. Poate cândva ne vom sătura să așteptăm și vom trăi, pur și simplu. Fără condiții, fără să ne facem planuri, fără să ne agățăm de altcineva. Doar trăind momentul și bucurându-ne de acele lucruri simple din viață pe care nici măcar nu le mai observăm în goana noastră după extraordinar…

Poveşti atemporale

tumblr_lg9ga9QcUv1qgqscvo1_500_largeSunt acele poveşti care depăşesc graniţele imaginare ale timpului, care ar lupta şi cu sfinţii pentru bucata lor de eternitate, care nu au sfârşit şi nici început… Pentru că sunt atemporale. Noi suntem muritori, dar poveştile pe care le trăim nu. Noi spunem „Adio”, dar inimile noastre nu cunosc disperarea unei despărţiri. Ele continuă să iubească, chiar şi după ce nu mai au oxigen, chiar şi după ce devin inerte…

Imaginaţi-vă. O zi comună, un chip frumos. O strângere de mână, câteva cuvinte. Şi apoi întreaga voastră existenţă se schimbă. Nici nu mai contează dacă vă cunoaşteţi de o zi sau din altă viaţă. Parcă aţi fi acolo dintotdeauna, ghicindu-i celuilalt gândurile, urmărindu-i mişcările, ascultându-i poveştile… Şi într-o zi, povestea lui devine povestea voastră. Unii o numesc compatibilitate, dar cine ştie cât trăieşte sufletul unui om? Cine vă poate garanta că nu aţi mai trăit toate aceste lucruri minunate în altă dimensiune, în alte timpuri? Cu exact aceeaşi persoană?

Nimeni. Imaginaţia şi realitatea împărtăşesc acelaşi teritoriu. Mintea noastră. Fiecare dintre noi are propria versiune a adevărului. Pentru că nu există ficţiune fără un strop de autenticitate… Nu putem preţui lumina dacă nu am cunoscut prima dată întunericul. Nu putem iubi dacă nu ne oferim mai întâi încrederea necondiţionată…

Toţi avem o poveste. Abia aştept să o cunosc însă pe cea a lui Dracula din noul serial transmis de NBC. Pentru că am citit cartea în urmă cu mai mulţi ani şi am văzut dincolo de istoria ei exagerată şi neveridică. Am văzut o fiinţă care ar fi renunţat oricând la imortalitatea sa pentru o singură oră cu persoana iubită… Pentru că veşnicia nu înseamnă nimic dacă eşti singur. Puterea nu te va putea face niciodată fericit… Numai dragostea adevărată poate învinge timpul. Numai prin ea poţi… trăi.

P.S. Pentru că e posibil să îţi placă o melodie chiar dacă nu îi trăieşti versurile: