Călătoria oamenilor Cărții

calatoria-oamenilor-cartii-editia-2019-olga-tokarczukCând modelăm cuvintele, imprimându-le afectivitate și culoare, conferindu-le sensuri, sonoritate și muzicalitate, modelăm tot ceea ce există.

Olga Tokarczuk

Olga Tokarczuk este o scriitoare poloneză, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2018 pentru capacitatea ei de a povesti dincolo de limitele obișnuite ale narațiunii, găsind forme de viață în necunoscut. „Călătoria oamenilor Cărții” reprezintă oglindirea perfectă a motivației Comitetului Nobel pentru a-i oferi această distincție. O combinație fascinantă de mitologie, tehnici de sondare a psihicului uman și de explorare a suferinței în numele creației, cartea Olgăi Tokarczuk ne invită într-o călătorie spre sine, spre esența Universului și spre cunoașterea absolută.

În Franța sfârșitului de secol XVII, o perioadă nefastă pentru credința protestantă, pe care Regele Ludovic al XIV-lea a interzis-o printr-un edict, un marchiz provenit dintr-o familie de hughenoți, o curtezană și un vizitiu mut pornesc în căutarea Cărții – o scriere divină, creată de Dumnezeu odată cu lumea și dispărută de pe Pământ odată cu Enoh. Dintre toți, singurul care cunoaște semnificația Cărții este Marchizul, membru al unei societăți secrete (Frăția), construită pe credința că Adevărul nu se află în această lume. Viețile noastre ar reprezenta doar un surogat al unei existențe transcedentale, la care nu vor accede decât cei aleși. Marchizul își alina cu acest gând neîmplinirea din viața de familie, fiind convins că scopul lui era acela de a descoperi Absolutul și nu de a trăi sub influența iubirii.

Întâlnirea cu Veronica, o frumoasă curtezană de douăzeci și cinci de ani, părăsită de cavalerul care îi promisese că o va lua de soție, îi schimbă perspectiva și îl îndepărtează de scopul inițial. Marchizul descoperă că dragostea te poate împlini, că viața de pe acest Pământ poate avea, la rândul ei, anumite momente de sclipire, că Puterea se dobândește și altfel decât prin alchimie, atunci când devii stăpânul sufletului și trupului unui alt om… Marchizul se îndrăgostește, simte că iubirea îl poate salva de la autodistrugere, dar nu are curajul să îi urmeze lumina. El își dorește în continuare Cartea…

Martorul tăcut al poveștii dintre Marchiz și Veronica este Gauche, un tânăr care nu a întâlnit niciodată iubirea sau cunoașterea, însă știa să intuiască mesajele naturii. Ce au în comun cele trei personaje? Căutarea unei minuni. Marchizul spera să descopere Cartea, Veronica își dorea să fie iubită, Gauche visa să primească darul vorbirii. Doar pentru unul dintre ei miracolul a avut loc… Vă las să vă bucurați singuri de scriitura superbă a Olgăi Tokarczuk și să aflați care dintre cei trei călători a ajuns la destinația visată…

Chintesența minunii este așteptarea ei, iar aceasta era o stare naturală pentru Veronica. Singurătatea și speranța. Singurătatea plină de speranțe.

Ploaie de stele

largeNe căutăm sufletele în bucăți de eternitate zdrobite sub greutatea Timpului și măcinate de întrebări fără răspuns. Întunericul ne-a înghițit formele și ne-a ascuns durerea printre ruinele unui Paradis rece… Gânduri dintr-o altă viață ne tulbură prezentul și ne sfărâmă puțin câte puțin temelia celei mai solide construcții ale existenței noastre: iubirea. Ajungem să ne îndoim de orice: de felul în care soarele ne încălzește chipurile, de atingerea vântului în părul nostru, de inimile noastre care bat într-un ritm diferit și până și de mintea care nu mai știe să separe binele de rău, căutându-și liniștea în cele mai violente furtuni ale sufletului…

Cu toate acestea, nu ne plângem niciodată. Nu ne lăsăm sentimentele să iasă de sub armura rece a indiferenței mascate, nu le dăm gândurilor noastre o formă verbală, nu le permitem lacrimilor să ne trădeze suferința mută. Preferăm să tăcem, să ne ascundem în spatele unui zâmbet fals, să ne mințim că putem supraviețui chiar și celor mai profunde torturi… Pretindem că suntem mai buni decât ceilalți, dar toți avem aceleași întrebări pe care le punem divinității atunci când disperarea ne întunecă rațiunea. De ce eu? De ce acum? De ce în acest mod? Ne amintim momentele când ne credeam stăpânii universului, când susțineam că avem răspunsul la orice, când principiile noastre ni se păreau prea puternice ca vreodată soarta să dea cu ele de pământ și să ne aducă aminte că suntem umani, că putem greși, că putem alege și cu inima, nu doar cu mintea și că nimic nu este etern, nici măcar sufletele noastre…

Am crezut cândva că oamenii nu se schimbă niciodată, că sentimentele lor nu pot muri, că fundamentul pe care își construiesc concepția de viață este prea dur ca să poată fi vreodată fărâmițat. M-am înșelat. Ne schimbăm în fiecare zi, puțin câte puțin, devenim mai buni sau mai răi decât am fost ieri, ne adaptăm în funcție de fiecare om cu care intrăm în contact și câteodată, întâlnim oameni care ne schimbă decisiv cursul vieții, fără măcar să realizăm până în momentul în care ne iau de mână și ne aduc în fața celor mai cumpliți demoni ai minții noastre. Ne pierdem cuvintele, nu știm ce să le răspundem sau ce să-i întrebăm, am vrea să fugim, dar un glas din interior ne îndeamnă să rămânem și să alegem.

Ce ai putea alege când te afli pe marginea abisului și, indiferent de calea pe care o vei urma, sufletul tău va fi rănit? Era o vreme când spuneam că fericirea merită orice sacrificiu, dar astăzi mă contrazic. Nu fericirea noastră contează, ci a celor pe care îi iubim. Câteodată, le dăm drumul la mână pentru că așa este mai bine pentru ei. Dar oamenii care ne iubesc nu vor pleca, chiar dacă îi vom implora să o facă. Ei ne vor căuta îmbrățișarea în fiecare viață pe care o vom trăi, în fiecare rază de soare, în fiecare particulă a universului, în fiecare privire, în fiecare sărut pe care îl vor oferi altor persoane… Și se vor gândi atunci: nu este cea pe care o caut. Și rămâne marea întrebare… Ce vor face atunci când o vor găsi? 🙂

P.S. Probabil va fi ploaie de stele…

Confuzie urbană

tumblr_mfwspjbwUh1qm5niuo1_500_large

Pentru că nu poţi să le trăieşti pe toate şi atunci important este să trăieşti esenţialul, iar fiecare dintre noi are „esenţialul său”.

Marc Lévy

Oraşul are o altă înfăţişare acum. Şi-a şters praful de pe aripi, şi-a înăbuşit zgomotele. A descoperit că îi plac misterele şi umbrele. Îi place liniştea de la miezul nopţii, când aude doar respiraţiile uşoare ale miilor de suflete adormite. Îi plac îndrăgostiţii care se sărută la semafor sau copiii care se agaţă cu atâta speranţă de mâinile părinţilor. Îi plac oamenii frumoşi, care iubesc viaţa şi agitaţia ei, oamenii care au timp să contemple şi să iubească.

Oraşului nu-i place rutina. Nu-i plac clişeele siropoase sau conversaţiile de complezenţă. Nu-i plac oamenii care nu ştiu să aştepte sau să privească. Nu înţelege de ce oamenii uită să trăiască. Oare ei nu ştiu că altă şansă nu vor mai avea? Iar dacă ştiu, de ce nu aleg fericirea? De ce nu preţuiesc mai mult prezentul, ci aleargă după nişte vieţi care nici măcar nu le aparţin cu adevărat?

Oraşul e îngheţat în timp. El doar observă, nu poate schimba nimic, nu poate să renunţe la impasibilitatea lui rece. Însă oamenii pot. Ei sunt stăpânii propriului lor univers, doar ei au puterea de a-l desăvârşi. Au toate resursele necesare, dar nu au timp. Aşa că oamenii renunţă să lupte… Renunţă la visele lor, renunţă la raţiunea lor de a trăi. Le este teamă să mai spere, să mai încerce.

Oamenii nu mai ştiu să caute lumina. O caută în soare, în Paradis, într-o existenţă anterioară sau viitoare. Adevărul este că ea se află în ei înşişi. Aşteptându-i… Rugându-se ca ei să-şi amintească. Să se bucure din nou… Să trăiască.

P.S. O melodie superbă de pe coloana sonoră a unui film extraordinar, pe care vi-l recomand cu drag (Instrumente mortale – Oraşul oaselor):

Lumină şi întuneric

I don’t even need stars in the night,
I had found my treasure:
All I need is you by my side,
So shine forever!

Owl City

Inimile nu ar trebui să fie niciodată zdrobite. E inechitabil să picuri otravă acolo unde o mare poveste de dragoste vrea să strălucească. E denigrant să răneşti acea persoană care îţi dedică viaţa, fericirea şi lumina ei. Pentru că nu îi vei distruge doar sufletul… Ci şi umanitatea.

Oamenii nu sunt creaţi pentru a împărţi. După cum bine ştim, statul a fost creat tocmai pentru a-i determina pe oameni să-şi controleze impulsurile animalice. Tot ceea ce ne face umani este rezultatul unei convenţii sociale care durează de mii de ani. Însă întunericul încă există în noi: de aceea ştirile de la ora 5 şi filmele de acţiune sunt atât de populare. Ne place să-i vedem pe alţii cum îşi urmează instinctele, fără să le pese de regulile societăţii sau de legi.

Din fericire, cei mai mulţi dintre noi rămânem spectatori pasivi. Luptăm în fiecare zi să rămânem raţionali, umani. De cele mai multe ori, chiar reuşim… Ce ne facem însă atunci când alegem să trăim alături de o anumită persoană restul vieţii noastre? Cum ne putem controla tot timpul, cum putem să câştigăm confruntările zilnice cu demonii noştri, fără ca cel de lângă noi să îşi dea seama?

Nu toţi reuşim să câştigăm jocul iubirii. Pentru că oamenii nu au înţeles că nu trebuie să interpreteze un rol atunci când iubesc. Nu au înţeles că provocarea nu este să descoperi lumina din celălalt şi să îl ajuţi să o menţină vie. Provocarea este să reuşeşti să îi iubeşti atât de mult întunericul încât să îl faci să lumineze. Abia atunci umanitatea lui nu va mai fi doar rezultatul unei convenţii… Abia atunci vă veţi putea reflecta unul în celălalt. Abia atunci veţi descoperi de ce aţi fost creaţi… Să iubiţi.

Imagine

Despre metrou

Cred că toţi cei care ajung în Bucureşti folosesc măcar o dată metroul. Dacă nu dintr-o nevoie presantă, măcar din curiozitate. Personal, îl folosesc zilnic de doi ani încoace. În perioada în care am făcut practică îl foloseam de cel puţin patru ori pe zi. De ce îl prefer altor mijloace de transport?

1. Pentru că din Militari până în centru poţi face şi ore întregi dacă ai treabă tocmai în orele de vârf. Şi dacă nu eşti în orele de vârf poţi avea surprize: eu am făcut o jumătate de oră de la Păcii la Politehnica cu troleibuzul în jurul orei 12, într-o zi de miercuri, în condiţiile în care atunci când traficul e mai degajat faci aproximativ 10 minute.

2. Pentru că în metrou poţi citi. Am terminat multe cărţi în călătoriile cu metroul, cărţi pe care acasă nu aş fi avut niciodată timp să le termin din cauza proiectelor şi referatelor pe care le aveam de pregătit. Poate unii dintre voi reuşiţi să citiţi în maşină, autobuz sau troleibuz, dar eu una nu am putut niciodată. Singurele vehicule în care pot citi sunt cele pe şine: tren, tramvai, metrou. Şi am observat că nu sunt singura: sunt mult mai mulţi oameni pe care i-am văzut citind în metrou decât în autobuz.

3. Pentru că lumea din metrou este un pic mai civilizată. Nu vă aşteptaţi să spun că nu se îmbrâncesc pentru locurile libere sau că se respectă întotdeauna regula întâietăţii celor care coboară din metrou. Lucrurile acestea se mai întâmplă, dar nu întotdeauna. În general, oamenii sunt politicoşi unii cu ceilalţi şi încearcă pe cât posibil să nu invadeze spaţiul personal al celui de lângă ei. E adevărat, aceste aspecte nu mai sunt valabile la şase seara în metroul de Preciziei…

4. Pentru că metroul rămâne cel mai rapid mijloc de transport, la orice oră. Şi cel mai sigur. De la Păcii în centru faci 20 de minute cu tot cu timpul de aşteptare (în condiţiile în care metrourile pe linia Preciziei – Anghel Saligny au un interval de circulaţie de şapte minute).

Un alt aspect care mie îmi place la metrou, în afara celor enumerate mai sus, este acela că este un loc perfect pentru a promova o campanie, un produs, o tendinţă. Oamenii sunt îndemnaţi să citească mai mult, să îi cunoască mai bine pe acei români care se evidenţiază prin performanţele lor, să adopte un stil de viaţă sănătos.

Am găsit zilele trecute pe un site această imagine:

9399_617388474962489_1942950246_n-500x666Mi-am amintit imediat de o campanie pe care am văzut-o în pasajul de la Piaţa Unirii, prin martie-aprilie. Într-adevăr, câteodată te simţi prea obosit să urci atâtea scări, dar dacă ai un serviciu care îţi ocupă aproape tot timpul şi care te ţine mai mult la birou, ar fi bine pentru sănătatea ta să alegi scările obişnuite în detrimentul celor rulante. Este important să faci mişcare, indiferent de vârstă sau de greutate, iar dacă nu ai timp să alergi în parc, să mergi la o sală de sport sau să faci câteva exerciţii acasă, măcar încearcă să mergi cât mai mult pe jos. Pare puţin să urci câteva scări pe zi, dar pentru inima ta înseamnă cu siguranţă mai mult.

Aceasta este reclama despre care vorbeam:

1012099_563822880335302_120412207_n