O librărie în Berlin

Abia în acea noapte am înțeles cum putusem suporta atmosfera sufocantă din Berlinul ultimilor ani… îmi iubeam librăria așa cum iubește o femeie, cu dragoste curată. Devenise viața mea, rațiunea existenței mele.

Françoise Frenkel

La puțin timp după sfârșitul Primului Război Mondial, poloneza Françoise Frenkel deschide prima librărie franceză din Berlin, un oraș pe care îl descrie „uriaș, trist și morocănos”, însă, în același timp, magnetic, exercitând asupra ei o influență irezistibilă. Françoise terminase studiile universitare la Sorbona și lucrase în cele mai importante biblioteci din Paris, dar după un stagiu de pregătire la o librărie, își descoperă vocația: aceea de a vinde cărți. Fascinată de relația indisolubilă care se formează între cititor și volumul ales, Françoise visează să își trăiască restul vieții recomandând cartea perfectă pentru fiecare iubitor de lectură. Însă de ce în Germania?

Deoarece, după război, în Berlin nu se găseau cărți, reviste sau ziare în limba franceză. Era un oraș care pulsa de cultură și vitalitate, dar cumva, farmecul discret al literaturii franceze nu reușise să ajungă la inima germanilor. Françoise decide să creeze o lume în care cele două culturi vor fuziona perfect, iar oamenii se vor apropia unii de ceilalți datorită iubirii pentru lectură și nevoii de a interacționa cu alți intelectuali, indiferent de naționalitatea lor. Visul i se împlinește și, timp de mulți ani, librăria ei este locul care unește minți și hrănește suflete.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial spulberă, însă, vraja librăriei franceze. După Noaptea de Cristal, din noiembrie 1938, când au fost devastate magazinele, locuințele și sinagogile evreilor, Françoise decide să părăsească Berlinul, un loc în care umanitatea începuse deja să se stingă… Pentru un om care și-a trăit aproape toată viața în slujba culturii franceze, Parisul pare cea mai firească alegere pentru a căuta adăpost. Războiul nu o ocolește nici acolo… În curând, orașul va fi bombardat, apărarea franceză doborâtă, iar Françoise trebuie să caute un nou refugiu pentru a nu fi găsită de naziști și, ulterior, deportată… Povestea ei este uimitoare și emoționantă, o adevărată lecție de supraviețuire și de rezistență în cea mai întunecată perioadă a istoriei noastre recente și, nu în ultimul rând, un argument împotriva uitării:

… este datoria supraviețuitorilor să depună mărturie pentru ca morții să nu fie uitați.

Și a noastră, a celor care am avut șansa să nu trăim acele vremuri, să ducem poveștile lor mai departe. Cartea „O librărie în Berlin” a apărut anul acesta la Editura Litera.

Eugenia

eugeniaAm impresia că mi-ar fi de ajuns să te știu fericit, că mi-aș putea petrece zilele așteptându-te.

Lionel Duroy

Este greu de descris sentimentul pe care îl ai după ce citești un roman ca „Eugenia”. Imaginile terorii, neputinței, cruzimii se împletesc cu cele care descriu povestea de iubire dintre o tânără ziaristă și scriitorul Mihail Sebastian, într-o Românie zguduită din punct de vedere moral și ideologic. Vorbim de perioada celui de-al Doilea Război Mondial și de atrocitățile săvârșite în acei ani împotriva evreilor, cu precădere în timpul guvernului condus de generalul Ion Antonescu. Vorbim de Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941, înfățișat cu emoție și durere prin vocea naratoarei Eugenia Rădulescu, o jurnalistă care trebuia să relateze pentru Agenția Rador pregătirile de război ale soldaților români, fără să își imagineze că cel mai crâncen război va fi chiar între zidurile orașului său natal. Vorbim însă și de dragoste pentru că și în cele mai negre nopți ale umanității, ea reușește cumva să supraviețuiască și să le dea celor rămași în viață forța de a spera din nou.

Povestea Eugeniei este cea a unei tinere originare din Iași, care îl întâlnește la un curs de literatură pe scriitorul evreu Mihail Sebastian. Acesta este momentul în care Eugenia înțelege pentru prima dată urmările îngrozitoare ale antisemitismului, aflat în acea perioadă într-o stare latentă, însă cu reale posibilități de transformare într-o doctrină a morții. Sebastian este amenințat, jignit și bătut de câțiva studenți legionari, care nu s-ar fi oprit dacă nu intervenea cu fermitate profesoara și ulterior îndrumătoarea Eugeniei, Irina Costinaș.

Câțiva ani mai târziu, cei doi se reîntâlnesc în București, unde Eugenia se instalează inițial cu scopul de a urma un seminar ce i-ar fi acordat calificarea de a preda în universitate. Tânăra se îndrăgostește de scriitorul melancolic și boem, sentiment pe care acesta nu i-l împărtășește, văzând-o la început „ca pe o puștoaică, eventual potrivită pentru fratele său mai mic”. Cu toate acestea, relația lor evoluează, iar Eugenia descoperă treptat universul populat de artiști, scriitori, aristocrați și actori al lui Mihail Sebastian. Farmecul somptuos al Bucureștiului interbelic este curmat însă de izbucnirea războiului și de răspândirea terorii printre evrei, care deveniseră o țintă pentru conducătorii dornici să-l mulțumească pe Hitler.

Din acest moment, acțiunea se petrece pe front sau în apropierea lui, iar Eugenia este nevoită să-l părăsească temporar pe Mihail, care preferă să se dedice scrisului, evitând pe cât posibil contactul cu lumea exterioară. Astfel, tânăra jurnalistă ajunge din nou la Iași, oraș aflat la granița cu Uniunea Sovietică, după ce aceasta ocupase Basarabia. Urmează câteva luni de groază și violențe continue, cărora Eugenia le supraviețuiește scriind despre suferințele provocate pe nedrept evreilor și visând să le facă, într-o zi, dreptate… Probabil că aceasta a fost intenția și autorului romanului, francezul Lionel Duroy, care a adus astfel un omagiu literar nu doar unui scriitor român extrem de valoros, ci și poporului reprezentat de acesta.

Un anume domn Piekielny

un_anume_domnȘi atunci se abandona în voluptuoasa melodie a tăcerii, trecându-și la nesfârșit arcușul peste lemnul lăcuit al viorii, cântând fără să cânte, dar privind cu adevărat către cerul înstelat.

François-Henri Désérable

Viața ni se scurge tuturor printre degete ca firele de nisip pe care le priveam cu fascinație în copilărie, imaginându-ne un Univers întreg redus la acea scară infinitezimală. Nu prețuim prezentul, trăim prea mult în trecut sau viitor, ne pierdem printre regrete și vise, iar timpul ne pedepsește ignoranța întorcându-ne spatele atunci când, în sfârșit, ne dorim să-l ținem pe loc. Învățăm, în cele din urmă, să ne bucurăm de acel scurt moment de beatitudine, dar provocarea rămâne: cum am putea opri Pământul atunci când suntem fericiți?

„Un anume domn Piekielny” este una dintre acele lecturi fermecătoare prin simplitatea lor, care te îndeamnă să reflectezi la viață și fericire din ipostaza cuiva căruia i-au fost refuzate. Domnul Piekielny este un personaj discret și misterios, un „șoarec trist”, un visător fără speranță, dar cu un respect incomensurabil pentru lucrurile care aduc valoare unei existențe: arta, cultura, inteligența, modestia. Parcă presimțindu-și sfârșitul grăbit de regimul atroce instaurat de naziști, domnul Piekielny îl roagă pe Romain Gary, când erau vecini în Vilnius, să îi amintească numele în prezența oamenilor importanți pe care îi va cunoaște. Este o cerere a unui om resemnat, conștient că nu poate avea așteptări mai mari de la propria existență, în afară de a-și transcende condiția limitată prin intermediul cuiva cu potențial și aspirații reale.

François-Henri Désérable, un scriitor francez contemporan, pleacă pe urmele acestui domn aparte, într-o anchetă personală și literară în același timp, al cărei scop nu este doar acela de a aduce la viață un personaj, ci mai ales istoria nedreaptă din spatele lui, această paranteză în umanitate pe care un sistem bolnav a creat-o, curmând milioane de destine nevinovate. Probabil că, în cele din urmă, singura modalitate de a opri timpul este aceea de a-ți scrijeli povestea pe suprafața lui, sperând că vei trăi veșnic prin cei care vor continua să o spună.

Olga

olga copertaEram mai răbdători decât voi. Pe vremea aceea mulți stăteau despărțiți luni, ani întregi, erau împreună doar din când în când și doar pentru scurt timp. Trebuia să învățăm să așteptăm. Azi voi călătoriți și zburați și telefonați și credeți că celălalt e disponibil. În iubire celălalt nu e niciodată disponibil.

Bernhard Schlink

În iubire celălalt nu e niciodată disponibil… Este o afirmație încărcată de resemnare, durere mută, disperare ascunsă sub masca îndelung exersată a impenetrabilității, un strigăt de ajutor într-o lume surdă și apatică. Sunt doar șapte cuvinte care cuprind, însă, o viață, o iubire, o sentință autoimpusă la singurătate și așteptare zadarnică. Indisponibilitatea celuilalt nu este temporară, iar speranțele nu își au locul în această poveste de dragoste împărtășită, dar neîmplinită.

Astăzi, vă recomand Olga, o carte apărută la Editura Polirom în acest an, care înfățișează destinul unei femei cu o forță mentală și fizică așa cum rar întâlnești în realitate sau ficțiune. O femeie care nu a avut niciodată nimic, un exemplu de abnegație și dârzenie, un suflet condamnat la o viață izolată, o inimă pierdută într-o expediție eșuată la Polul Nord… Olga a supraviețuit însă istoriei nedrepte și suferinței continue. Și-a găsit un sens în meseria pe care o făcea cu pasiune, în scrisorile pe care le trimitea celui iubit chiar și atunci când avea certitudinea că nu va primi niciodată un răspuns, în dorul care o măcina, amintindu-i că dincolo de vidul unei existențe terne, se găsea încă o urmă a femeii îndrăgostite…

Olga este povestea melancolică a unei vieți netrăite, scrisă pe fundalul unor timpuri caracterizate prin interdicții și prejudecăți suficient de puternice să înăbușe șansa la fericire a doi oameni care se iubesc. Străbătând două secole de istorie germană, ambele războaie mondiale și unul dintre cele mai inumane regimuri politice care au existat vreodată – nazismul, această carte ne aduce în fața unei realități dureroase, dar comune pentru oamenii din acea perioadă și poate și pentru cei de astăzi: în cele din urmă, nu avem nevoie de speranțe să supraviețuim sau să iubim.