Ipoteza fericirii

Viața noastră este creația propriei minți.

Jonathan Haidt

De unde izvorăște fericirea? Ce anume ne dă puterea să trecem peste greutăți cu încredere și optimism? De ce unii oameni se scufundă în depresie chiar dacă au succes pe plan profesional și par să fie mereu înconjurați de lume? Cum ne putem găsi scopul în viață și cât de dificil este în realitate acest demers? Probabil una dintre cele mai fascinante descoperiri pe care Jonathan Haidt le aduce în atenția noastră în „Ipoteza fericirii” este aceea că oamenii sunt predispuși genetic la fericire. Cu alte cuvinte, capacitatea noastră de a privi mereu partea luminoasă a vieții sau, dimpotrivă, de a ne lăsa doborâți din punct de vedere emoțional și la cel mai mic impas este determinată de materialul genetic pe care îl avem la dispoziție. Toți oamenii au un anumit nivel al fericirii de bază, la care se vor întoarce de fiecare dată, în pofida tuturor evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute din viața lor. Desigur, acesta nu este un pretext să fim nefericiți, blamându-ne genele mai puțin norocoase, dar ne poate ajuta să ne tratăm angoasele prin cultivarea unor relații sănătoase și stabile, care să ne permită să depășim limitele impuse de biologia noastră.

Ajungem, astfel, la iubire și la atașament, sentimente care se pot manifesta diferit de la o ființă umană la alta, având însă în comun formarea unei conexiuni. Dragostea ne influențează fericirea, ne aduce liniște și confort psihic, ne dă încrederea că nu suntem singuri în mijlocul „furtunilor” vieții. Acesta este unul dintre „secretele” care stau la baza optimismului membrilor unei familii fericite: este mai ușor să speri și să gândești pozitiv atunci când ai alături pe cineva care privește în aceeași direcție cu tine și este dispus să-și trăiască restul vieții în preajma ta. Pe de altă parte, singurătatea și sentimentul că nu sunt suficient de buni pentru a merita iubirea cuiva pot să le distrugă echilibrul emoțional chiar și celor mai de succes oameni.

O altă idee interesantă pe care am desprins-o din cartea lui Jonathan Haidt este distincția dintre iubirea pasională și cea camaraderească. Se pare că dragostea adevărată nu se naște din pasiuni puternice – acestea sunt de obicei de scurtă durată și nu constituie un fundament solid pentru un mariaj îndelungat. Iubirea eternă este ca vița-de-vie, ne spune autorul, deoarece crește treptat, împletind viețile celor doi îndrăgostiți până se formează o legătură imposibil de rupt. Așadar, pentru a avea o căsnicie trainică, nu menținerea flăcării pasiunii este cheia, ci împărtășirea acelorași valori cu partenerul, încrederea reciprocă, atașamentul și grija.

La originea fericirii nu stă însă doar iubirea. Oamenii au nevoie și de respect și prestigiu profesional, iar satisfacția pe care le-o aduce munca făcută cu pasiune și eficiență le influențează radical starea de bine. Autorul distinge trei moduri diferite prin care ființele umane pot aborda munca: ea poate reprezenta o simplă slujbă, adică un mijloc de a obține bani, fără să le aducă niciun sentiment de mulțumire sau poate fi percepută din perspectiva carierei, când oamenii muncesc din plăcere și urmăresc dezvoltarea lor profesională sau poate fi o vocație, determinând în acest caz fericirea.

Diferențele dintre personalitățile și nevoile noastre transformă căutarea fericirii într-un demers pentru care nu există o formulă ideală pentru toată lumea. Ce putem face însă toți este să ne cunoaștem mai bine. Să dezvoltăm relații sănătoase și durabile. Să ne luăm angajamente care să ne aducă satisfacții la locul de muncă. Să fim în armonie cu noi înșine și cu deciziile noastre. Și să nu uităm că:

Niciun bărbat, femeie sau copil nu este o insulă. Suntem ființe ultrasociabile și nu putem fi fericiți fără prieteni și atașamente stabile față de alții.

Citatul zilei (4)

great work

P.S. Tocmai am fost acceptată pentru un internship în Online Marketing în cadrul unei edituri din Bucureşti. Sper ca pasiunea pentru ceea ce fac să fie mai puternică decât orice obstacol pe care îl voi întâlni. Şi mai sper să reuşesc îmi fac timp pentru acest blog. Şi pentru toate lucrurile minunate din viaţa mea…

Despre vise şi planuri.

ImagineAnii trec, visele rămân… Urci o treaptă şi deja te gândeşti cum ai putea să ajungi la următoarea. Simţi gustul succesului, dar teama de eşec e prea puternică să îţi permiţi să te bucuri acum. Mai ai o limită de atins, mai ai un vis de urmărit, mai ai un ideal după care să alergi… Şi chiar înainte să ajungi la destinaţie, ţi-ai şi fixat următoarea prioritate.

Voi termina studiile universitare de licenţă în mai puţin de două luni. Dar încă nu realizez acest lucru. E un ţel pentru care lupt zi de zi, pentru care mi-am sacrificat şi îmi sacrific cea mai mare parte a timpului de trei ani încoace, pentru care uneori aş uita să respir, dacă nu ar fi un act reflex involuntar.

Dar sunt realistă. Ştiu că am muncit trei ani pentru medii care nu vor fi niciodată trecute pe diploma mea de licenţă. Ştiu că am realizat proiecte şi am studiat materii care nu îmi vor niciodată de folos în meseria mea de comunicator. Ştiu că absolvirea e doar un pas, unul mic, iar adevăratul examen e angajarea într-un loc adecvat specializării mele. Şi apoi vor veni alte teste, alte încercări, alte nopţi nedormite şi cafele băute seara.

Pe lângă realism, mi-am păstrat însă şi bucuria de a trăi. Respectul pentru viaţă şi minunile ei. Confortul zilelor fără cărţi şi fără calculator. Prânzurile lungi la MC Victoriei sau la KFC Piaţa Romană (şi mai nou în Promenada), vorbind despre proiecte pentru facultate, pregătiri de nuntă sau probleme personale. Cum ai putea să exişti fără să ţii cont că viaţa are aşa multe să ne ofere, dincolo de satisfacţia profesională şi goana după o carieră de succes? Ar fi chiar tristă existenţa noastră dacă nu ne-am face timp şi pentru lucrurile mărunte…

Dar până atunci am o licenţă de dat şi o cercetare de terminat. Plus o sesiune, două proiecte, un eseu… Un examen de competenţă lingvistică într-o frumoasă zi de sâmbătă din luna mai. Şi o festivitate de absolvire la care trebuie să particip. 🙂 Sper să scriu mai des şi mai mult, dar sunt conştientă că acum e destul de complicat. Vor veni însă vremuri mai… inspirate. Promit.

P.S.