Ziua a șaptea

Nu mi-e frică de moarte. Nu mi-e frică deloc. Mi-e frică doar că n-am să te mai văd niciodată.

Yu Hua

Povestea lui Yang Fei, protagonistul romanului „Ziua a șaptea” începe în cel mai tulburător mod cu putință, pe șinele de cale ferată, după ce mama lui l-a născut accidental într-un tren care tocmai se punea în mișcare. Un tânăr muncitor feroviar descoperă bebelușul și hotărăște imediat să-l adopte, chiar dacă situația lui financiară nu era nici pe departe una ușoară. Yang Fei are o copilărie fericită în casa tatălui adoptiv, care îl copleșește cu toată dragostea lui și se sacrifică neîncetat pentru a-i oferi ce este mai bun. Forța și puritatea sentimentelor care îi unesc pe cei doi – tată și fiu – reprezintă una dintre cele mai frumoase mărturii că relațiile de familie se construiesc având la bază profunzimea vibrațiilor dintre suflete și nu „chemarea sângelui”. Yang Fei își cunoaște părinții biologici când ajunge la maturitate, dar nu poate împărtăși cu ei intimitatea căminului în care a fost crescut. Legătura de sânge nu reușește să suplinească dragostea și loialitatea pe care părintele adoptiv i le-a dăruit cu abnegație decenii la rând. Yang Fei decide să rămână în continuare lângă tatăl său, fiind convins că în niciun alt loc din lume nu poate găsi fericirea…

În curând, iubirea ajunge să aibă și altă dimensiune în universul lui Yang Fei. El o cunoaște pe cea care urmează să-i devină soție, o colegă de serviciu extrem de curtată de ceilalți bărbați. Fără să creadă vreun moment că poate avea și cea mai mică șansă la inima ei, Yang Fei nu încearcă să se apropie de ea, dar soarta îi aduce cumva împreună… Se îndrăgostesc, decid să se căsătorească, visează să aibă un copil… Dar într-o zi, fără niciun avertisment, totul se sfârșește, drumurile lor se despart, mai întâi în viață și apoi… în moarte.

„Ziua a șaptea” este călătoria unui bărbat în lumea de dincolo, un periplu dureros printre suflete care nu și-au găsit încă odihna veșnică, hrănindu-se cu amintiri ale unei existențe pierdute… Yang Fei își pierde viața și descoperă că există ceva dincolo de ea, un loc al regretelor, al tristeții și al lacrimilor eterne, însă, cu toate acestea, un loc în care se întrevede o umbră de speranță pentru umanitatea condamnată la declin… Această carte reprezintă și o critică la adresa societății chineze din prezent, arătând cum consumerismul, corupția și nedreptățile provocate oamenilor simpli pot distruge definitiv spiritul unei națiuni, prin crearea unei lumi bolnave, în care moartea este preferabilă vieții.

Vânătăi ascunse

A dat vina pe versiunea ei mai tânără? A luat în considerare cum tradiția le împinge pe fetițe spre iubire, cum le spune că dragostea învinge totul? S-a întrebat vreodată de ce nu spunem mai multe povești despre cum dragostea este înfrântă? Nu cred că dragostea învinge totul. Atât de multe lucruri din lumea asta par mai puternice decât iubirea. Datoria. Furia. Frica. Violența.

Rachel Louise Snyder

Violența domestică. Nu credeam că voi fi în stare să scriu un articol despre acest subiect, dar iată-mă aici, la mai bine de doi ani de când am închis definitiv cel mai teribil capitol din viața mea de până acum, încercând să descopăr, prin intermediul incredibilei cercetări realizate de jurnalista Rachel Louise Snyder, semnele transformării victimei în supraviețuitoare. Cum poți depăși teama că vei fi omorâtă în cazul în care vei încerca să pleci? Cui să ceri ajutorul? Când vei înceta să te acuzi că nu ai luptat destul încercând să transformi monstrul într-o ființă umană? Când vei realiza că nu a fost niciodată responsabilitatea ta să-l schimbi pe celălalt și că nimic din ce ai fi putut face nu ar fi fost suficient să-i suprime furia necontrolată?

Sunt întrebări legitime, pe care orice victimă a violenței domestice le formulează în mintea ei înainte să se desprindă de infernul căminului conjugal. Dacă se va putea desprinde vreodată. Cartea „Vânătăi ascunse” ne prezintă câteva dintre cele mai cumplite cazuri de omucideri domestice, povești ale unor femei care au realizat prea târziu gravitatea pericolului, imaginându-și că bărbatul de lângă ele nu ar fi capabil să le curme viața. Autoarea ne amintește că, în cazul violenței domestice, nu vorbim despre un necunoscut, despre cineva care ne atacă pe stradă din senin, ci despre o persoană cu care femeile respective „împărtășesc fiecare detaliu mare sau mic al vieții”. Iubirea schimbă total felul în care creierul nostru percepe o luptă clasică pentru supraviețuire: dacă ești atacat, te aperi sau fugi, dar când cel care te atacă este partenerul tău, iar în unele cazuri chiar tatăl copiilor tăi? Unde poți fugi încât să fii sigură că nu te mai găsește niciodată?

Cartea de față descrie atât tumultul interior al victimei terorizate, îndoielile și frământările acesteia înainte de a lua decizia care îi poate salva viața, cât și esența violenței, ceea ce îi determină pe „teroriștii intimi” să distrugă fiecare fibră din corpul și spiritul partenerei lor. În cea de-a doua secțiune a cercetării, autoarea discută cu bărbații care și-au agresat sau ucis soțiile și copiii, încercând să descopere dacă pentru astfel de oameni există posibilitatea să iasă din închisoare și să nu mai fie violenți. Una dintre victime, o femeie care a reușit să supraviețuiască și chiar să păstreze o relație decentă cu fostul iubit de dragul copilului lor, a fost tranșantă: „Nu voi putea niciodată în viața mea să rămân singură cu el”.

Nu în ultimul rând, cartea jurnalistei Rachel Louise Snyder este despre schimbare, despre oamenii care luptă în fiecare zi să salveze victimele violenței domestice încă de la primele semne de manifestare a acesteia: asociații umanitare, centre de justiție familială, psihologi, procurori, polițiști, avocați etc. Însă, pentru a avea mai puțină suferință și moarte în lume, este necesar ca fiecare dintre noi să contribuim la această schimbare a societății din perspectivă culturală. Este necesar să încetăm să idealizăm noțiunea de familie atunci când aceasta implică violență. Trăim într-o cultură care încurajează femeile să rămână într-o relație toxică, susținând că este mai bine ca acestea să-și salveze căsniciile cu orice preț, decât să poarte stigmatul de „femeie divorțată” și/sau de „mamă singură”. Suferința unei victime a violenței domestice este deseori minimalizată prin stereotipuri ca: „sigur a făcut ea ceva să merite asta”, „ce se întâmplă între pereții casei lor îi privește doar pe ei”, „se mai întâmplă ca un bărbat să-și piardă cumpătul”, „cine o obligă să stea?”, „datoria unei femei este să se supună bărbatului ei” etc.

Nu, niciodată un om nu merită să fie agresat, în nicio situație. Violența fizică nu este o problemă privată, iar victima nu stă din plăcere, ci pentru că, de cele mai multe ori, agresorul o domină într-un anumit mod: o amenință cu moartea, o controlează financiar, îi taie legăturile cu lumea exterioară, o șantajează emoțional, îi frânge încrederea în sine. Victimele ajung să se izoleze, evită să-și vadă familia sau prietenii și încearcă să-și supere cât mai puțin agresorii – fără succes, însă, căci inventivitatea acestora este inepuizabilă atunci când vine vorba despre acuzarea și torturarea lor. Cu toate acestea, la un moment dat, cele mai norocoase dintre ele reușesc să se elibereze. Mai întâi emoțional, realizând că nu mai pot iubi un om care le distruge fizic și psihic, iar după încă o perioadă cumplită de strategii, durere și teamă permanentă, găsesc puterea de a pleca.

Ce urmează apoi? Fuga. O viață departe de locul în care ai suportat umilințe, bătăi, insulte. O nouă luptă, de această dată cu tine însuți/însăți, cu traumele din trecutul tău, cu ceea ce ți-a ucis inocența și încrederea în iubirea eternă. Vor urma nopți nedormite, coșmaruri, lacrimi despre care nu vei spune nimănui, veșnicele întrebări: „De ce eu?” și „Unde am greșit?”… Însă, singurul lucru care contează, în cele din urmă, este că ai supraviețuit. Adunând mărturii cutremurătoare, cazuri celebre sau confidențiale, povești ale victimelor, ale agresorilor și ale celor implicați în reducerea violenței domestice, cartea lui Rachel Louise Snyder ne arată cât de dificilă continuă să fie această luptă pentru supraviețuire și cât de important este să ne schimbăm mentalitatea și să înțelegem că responsabilitatea stopării definitive a „terorismului intim” ne aparține tuturor.

Clar de femeie

Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstnice, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puțin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi…

Romain Gary

Dragostea nu moare niciodată în cărțile scrise de Romain Gary. Indiferent că vorbim despre iubirea de mamă, de patrie sau de cea pentru o femeie, toate vibrează cu o forță care dărâmă șabloane și salvează vieți. În „Clar de femeie”, dragostea se transformă într-un ideal greu de atins în această societate condamnată la superficialitate: cel al cuplului etern… Doi oameni îndrăgostiți nebunește unul de celălalt ajung la despărțire… Nu una decisă de ei, ci impusă de soartă. El pleacă la aeroport, hotărât să fugă din Parisul încărcat de prezența ei… înainte ca ea să devină o absență.

Cumva, nu reușește să se urce în avion, ia un taxi, iar când coboară din mașină, pe rue de Bourgogne, o întâlnește pe ea… O altă ea. Lydia… O femeie cu părul alb, de o frumusețe fără vârstă, probabil trecută de 40 de ani, lângă care visează la un „popas” înainte de neant. Amândoi au sufletele strivite de suferință, de dor, de abis… Lydia tocmai și-a pierdut fetița într-un accident de mașină, iar Michel… pentru el, dragostea este o rană vie, o încercare de a respira când plămânii îi sunt invadați de fum, un mod de a muri rămânând în viață…

Michel este „orfan de o femeie”, un bărbat care a construit o catedrală pentru iubita sa, transformând-o în cel mai prețios obiect de cult. Pierderea ei este sinonimă cu dezrădăcinarea, cu distrugerea emoțională și cu delirul… Oare este posibilă ridicarea unei lumi noi pe ruinele încă fumegânde ale templului iubirii pierdute? Se poate să găsești alinare în brațele nefericirii? Să salvezi ideea de iubire într-un clar de femeie? Romain Gary construiește o lume în care totul este posibil, iar lupta continuă chiar și după moarte. Când iubești, nu există sfârșit… doar un gol imens pe care trebuie să-l umpli cu frânturi de cer…

Vino cu mine, dă o șansă imposibilului. N-ai idee cât de tare s-a săturat imposibilul și câtă nevoie are de noi.

Sacrificii

Nu ştiu dacă aş muri pentru tine, dar aş ajunge al naibii de aproape.

                                                                                Jane Rizzoli (Rizzoli and Isles)

Cât de departe suntem dispuşi să ajungem atunci când iubim? Promitem atât de uşor că am fi în stare să ne oferim şi viaţa, dar oare câţi dintre noi chiar am reuşi? Este greu să apreciezi intensitatea unui sentiment atât de sinuos cum este iubirea. Niciodată nu vei şti cu certitudine care sunt limitele tale în raport cu persoana iubită. Poţi să bănuieşti, poţi să aproximezi, poţi să-ţi imaginezi… Adevărul este că doar impulsul de moment – acea clipă agonizantă şi chinuitoare în care îţi închipui cum ar arăta viaţa ta fără cel drag – îţi va determina decizia finală. Există sau nu un univers în care el să nu fie prezent? Ai putea sau nu să suporţi durerea? Ai putea trăi pentru totdeauna pe marginea abisului? Ţi-ai putea recâştiga dreptul la fericire?

Cei mai mulţi oameni ar putea, sunt sigură. Pentru că suntem prea temători atunci când bine vorba de moarte şi pentru că folosim prea des cuvinte ce nu corespund stărilor noastre sufleteşti. Ne dorim prea mult să impresionăm, să demonstrăm în permanenţă că ceea ce simţim este unic, deosebit.

Însă nu aceasta este calea spre dragostea veritabilă. Nu prin discursuri preţioase vom ajunge la inima cuiva. Nu prin angajamente dificile pe care nu le putem onora. Ci prin acţiunile noastre. Prin ceea ce alegem în momentul în care trebuie să răspundem într-o secundă la întrebarea: „Ai muri pentru această persoană?”. Prin acele sacrificii – mai mici sau mai mari – pe care le presupune orice relaţie de lungă durată. Prin încredere. Şi prin renunţare… La inima ta, la singurătate, la raţiune… La tine.

Imagine

Totul e infern. Sau nu.

ImagineIadul era depărtarea de Ceruri. Pământul era Iadul acesta, din cauza distanţei faţă de Măreţie. Doar dragostea îl putea salva pe om, eliberându-l din lanţurile materiei.

David Zurdo şi Ángel Gutiérrez

Câteodată, simt nevoia unei lecturi precum cea a cărţii „616 – Totul e infern”, despre care voi vorbi în acest articol. În alte dăţi, prefer o lectură uşoară şi pe alocuri superficială, dar care să mă surprindă prin ineditul situaţiilor şi verosimilitatea personajelor.  Şi mai sunt şi dăţile în care prefer lecturi grele şi pline de substanţă, prin intermediul cărora cunosc suflete şi răscolesc minţi. Despre aceste lecturi voi vorbi în viitor…

Acum însă voi vorbi despre viaţă. Şi despre moarte. Despre mântuire. Şi despre condamnare. ”616 – Totul e infern”, scrisă de David Zurdo şi Ángel Gutiérrez, oferă o nouă viziune asupra vieţii ce urmează dincolo de lumea aceasta finită. Ce se află dincolo? Eternitatea? E doar un răspuns posibil. Nu reprezintă însă Adevărul. Preotul iezuit Albert Cloister, protagonistul acestui roman, se află în căutarea Adevărului. E convins că există ceva dincolo de promisiunea mântuirii sau a vieţii veşnice. Dincolo de Rai şi de Iad. Dincolo de speranţă. Este chinuit de gândul că tot ceea ce trăim pe Pământ este un Infern ce va fi urmat de un Infern şi mai groaznic. Credinţa lui în Dumnezeu este zdruncinată de apariţia unei entităţi ce îl asigură că „Totul e Iad”. Începe să caute şi află că nu este singurul căruia i s-a arătat acea entitate. Mai mulţi oameni aflaţi în moarte clinică au declarat apoi că lumina albă şi păşunile verzi reprezintă doar începutul drumului spre cealaltă lume. Dincolo de ele se află durerea, întunericul, disperarea. Şi Lucifer.

Prin urmare, oare nu există speranţă? Oare nu vom avea niciodată linişte? Oare Răul este mai puternic decât Binele, iar fericirea nu este decât o himeră? Sunt întrebări la care nu putem avea niciodată un răspuns clar. Nu în viaţa aceasta. Eu însă nu cred că lumea aceasta e un Iad. Iadul este în noi şi tot în noi se află şi puterea de a-l învinge şi de a fi mai buni. Iar bunătatea nu se măsoară în fapte menite să ne aducă mântuirea. Bunătatea înseamnă dezinteres şi toleranţă. Bunătatea înseamnă dragoste.

P.S. Voi încerca să acord mai multă atenţie blogului, ţinând cont că începutul de semestru este întotdeauna mai liniştit. Doar începutul că după aceea… Însă de aceea e minunată facultatea pe care o fac. Îmi testează în permanenţă limitele. Şi se pare că limitele mele sunt mai sus decât Cerul. 🙂