Maturizare

experienceNoi, oamenii, visăm câteodată la acele povești de dragoste mistuitoare, care ne consumă spiritul și ne aduc la marginea prăpastiei, zdruncinându-ne lumea din temelii și oferindu-i un sens nou, necunoscut… Iubirea implică renunțare, compromis, dorință. Ne arde esența și apoi ne-o reconstruiește din bucăți de viitor incert, din promisiuni (ne)împlinite, din speranțe moarte și vise interzise. Ai vrea să ai puterea de a opri acest proces ireversibil care te poate distruge la fel cum îți poate salva viața, dar nu o ai, așa că tot ce poți face este să continui. Continui să visezi, chiar dacă știi că nu îți este permis. Continui să speri, chiar dacă sufletul îți este resemnat. Continui să-ți dorești, chiar dacă nu îți mai stăpânești de multă vreme sentimentele sau gândurile…

Și vine un moment în viața ta când te saturi să cauți Infernul în cărți sau oameni, când știi că o pasiune oarbă nu justifică tăieturile de pe inimă, când îți dorești doar liniște, echilibru, tăcere… Te maturizezi și nu ți-o spun firele de păr alb care încă nu și-au făcut simțită prezența, nu ți-o spun ridurile care încă nu ți-au lăsat urme pe chip, nu ți-o spune trupul care încă te ascultă cu obediență fără să-ți ceară motive pentru care îl neglijezi și fără să-ți trădeze slăbiciunile. În schimb, inima ta simte diferit, creierul tău caută provocări pe care nici măcar nu ți le imaginai până acum, sufletul tău vrea să cobori de pe piedestalul ideilor si să-i oferi ceva concret, tangibil… O plasă de siguranță pentru zilele de toamnă când parfumul mătăsos al frunzelor uscate îți întunecă spiritul. Un vis de care să se agațe când flăcările Iadului devin insuportabile, iar promisiunea Paradisului îți pare mult prea îndepărtată să te mai poată ajuta să reziști. O speranță care să-ți hrănească mintea obosită cu iluzia unei vieți care nu-ți va aparține niciodată, dar pe care o poți percepe dincolo de rațiune, de sentimente, de durere… O viață al cărei protagonist nu ești tu, ci o versiune a ta din altă lume, din alte timpuri, din alte dimensiuni ale Infinitului…

Și atunci realizezi că trebuie să înveți să trăiești din nou. Cu o altă intensitate, într-un alt mod, cu mai multă discreție în public și cu mai puțin patos în relațiile interumane. Nu mai simți nevoia de confirmare, nici măcar nu te mai interesează cum te percep cei din jur, descoperi că este mult mai important ceea ce păstrezi pentru tine decât ce împărtășești cu ceilalți. Nu mai investești sentimente oarbe, dar nici nu te detașezi complet. Apreciezi mai mult viața, oamenii care ți-au fost alături când alții au dispărut, lucrurile simple pe care înainte le complicai doar de dragul pericolului. Până la urmă, nu trebuie să arzi ca apoi să fii fericit. Trebuie doar să înțelegi dincolo de cuvinte. Să crezi. Să ierți. Să nu renunți. Să înveți…

Hoţul de umbre

ImagineTrecerea anilor e doar o părere. Momentele cele mai simple sunt ancorate pentru totdeauna în noi.

                                                                                                       Marc Lévy

Timpul trece peste sufletele noastre fără să îl observăm măcar. Copilăria – acea perioadă minunată şi simplă a vieţii noastre – se îndepărtează de noi din ce în ce mai mult, lăsându-ne singuri în această lume zbuciumată şi complicată a adulţilor. Prima boală departe de medicamentele miraculoase ale mamei, primele lacrimi despre care părinţii nu ştiu pentru că se află la 200 de kilometri depărtare, primele succese profesionale despre care nu le poţi povesti decât la telefon… Descoperi că te-ai maturizat, că priveşti din alt unghi viaţa, că iubeşti cu o altă intensitate…

Am citit aseară o carte. L-am redescoperit pe Marc Lévy, un autor francez care scrie cu o sensibilitate şi o emoţie ce te determină, în mod inevitabil, să plângi. Sau măcar să reflectezi, pentru câteva minute, la propria-ţi existenţă. Mi-am adus aminte de copilărie, de zilele în care singura mea grijă era să îmi scriu temele pentru a doua zi. Mi-am adus aminte de naturaleţea acelor vremuri fericite, de farmecul lor înăbuşit de trecerea anilor.

Cartea lui Marc Lévy se numeşte „Hoţul de umbre”. Este povestea unui băiat cu un dar neobişnuit: acela de a „fura” umbrele oamenilor şi de a le citi astfel gândurile ascunse. Uimit de talentul lui, protagonistul evită multă vreme apropierea celorlaţi tocmai pentru a nu afla lucruri pe care aceştia nu sunt pregătiţi să i le împărtăşească. Până când descoperă că darul lui poate avea un efect benefic asupra celor dragi dacă ştie cum să-l folosească. Până când descoperă cât de puternic poţi fi atunci când iubeşti… Şi cât de generos.

Dragostea ne ajută să devenim cu adevărat oameni. Nu raţiunea. Prin raţiune ne apropiem de imaginea ideală a omului, dar nu de esenţa lui. Ceea ce ne defineşte este capacitatea noastră de a dărui necondiţionat iubire, fără să ne gândim la vreo recompensă ulterioară. Doar iubind putem visa la eternitate. Motivul este simplu: ce ne-ar putea activa dorinţa de a trăi veşnic dacă nu posibilitatea de a iubi dincolo de lumea aceasta?

Nimic nu poate opri trecerea timpului. Dar cred că amintirile noastre nu mor odată cu noi. Cred că toţi avem o bucată de veşnicie în inimile noastre. Tot ce ne rămâne de făcut este să o oferim. Să credem în ea. Să sperăm.

P.S. Poate că iubirea nu ne face nemuritori, dar cu siguranţă ne salvează sufletele.

Viaţă (3)

ImagineÎmi place să vorbesc despre viaţă, să o admir, să o iubesc. Îmi place atunci când e provocatoare şi imprevizibilă, dar şi atunci când îmi confirmă aşteptările. Îmi plac în egală măsură imprudenţa şi instinctul ei de autoconservare. Îi admir entuziasmul şi îi dezabrop melancolia tomnatică. O iubesc cu toate nuanţele ei întunecate sau fosforescente deoarece e singura pe care o am… Nu aş putea fi aici şi acum fără ea. Nu aş putea trăi, respira sau visa… Nu aş putea iubi.

Mâine e 1 octombrie, ceea ce înseamnă că vacanţa mea de aproape patru luni se apropie de final. Facultatea mea e mai specială, aşa că prima mea zi de şcoală va fi abia pe 7 octombrie. Asta nu înseamnă că avem mai puţine săptămâni de activitate didactică decât celelalte facultăţi. Doar vom începe sesiunea de iarnă mai târziu. 🙂 Însă anul acesta mă simt altfel… E un sentiment ciudat, o combinaţie elegiacă de speranţă şi teamă. Mă simt pregătită spiritual şi raţional pentru tot ce va însemna ultimul an de facultate. Dar nu mă simt aşa pregătită pentru viaţa de adult. Sunt conştientă că peste un an nu voi mai avea timp să copilăresc, că vacanţele lungi de vară vor fi doar o amintire frumoasă, că voi avea un serviciu ce va implica multe responsabilităţi şi obligaţii. Însă şi multe satisfacţii…

Va fi un an al schimbărilor pentru mine, un an ce va contribui decisiv la maturizarea mea şi la formarea mea ca fiinţă socială. Va fi un an în care voi învăţa să trăiesc altfel, într-o dimensiune diferită şi totuşi aceeaşi…

P.S.

Did you know none of it’s real if you can’t feel
The beating of someone’s heart?
Don’t leave yourself in the dark…