Fetița pe care au lăsat-o în urmă

Da, îi răspunse privindu-l în ochi. Este ca un vis. Să visăm în continuare. Cu puțin curaj, putem rămâne visători.

Roxanne Veletzos

Natalia nu împlinise nici măcar patru ani când războiul a despărțit-o cu brutalitate de cei care îi dăduseră viață. Temându-se că ascunzătoarea le va fi descoperită, iar fetița urma să fie arestată și ucisă împreună cu ei, Zora și Iosef au fost nevoiți să ia cea mai dureroasă decizie din întreaga lor existență: abandonarea propriului copil într-o scară de bloc, în timpul operațiunilor de arestare a evreilor români din Bucureștiul anului 1941. Cei doi sperau că Natalia va fi găsită de către unul dintre locatari și adăpostită pentru câteva nopți, până vor reuși ei să se întoarcă în siguranță. Nimeni nu știa atunci cât va dura cel de-al Doilea Război Mondial și nici amploarea ororilor la care vor fi martori zeci de milioane de oameni nevinovați… Părinții Nataliei încă își imaginau că există o salvare din acel infern…

Fetița lăsată în urmă a fost, într-adevăr, găsită de cineva și dusă la un orfelinat. Povestea ei înduioșează inimile unui cuplu înstărit, doi oameni tineri și sufletiști care își doreau cu ardoare un copil, fără să fi reușit până în acel moment. Despina și Anton o primesc pe Natalia în viața lor cu speranță și iubire, oferindu-i toată atenția de care un copil are nevoie pentru a fi fericit. Cu timpul, fetița se obișnuiește cu noua ei familie, iar amintirile legate de părinții biologici se estompează pe rând… Ea învață să cânte la pian, merge la o școală catolică, deprinde obiceiurile elegante și stilul de viață fastuos al aristocrației românești din acea perioadă…

Însă fericirea lor nu durează pentru mult timp. Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României sub ocupația sovietică, familia Nataliei este nevoită să-și închidă afacerea și să-și cedeze averea și proprietățile reprezentanților noului regim. Cenușiul acelor ani este redat cu emoție de către autoarea de origine română: vocea Nataliei este, de fapt, vocea propriei mame, supraviețuitoare atât a Pogromului de la București, cât și a opresiunii comuniste. Ajunsă la maturitate, Natalia se îndrăgostește de Victor, un fost prieten de familie și, în același timp, un funcționar de rang înalt al regimului. Șansele celor doi de a fi împreună sunt inexistente, dar Victor vrea să o ajute pe femeia curajoasă și puternică de care s-a îndrăgostit să-și găsească fericirea într-o lume liberă… Va reuși el să o convingă să plece și să-și lase părinții adoptivi în urmă, așa cum au făcut și cei care i-au dat viață pentru a o salva? Își va găsi vreodată familia biologică? Va mai putea visa după ce spiritul i-a fost subjugat în repetate rânduri?

Vă invit să descoperiți răspunsul la aceste întrebări în cartea Roxannei Veletzos, apărută în anul 2019 la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

Un bărbat pe nume Ove

Și acum el nu știe cum să facă să doarmă fără vârful nasului ei în adâncitura dintre gâtul și umărul lui. Asta-i tot…

Fredrik Backman

Ove nu a fost niciodată răsfățat de soartă. Și-a pierdut amândoi părinții înainte să termine școala, a fost nevoit să muncească de la 16 ani pentru a supraviețui, a suportat singurătatea, precum și disprețul oamenilor cu stoicism, fără să se plângă vreodată sau să încerce să-și schimbe condiția. Ove își trăiește viața după reguli stricte, nu acceptă niciun compromis, nu suportă discuțiile de complezență și nici nu își dorește să aibă vreun prieten. Până când o întâlnește pe ea…

În ziua în care s-a îndrăgostit, Ove a descoperit sensul vieții. Sonja a dat culoare întregii sale lumi, i-a vindecat rănile cu blândețe și i-a umplut toate golurile din suflet. I-a arătat că iubirea poate să ne salveze de noi înșine, că nu există iad din care să nu ieșim dacă ținem de mână persoana potrivită, că existența noastră înseamnă mai mult decât o nesfârșită luptă pentru supraviețuire… Sonja a suflat viață peste inima înghețată a lui Ove și l-a ajutat să construiască o fundație solidă, din cărămizi umplute cu dragoste, râsete și optimism, pe ruinele copilăriei sale pierdute.

Anii trec și îl descoperim pe Ove la 59 de ani, cu trăsăturile de caracter îndulcite datorită traiului îndelungat cu Sonja, dar la fel de mizantrop și de obsedat de reguli ca în tinerețe, considerând că societatea actuală își pierde principiile în goana după tehnologie și slujbe cât mai bine plătite. Ove nu-i suportă pe birocrați (oamenii cu „cămășile albe”) și nici nu înțelege de ce cineva și-ar cumpăra o mașină franțuzească sau americană. De fapt, orice mașină în afară de Saab. În plus, este dezamăgit că nimeni nu mai știe să repare o bicicletă sau să aerisească un calorifer, bărbații transformându-se astfel în niște „tolomaci”, iar femeile care îi acceptă așa în niște „imbecile”. Desigur, în universul lui Ove, niciun cuvânt mai puțin măgulitor nu este spus cu răutate, după cum descoperă destul de repede Parvaneh, vecina lui gravidă, care reușește să străpungă platoșa bărbatului, (re)amintindu-i, prin dragostea și insistența ei, de ce viața rămâne, în ciuda tuturor pierderilor, suferințelor și nedreptăților, singura alegere disponibilă.

Vânătăi ascunse

A dat vina pe versiunea ei mai tânără? A luat în considerare cum tradiția le împinge pe fetițe spre iubire, cum le spune că dragostea învinge totul? S-a întrebat vreodată de ce nu spunem mai multe povești despre cum dragostea este înfrântă? Nu cred că dragostea învinge totul. Atât de multe lucruri din lumea asta par mai puternice decât iubirea. Datoria. Furia. Frica. Violența.

Rachel Louise Snyder

Violența domestică. Nu credeam că voi fi în stare să scriu un articol despre acest subiect, dar iată-mă aici, la mai bine de doi ani de când am închis definitiv cel mai teribil capitol din viața mea de până acum, încercând să descopăr, prin intermediul incredibilei cercetări realizate de jurnalista Rachel Louise Snyder, semnele transformării victimei în supraviețuitoare. Cum poți depăși teama că vei fi omorâtă în cazul în care vei încerca să pleci? Cui să ceri ajutorul? Când vei înceta să te acuzi că nu ai luptat destul încercând să transformi monstrul într-o ființă umană? Când vei realiza că nu a fost niciodată responsabilitatea ta să-l schimbi pe celălalt și că nimic din ce ai fi putut face nu ar fi fost suficient să-i suprime furia necontrolată?

Sunt întrebări legitime, pe care orice victimă a violenței domestice le formulează în mintea ei înainte să se desprindă de infernul căminului conjugal. Dacă se va putea desprinde vreodată. Cartea „Vânătăi ascunse” ne prezintă câteva dintre cele mai cumplite cazuri de omucideri domestice, povești ale unor femei care au realizat prea târziu gravitatea pericolului, imaginându-și că bărbatul de lângă ele nu ar fi capabil să le curme viața. Autoarea ne amintește că, în cazul violenței domestice, nu vorbim despre un necunoscut, despre cineva care ne atacă pe stradă din senin, ci despre o persoană cu care femeile respective „împărtășesc fiecare detaliu mare sau mic al vieții”. Iubirea schimbă total felul în care creierul nostru percepe o luptă clasică pentru supraviețuire: dacă ești atacat, te aperi sau fugi, dar când cel care te atacă este partenerul tău, iar în unele cazuri chiar tatăl copiilor tăi? Unde poți fugi încât să fii sigură că nu te mai găsește niciodată?

Cartea de față descrie atât tumultul interior al victimei terorizate, îndoielile și frământările acesteia înainte de a lua decizia care îi poate salva viața, cât și esența violenței, ceea ce îi determină pe „teroriștii intimi” să distrugă fiecare fibră din corpul și spiritul partenerei lor. În cea de-a doua secțiune a cercetării, autoarea discută cu bărbații care și-au agresat sau ucis soțiile și copiii, încercând să descopere dacă pentru astfel de oameni există posibilitatea să iasă din închisoare și să nu mai fie violenți. Una dintre victime, o femeie care a reușit să supraviețuiască și chiar să păstreze o relație decentă cu fostul iubit de dragul copilului lor, a fost tranșantă: „Nu voi putea niciodată în viața mea să rămân singură cu el”.

Nu în ultimul rând, cartea jurnalistei Rachel Louise Snyder este despre schimbare, despre oamenii care luptă în fiecare zi să salveze victimele violenței domestice încă de la primele semne de manifestare a acesteia: asociații umanitare, centre de justiție familială, psihologi, procurori, polițiști, avocați etc. Însă, pentru a avea mai puțină suferință și moarte în lume, este necesar ca fiecare dintre noi să contribuim la această schimbare a societății din perspectivă culturală. Este necesar să încetăm să idealizăm noțiunea de familie atunci când aceasta implică violență. Trăim într-o cultură care încurajează femeile să rămână într-o relație toxică, susținând că este mai bine ca acestea să-și salveze căsniciile cu orice preț, decât să poarte stigmatul de „femeie divorțată” și/sau de „mamă singură”. Suferința unei victime a violenței domestice este deseori minimalizată prin stereotipuri ca: „sigur a făcut ea ceva să merite asta”, „ce se întâmplă între pereții casei lor îi privește doar pe ei”, „se mai întâmplă ca un bărbat să-și piardă cumpătul”, „cine o obligă să stea?”, „datoria unei femei este să se supună bărbatului ei” etc.

Nu, niciodată un om nu merită să fie agresat, în nicio situație. Violența fizică nu este o problemă privată, iar victima nu stă din plăcere, ci pentru că, de cele mai multe ori, agresorul o domină într-un anumit mod: o amenință cu moartea, o controlează financiar, îi taie legăturile cu lumea exterioară, o șantajează emoțional, îi frânge încrederea în sine. Victimele ajung să se izoleze, evită să-și vadă familia sau prietenii și încearcă să-și supere cât mai puțin agresorii – fără succes, însă, căci inventivitatea acestora este inepuizabilă atunci când vine vorba despre acuzarea și torturarea lor. Cu toate acestea, la un moment dat, cele mai norocoase dintre ele reușesc să se elibereze. Mai întâi emoțional, realizând că nu mai pot iubi un om care le distruge fizic și psihic, iar după încă o perioadă cumplită de strategii, durere și teamă permanentă, găsesc puterea de a pleca.

Ce urmează apoi? Fuga. O viață departe de locul în care ai suportat umilințe, bătăi, insulte. O nouă luptă, de această dată cu tine însuți/însăți, cu traumele din trecutul tău, cu ceea ce ți-a ucis inocența și încrederea în iubirea eternă. Vor urma nopți nedormite, coșmaruri, lacrimi despre care nu vei spune nimănui, veșnicele întrebări: „De ce eu?” și „Unde am greșit?”… Însă, singurul lucru care contează, în cele din urmă, este că ai supraviețuit. Adunând mărturii cutremurătoare, cazuri celebre sau confidențiale, povești ale victimelor, ale agresorilor și ale celor implicați în reducerea violenței domestice, cartea lui Rachel Louise Snyder ne arată cât de dificilă continuă să fie această luptă pentru supraviețuire și cât de important este să ne schimbăm mentalitatea și să înțelegem că responsabilitatea stopării definitive a „terorismului intim” ne aparține tuturor.