Cadou

largeCând începe cu adevărat o relație? Când știi că un om care îți era necunoscut până la un moment al vieții va deveni o parte din tine atât de importantă încât ți-ai dărui și ultima bătaie de inimă doar ca a lui să bată mai tare? Când începi să îi simți prezența înainte de a-l vedea, când începi să-i înțelegi nevoile dintr-o singură privire, când începi să-i cunoști cele mai complicate trăiri și să-i iubești fiecare bucată de suflet de parcă ți-ar aparține mai mult ție decât lui însuși?

Probabil totul începe cu un simplu cadou. Poate chiar într-o zi de Crăciun. Sau de ziua unuia dintre voi. Când inima ta își pune o dorință de care nici măcar nu este conștientă. Când gândurile tale se îndreaptă către cealaltă persoană și ai vrea să o ai aproape. Nu să fie a ta. Ci doar să împărțiți, cumva, același aer. Același prezent. Aceeași viață. Același fragment de timp…

Iubirea nu vine cu un set de instrucțiuni. Nu te îndrăgostești și apoi urmezi niște pași clasici, nu există bune practici și nici măcar o teorie valabilă pentru toată lumea. Nici măcar nu știi dacă sentimentele îți sunt împărtășite, dacă universurile voastre vor fuziona vreodată, dacă inimile vă vor bate în același ritm… Dar tocmai aici este frumusețea acestui sentiment. În imprevizibil. În speranțe. În necunoscutul din spatele unei cortine pe care ați creat-o împreună ca scut împotriva lumii, oamenilor, curiozităților, prejudecăților… Pentru că iubirea se autodistruge atunci când le permiți celor din jur să privească dincolo de zidurile care îți protejează intimitatea. Loialitățile se pierd, sentimentele devin banale, sacrul se transformă în profan… O lume întreagă se prăbușește sub greutatea unei simple ridicări de cortină, când ai fi crezut că nimeni nu se uită spre voi.

O relație începe când poți înțelege acest lucru. Când nu ai nevoie de confirmările celor din jur pentru a ști că decizia pe care ai luat-o este cea corectă. Când creezi cel mai strălucitor și impenetrabil scut în jurul poveștii voastre, zâmbind la gândul că nici măcar soarele nu trebuie să treacă prin el pentru că voi aveți deja propria sursă de lumină, propria sferă de speranțe, culori și magie care vă încălzește inimile de fiecare dată când vă auziți vocile. Cândva, ai fi zis că stelele nu strălucesc dacă nu este întuneric, dar acum știi că luminile se construiesc în doi, iar universul nu trebuie să ardă pentru ca focul din sufletul tău să se aprindă… Ci doar să îl lași pe celălalt să provoace în mintea ta acele scântei spectaculoase care vă consumă și vă purifică în același timp, arătându-vă că dragostea poate fi cel mai minunat sentiment din lume dacă o împărtășești cu omul potrivit.

 

Punct. Şi de la capăt.

largeVacanţă. Sau doar începutul unei alte călătorii. Am încheiat una dintre cele mai importante perioade ale vieţii mele. Facultatea. Acum sunt licenţiată în ştiinţe ale comunicării şi masterandă la Universitatea din Bucureşti (specializarea „Teoria şi practica editării” – da, e despre cărţi, marea mea pasiune). Nici nu ştiu cât de repede s-au schimbat lucrurile în viaţa mea. Acum o lună mă pregăteam pentru susţinerea licenţei şi tânjeam după puţină linişte. Am avut multe momente în acest an în care simţeam că nu voi reuşi să ajung la destinaţie. Am fost copleşită, stresată, speriată. Dar niciodată nu m-am gândit să renunţ. Eram sigură că undeva voi coborî şi eu din acest tren al visurilor, că toate eforturile mele au un sens, că fac exact ce mi-am dorit o viaţă întreagă…

Şi am reuşit. Acum încep un nou drum. Tot în capitală. Tot cu pasiune. Și cu multă voință. Ai zice că dacă ai aceste lucruri, niciun munte nu e prea greu de urcat… 🙂

P.S. Pentru că toţi căutăm lumina… Uneori, am incendia întreaga lume de dragul ei.

Demoni

tumblr_mlfcgxBrOC1rlip1co1_500_largeSunt momente în care nu am nevoie de nimeni altcineva în afară de mine însămi. Îmi revăd demonii, le ascult pledoariile, zâmbesc melancolic când aud iar acele argumente care odată îmi sfărâmau inima în mii de bucăţi otrăvite… Îmi analizez greşelile, îmi privesc cicatricile aproape vindecate, îmi redescopăr slăbiciunile.

Sunt momente în care îmi doresc să regăsesc Infinitul dincolo de Iad, de Rai şi de Purgatoriu. Să vorbim din nou despre viaţă, iubire patologică şi moarte. Să vorbim despre capcanele fericirii şi refugiul durerii. Să căutăm împreună un sens pentru această existenţă şi pentru cea viitoare. Să îmi spună din nou că eternitatea nu este accesibilă oamenilor. Să nu îl cred nici de data aceasta…

L-aş invita să-mi examineze fiecare bătaie a inimii, fiecare respiraţie a sufletului. L-aş invita să caute bestia în interiorul meu, să-mi cerceteze fiecare amintire, fiecare trăire. L-aş invita să-mi revadă demonii. Să le privească neputinţa, oboseala, placiditatea… Să realizeze că n-a avut dreptate şi să regrete că s-a întors.

Demonii mei nu mai au putere asupra mea. Sunt doar nişte prieteni de joacă, nişte pioni demult uitaţi pe marea tablă de şah a universului, nişte îngeri damnaţi care şi-au pierdut pentru totdeauna lumina… Nişte suflete chinuite. Aşa cum eram şi eu cândva… Aşa cum credeam că sunt.

P.S. Ar fi plăcut să te revăd acum.

Despre suflet

În cele din urmă, îmi spun că asta e – vrea lumină. Dar oare îi pot cere să facă asta pentru mine? Şi oare nu îmi place şi mie întunericul? Un pic de întuneric, din când în când.

Anastasia Steele (Cincizeci de umbre întunecate)

Eterna fluctuaţie între lumină şi întuneric. Niciodată nu vei şti în ce parte eşti. Poţi presupune, poţi spera… Te poţi juca de-a infinitul. Însă dincolo de acest scut imaginar al cuvintelor nu se află decât vidul neştiinţei.

Şi cum ai putea să cunoşti lumea în care te afli dacă tu încă nu îţi cunoşti sufletul? Realizezi că are diferite nuanţe, că oscilează între dorinţă şi moralitate, că te defineşte şi în acelaşi timp te respinge. Dar nu îi poţi vedea tenebrele, nu îi poţi înţelege strălucirea, nu ştii de ce ţi-a ales un destin inconsecvent şi câteodată straniu.

Nu ştii de ce preferă de fiecare dată calea sinuoasă a adevărului. Îşi analizează fiecare gând, trăire sau sentiment, îşi caută răspunsurile sub aripile negre ale demonilor. Nu îi este teamă de ce va descoperi, nu renunţă niciodată. Îşi cunoaşte limitele, dar asta nu îl împiedică să privească dincolo de ele. Nu îl împiedică să lupte…

Pe de altă parte, tu eşti doar un om ce visează la nemurire. Speri să te vindeci de întuneric, dar nu poţi spune cu exactitate de ce. Nu ştii dacă te răneşte sau doar îţi amăgeşte judecata cu scopul de a te îndepărta de el. Nu ştii nici măcar dacă Edenul există cu adevărat în spatele acelei lumini pe care o venerezi dinainte de a te naşte. Nu poţi şti care dintre aceste două lumi ţi se potriveşte…

Însă cine mai are nevoie de explicaţii logice atunci când este fericit? Nu trebuie să cunoşti toate mecanismele sufletului pentru a atinge nemărginirea pe care el o aşterne în faţa ta. Poate că nu avem nevoie de raţiune pentru a revela misterul spiritului. Poate că avem nevoie de iubire. Şi de încredere. Poate că avem nevoie de întuneric pentru a putea admira lumina…

imagine

Sfârşit de vară

ImagineOmul ăsta, pe care cândva l-am crezut un erou romantic, un brav şi strălucitor cavaler alb – sau cavaler negru, după spusele lui – nu e un erou.  E un bărbat cu probleme emoţionale profunde şi grave şi mă trage după el în întuneric. Chiar nu pot să-l călăuzesc spre lumină?

Anastasia Steele (Cincizeci de umbre ale lui Grey)

Încă o vară se apropie de final, încă un anotimp îşi pierde strălucirea, lăsându-l pe următorul să îşi exercite controlul asupra sufletelor noastre. Toamna… Misterioasă, calmă, fermecătoare. Discretă. O adevărată încântare pentru ochi şi pentru spirit. Mai ales pentru mine…

Toamna, sunt eu însămi. Îmi admir în tăcere umbrele, îmi ascult cu atenţie inima, îmi caut esenţa pierdută în tumultul verii… Îmi redescopăr caracterul melancolic şi meditativ, îmi stabilesc noi sarcini.

Toamna, iubesc întunericul. E anotimpul în care nu mi-e teamă de demonii mei fiindcă ştiu că sunt mai puternică decât ei. Şi cum aş putea să nu fiu după atâţia ani în care am luptat cu fervoare pentru sufletul meu? Cum aş putea să nu fiu după ce am cunoscut toate infernurile posibile, după ce am supravieţuit tuturor căderilor?

Câteodată, nu ai nevoie de lumină pentru a fi fericit. Nu ai nevoie de inimioare şi flori pentru a iubi. Nu ai nevoie de linişte pentru a simţi că trăieşti. Ai nevoie doar de credinţă. De credinţa că sufletul tău nu va muri niciodată, ci îţi va purta dragostea în noi dimensiuni până la sfârşitul timpului.

De aceea iubesc toamna…

P.S. Şi pentru opt septembrie, desigur.

Lumină şi întuneric

I don’t even need stars in the night,
I had found my treasure:
All I need is you by my side,
So shine forever!

Owl City

Inimile nu ar trebui să fie niciodată zdrobite. E inechitabil să picuri otravă acolo unde o mare poveste de dragoste vrea să strălucească. E denigrant să răneşti acea persoană care îţi dedică viaţa, fericirea şi lumina ei. Pentru că nu îi vei distruge doar sufletul… Ci şi umanitatea.

Oamenii nu sunt creaţi pentru a împărţi. După cum bine ştim, statul a fost creat tocmai pentru a-i determina pe oameni să-şi controleze impulsurile animalice. Tot ceea ce ne face umani este rezultatul unei convenţii sociale care durează de mii de ani. Însă întunericul încă există în noi: de aceea ştirile de la ora 5 şi filmele de acţiune sunt atât de populare. Ne place să-i vedem pe alţii cum îşi urmează instinctele, fără să le pese de regulile societăţii sau de legi.

Din fericire, cei mai mulţi dintre noi rămânem spectatori pasivi. Luptăm în fiecare zi să rămânem raţionali, umani. De cele mai multe ori, chiar reuşim… Ce ne facem însă atunci când alegem să trăim alături de o anumită persoană restul vieţii noastre? Cum ne putem controla tot timpul, cum putem să câştigăm confruntările zilnice cu demonii noştri, fără ca cel de lângă noi să îşi dea seama?

Nu toţi reuşim să câştigăm jocul iubirii. Pentru că oamenii nu au înţeles că nu trebuie să interpreteze un rol atunci când iubesc. Nu au înţeles că provocarea nu este să descoperi lumina din celălalt şi să îl ajuţi să o menţină vie. Provocarea este să reuşeşti să îi iubeşti atât de mult întunericul încât să îl faci să lumineze. Abia atunci umanitatea lui nu va mai fi doar rezultatul unei convenţii… Abia atunci vă veţi putea reflecta unul în celălalt. Abia atunci veţi descoperi de ce aţi fost creaţi… Să iubiţi.

Imagine

Skylar Grey

iqzRayZDe Skylar Grey ştiu de câţiva ani. De trei ani mai exact. Nu sunt o mare admiratoare a rapperului Sean Combs, adică P. Diddy, dar au fost câteva melodii de-ale sale care mi-au plăcut. Iar „Coming home”, cea pentru care a colaborat cu Skylar, este una dintre ele. A urmat „I need a doctor”, pe care a produs-o împreună cu Dr. Dre şi Eminem, apoi a colaborat la compunerea unora dintre piesele mele favorite şi anume: „Love the way you lie” (povestea vieţii mele, cum îmi place să o numesc) şi „Castle walls”, cântată de T.I. şi Christina Aguilera.

Pe 5 iulie 2013, Skylar Grey a lansat cel de-al doilea album din cariera ei: „Don’t look down”. În Statele Unite albumul este disponibil începând cu 10 iulie, adică de astăzi. Cum l-aş putea descrie în câteva cuvinte? Este plin de emoţie şi de sensibilitate, descriind o ipostază specială a iubirii, cea despre care vorbesc şi eu în aproape toate articolele mele: dragostea care foloseşte întunericul pentru a-şi găsi lumina. Acea dragoste pentru care ai renunţa chiar şi la esenţa ta pentru fericirea celuilalt. Însuşi titlul albumului reflectă ideea de sacrificiu prin melodia „Tower” (Don’t look down): „Nu privi în jos”, adică „Găseşte strălucirea pe care o cauţi, indiferent unde ar fi ea şi nu te întoarce niciodată în umbrele trecutului, chiar dacă acolo mă voi afla eu”…

Însă uneori iubirea este împărtăşită, iar cei doi îndrăgostiţi preferă să înfrunte împreună tenebrele durerii şi incompatibilităţile lumilor din care provin. Atunci ei realizează că dincolo de tăcere, de lacrimi, de beznă există Paradisul, acel loc criptic şi luminos în care pot fi ei înşişi, în care pot visa şi iubi, în care pot spera la imortalitate şi la perfecţiune.

Alţi oameni preferă însă singurătatea… Vor să lase în urmă întunericul pe care celălalt îl aduce în viaţa lor, vor să-şi învingă demonii, nu să trăiască alături de ei, îşi vor înapoi independenţa şi libertatea. Şi atunci aleg evadarea, despărţirea, distanţa… Nu e o alegere uşoară (pentru mine pare chiar imposibilă), dar unele persoane au această putere de a renunţa la tot ce este toxic în viaţa lor. De a-şi crea un alt viitor. De a-şi suprima sentimentele. De a-şi ucide amintirile…

Însă imaginea ideală a iubirii este aceea în care un cuplu devine o familie, întâmpinând în viaţa lor o fiinţă delicată şi desăvâşită: copilul lor. Cred că este cea mai mare provocare la care trebuie să răspundă doi oameni care se iubesc, dar şi cea mai frumoasă. Însă această decizie nu trebuie să fie luată nici întâmplător, nici individual. E o decizie comună, o decizie din suflet, o decizie responsabilă. Iar în momentul în care aţi luat-o trebuie să fiţi siguri că aţi trecut peste toate Iadurile iubirii voastre şi că aţi părăsit pentru totdeauna întunericul. Un copil nu leagă două persoane care nu sunt sigure de sentimentele lor, nu le rezolvă incertitudinile şi problemele. Un copil e o minune prin ceea ce ce reprezintă el, nu o minune menită să salveze o relaţie. Nu vă jucaţi cu miracolele, trăiţi-le! Şi alegeţi cu grijă momentul…