Fetița pe care au lăsat-o în urmă

Da, îi răspunse privindu-l în ochi. Este ca un vis. Să visăm în continuare. Cu puțin curaj, putem rămâne visători.

Roxanne Veletzos

Natalia nu împlinise nici măcar patru ani când războiul a despărțit-o cu brutalitate de cei care îi dăduseră viață. Temându-se că ascunzătoarea le va fi descoperită, iar fetița urma să fie arestată și ucisă împreună cu ei, Zora și Iosef au fost nevoiți să ia cea mai dureroasă decizie din întreaga lor existență: abandonarea propriului copil într-o scară de bloc, în timpul operațiunilor de arestare a evreilor români din Bucureștiul anului 1941. Cei doi sperau că Natalia va fi găsită de către unul dintre locatari și adăpostită pentru câteva nopți, până vor reuși ei să se întoarcă în siguranță. Nimeni nu știa atunci cât va dura cel de-al Doilea Război Mondial și nici amploarea ororilor la care vor fi martori zeci de milioane de oameni nevinovați… Părinții Nataliei încă își imaginau că există o salvare din acel infern…

Fetița lăsată în urmă a fost, într-adevăr, găsită de cineva și dusă la un orfelinat. Povestea ei înduioșează inimile unui cuplu înstărit, doi oameni tineri și sufletiști care își doreau cu ardoare un copil, fără să fi reușit până în acel moment. Despina și Anton o primesc pe Natalia în viața lor cu speranță și iubire, oferindu-i toată atenția de care un copil are nevoie pentru a fi fericit. Cu timpul, fetița se obișnuiește cu noua ei familie, iar amintirile legate de părinții biologici se estompează pe rând… Ea învață să cânte la pian, merge la o școală catolică, deprinde obiceiurile elegante și stilul de viață fastuos al aristocrației românești din acea perioadă…

Însă fericirea lor nu durează pentru mult timp. Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României sub ocupația sovietică, familia Nataliei este nevoită să-și închidă afacerea și să-și cedeze averea și proprietățile reprezentanților noului regim. Cenușiul acelor ani este redat cu emoție de către autoarea de origine română: vocea Nataliei este, de fapt, vocea propriei mame, supraviețuitoare atât a Pogromului de la București, cât și a opresiunii comuniste. Ajunsă la maturitate, Natalia se îndrăgostește de Victor, un fost prieten de familie și, în același timp, un funcționar de rang înalt al regimului. Șansele celor doi de a fi împreună sunt inexistente, dar Victor vrea să o ajute pe femeia curajoasă și puternică de care s-a îndrăgostit să-și găsească fericirea într-o lume liberă… Va reuși el să o convingă să plece și să-și lase părinții adoptivi în urmă, așa cum au făcut și cei care i-au dat viață pentru a o salva? Își va găsi vreodată familia biologică? Va mai putea visa după ce spiritul i-a fost subjugat în repetate rânduri?

Vă invit să descoperiți răspunsul la aceste întrebări în cartea Roxannei Veletzos, apărută în anul 2019 la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

Biblioteca de la Miezul Nopții

Iar când s-a gândit la viața ei originară, a înțeles că problema ei fundamentală, lucrul care o făcuse vulnerabilă, era absența iubirii.

Matt Haig

Cum ar fi să te trezești într-o lume unde ai acces la toate existențele tale posibile, la tot ce ai fi putut deveni dacă alegeai diferit, la vieți pe care ți le-ai imaginat la un moment dat, dar nu ai avut niciodată curajul să le trăiești? Cum ar arăta oare acel colț de Univers? Pentru unii poate fi un magazin de casete video. Pentru alții poate fi o galerie de artă sau un restaurant. Pentru Nora, acel loc este o bibliotecă. Fiecare viață pe care ar fi putut să o trăiască dacă își urma visul de a ajunge campioană olimpică la înot / de a se stabili în Australia cu prietena ei cea mai bună / de a deveni vedetă rock sau de a cerceta impactul schimbărilor climatice la Cercul Polar Arctic – toate aceste posibile existențe se află, de fapt, în cărțile care alcătuiesc ciudata Bibliotecă de la Miezul Nopții. Acolo, timpul s-a oprit la 00:00, permițându-i Norei să călătorească în viețile alter ego-urilor ei și să se confrunte cu repercusiunile unor decizii diferite: ce s-ar fi întâmplat dacă nu renunța la înot sau dacă se căsătorea cu fostul ei logodnic și deschideau împreună un pub într-o zonă rurală a Angliei sau dacă ieșea la o cafea cu acel chirurg care în timpul liber participa la semimaratoane sau dacă ar fi continuat studiile universitare?

Fiecare alegere pe care o luăm implică anumite consecințe, unele mai fericite, altele mai puțin, dar toate sunt rezultatul dorințelor noastre dintr-un anumit moment sau, pur și simplu, al felului unic de a ne trăi viața. Nora era un om singur care nu își găsea locul în lume, un suflet chinuit de regrete, o inimă lipsită de căldura iubirii împărtășite. Odată ce a pășit în Biblioteca de la Miezul Nopții, ea descoperă că dragostea poate lua forme diferite, iar micile detalii, acele gesturi timide de afecțiune pe care le trecem cu vederea, fiind prea ocupați să deslușim imaginea de ansamblu reprezintă, de fapt, fundamentul și motorul relațiilor noastre. Interacțiunea constantă dintre două ființe care se iubesc, grija pentru celălalt, atenția față de nevoile lui pot transforma orice existență, oricât de obișnuită ar fi ea, într-o versiune terestră a Paradisului. Toți avem căderile noastre, acele momente teribile în care nimic nu pare să mai aibă sens. Însă atunci când știm că cineva ne iubește sincer, sufletele nu ni se mai zbat singure pe asfaltul rece, ci sunt prinse în plasa iubirii, chiar înainte ca disperarea să le blocheze fiecare ieșire.

„Biblioteca de la Miezul Nopții” este un univers al tuturor posibilităților, un spațiu creat de creierul uman pentru a explica inefabilul, o poartă de acces spre o lume diferită de fiecare dată, dar în esență aceeași. Ai tot atâtea vieți la dispoziție câte decizii ai, îi spune bibliotecara Norei. Același om poate trăi într-un infinit de universuri paralele, în realități care se schimbă la fiecare alegere, la limita dintre „a putea” și „a deveni”. Însă acel om nu se va simți acasă decât într-un singur loc. Acolo unde are curajul de privi viața în față și de a o iubi cu toate umbrele și necunoscutele ei. Acolo unde regretele se transformă în scrum, iar speranța îi este călăuză spre un viitor pe care îl prețuiește dinainte de a-l cunoaște… Acolo unde trăiește – poate nu cea mai bună versiune a sa, dar cu siguranță cea care îi permite să fie fericit.

Nu trebuie să înțelegi viața. Trebuie doar să o trăiești.

O zi de decembrie

Poate că treci grațios prin viață, însă lași urme adânci, pe care ceilalți nu le pot înlocui.

Josie Silver

Credeți în dragostea la prima vedere? Eu recunosc că nu, deși admit că există momente în viețile noastre în care retrăim vibrațiile de la acea primă întâlnire, înțelegând că atracția s-a manifestat încă de atunci, chiar dacă creierul nu a conștientizat pe loc însemnătatea regăsirii celui știut din alte existențe… Laurie l-a recunoscut pe Jack dinainte de a-i ști numele sau de a-i strânge mâna, aceste etape firești de la debutul (aproape) fiecărei povești de iubire. Ea se afla într-un autobuz aglomerat, în drum spre casă după o zi agitată la serviciu, chiar înainte de Crăciun. El era într-o stație și citea o carte, când, deodată, simte privirea insistentă a unei fete poposind asupra lui și în clipa în care decide să găsească sursa acelui interes neobișnuit, un val de electricitate se transferă de la unul la celălalt instantaneu, în ciuda ninsorii, a geamului aburit și a zecilor de oameni din jurul lor. Laurie și Jack s-au îndrăgostit la prima vedere, într-o zi de 21 decembrie 2008, doar privindu-se pentru câteva momente, până când autobuzul a părăsit stația. Pare plauzibil acest scenariu? Nu cred să existe vreun tipar pentru cei care își întâlnesc sufletul pereche… Iar viețile celor doi îndrăgostiți despărțiți chiar înainte de a se cunoaște cu adevărat cu siguranță nu se încadrează într-un șablon prestabilit.

Laurie este o tânără absolventă de Jurnalism care lucrează la recepția unui hotel până își va găsi o slujbă în domeniul editorial. Ea își împarte locuința cu Sarah, cea mai bună prietenă a ei, de care este convinsă că va ajunge o celebritate în lumea televiziunii, având în vedere șarmul și inteligența ei sclipitoare. Sarah o ajută pe Laurie timp de un an să-și găsească iubirea pierdută în stația de autobuz, dar Jack nu apare în niciunul dintre locurile pe care acestea le frecventează. Apare însă acolo unde Laurie nu și-ar fi dorit niciodată să-l găsească, chiar dacă ar fi însemnat să nu-l revadă vreodată: în inima și la brațul lui Sarah.

Jack și Laurie se reîntâlnesc tot într-o zi de decembrie, la o petrecere de Crăciun, dar în acel moment el nu mai este singur. Sarah îl prezintă ca fiind iubirea vieții ei, iar atracția dintre ei este vizibilă și reală, chiar dacă Jack își reamintește, la rândul lui, de fata de care s-a îndrăgostit subit în urmă cu un an, când aștepta autobuzul. Cu toate acestea, el decide să uite episodul acela și să trăiască prezentul alături de Sarah, o decizie rațională și înțeleaptă, pe care însă inima nu îl lasă să și-o asume până la capăt. Regăsind-o pe Laurie, toate sentimentele pe care și le reprimase pentru a-și continua viața alături de altcineva renasc unul după altul, iar misiunea îi este îngreunată de prezența constantă a acesteia în viața lui. Cum ar putea evita să o vadă pe Laurie, cea mai bună prietenă a iubitei sale, fără să trezească suspiciuni? Dar cum este să ții un secret atât de cumplit față de omul căruia obișnuiai să-i împărtășești totul?

„O zi de decembrie” este o lectură potrivită pentru a încălzi sufletele care și-au pierdut speranțele în iubire, arătându-ne că minunile se pot întâmpla oricând, în orice circumstanțe, chiar și atunci când încetăm să credem, iar inimile noastre se zbat în suferința singurătății. Cu toate acestea, dragostea nu vine întotdeauna în momentul potrivit și nici când credem noi că suntem pregătiți pentru marea întâlnire. Apropierile dintre suflete sunt instantanee, este adevărat, dar fuziunea dintre lumile celor care se îndrăgostesc poate să dureze. Uneori luni, alteori ani… Însă întotdeauna, oricât de lungă ar fi acea perioadă, așteptarea va merita…

Vă doresc sărbători liniștite și luminate de prezența celor care contează în viețile voastre!

Ipoteza fericirii

Viața noastră este creația propriei minți.

Jonathan Haidt

De unde izvorăște fericirea? Ce anume ne dă puterea să trecem peste greutăți cu încredere și optimism? De ce unii oameni se scufundă în depresie chiar dacă au succes pe plan profesional și par să fie mereu înconjurați de lume? Cum ne putem găsi scopul în viață și cât de dificil este în realitate acest demers? Probabil una dintre cele mai fascinante descoperiri pe care Jonathan Haidt le aduce în atenția noastră în „Ipoteza fericirii” este aceea că oamenii sunt predispuși genetic la fericire. Cu alte cuvinte, capacitatea noastră de a privi mereu partea luminoasă a vieții sau, dimpotrivă, de a ne lăsa doborâți din punct de vedere emoțional și la cel mai mic impas este determinată de materialul genetic pe care îl avem la dispoziție. Toți oamenii au un anumit nivel al fericirii de bază, la care se vor întoarce de fiecare dată, în pofida tuturor evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute din viața lor. Desigur, acesta nu este un pretext să fim nefericiți, blamându-ne genele mai puțin norocoase, dar ne poate ajuta să ne tratăm angoasele prin cultivarea unor relații sănătoase și stabile, care să ne permită să depășim limitele impuse de biologia noastră.

Ajungem, astfel, la iubire și la atașament, sentimente care se pot manifesta diferit de la o ființă umană la alta, având însă în comun formarea unei conexiuni. Dragostea ne influențează fericirea, ne aduce liniște și confort psihic, ne dă încrederea că nu suntem singuri în mijlocul „furtunilor” vieții. Acesta este unul dintre „secretele” care stau la baza optimismului membrilor unei familii fericite: este mai ușor să speri și să gândești pozitiv atunci când ai alături pe cineva care privește în aceeași direcție cu tine și este dispus să-și trăiască restul vieții în preajma ta. Pe de altă parte, singurătatea și sentimentul că nu sunt suficient de buni pentru a merita iubirea cuiva pot să le distrugă echilibrul emoțional chiar și celor mai de succes oameni.

O altă idee interesantă pe care am desprins-o din cartea lui Jonathan Haidt este distincția dintre iubirea pasională și cea camaraderească. Se pare că dragostea adevărată nu se naște din pasiuni puternice – acestea sunt de obicei de scurtă durată și nu constituie un fundament solid pentru un mariaj îndelungat. Iubirea eternă este ca vița-de-vie, ne spune autorul, deoarece crește treptat, împletind viețile celor doi îndrăgostiți până se formează o legătură imposibil de rupt. Așadar, pentru a avea o căsnicie trainică, nu menținerea flăcării pasiunii este cheia, ci împărtășirea acelorași valori cu partenerul, încrederea reciprocă, atașamentul și grija.

La originea fericirii nu stă însă doar iubirea. Oamenii au nevoie și de respect și prestigiu profesional, iar satisfacția pe care le-o aduce munca făcută cu pasiune și eficiență le influențează radical starea de bine. Autorul distinge trei moduri diferite prin care ființele umane pot aborda munca: ea poate reprezenta o simplă slujbă, adică un mijloc de a obține bani, fără să le aducă niciun sentiment de mulțumire sau poate fi percepută din perspectiva carierei, când oamenii muncesc din plăcere și urmăresc dezvoltarea lor profesională sau poate fi o vocație, determinând în acest caz fericirea.

Diferențele dintre personalitățile și nevoile noastre transformă căutarea fericirii într-un demers pentru care nu există o formulă ideală pentru toată lumea. Ce putem face însă toți este să ne cunoaștem mai bine. Să dezvoltăm relații sănătoase și durabile. Să ne luăm angajamente care să ne aducă satisfacții la locul de muncă. Să fim în armonie cu noi înșine și cu deciziile noastre. Și să nu uităm că:

Niciun bărbat, femeie sau copil nu este o insulă. Suntem ființe ultrasociabile și nu putem fi fericiți fără prieteni și atașamente stabile față de alții.

Prima poveste de dragoste. Adam, Eva și noi

Dragostea înseamnă, în esență, a privi înainte, nu înapoi. Este angajamentul de a deveni, nu, pur și simplu, de a fi. Este o înrolare în comunitate, nu singurătate. Astfel, Adam și Eva sunt un cuplu ideal. Nu au trecut, au doar viitor.

Bruce Feiler

Toți cei care au bătut la porțile iubirii s-au întrebat, măcar o dată, cum a fost dragostea la începuturile ei. Din ce s-a născut acest sentiment tulburător și intens care dărâmă prejudecăți și construiește poduri între suflete? Ce fel s-a manifestat iubirea pentru primii oameni? Cum și-au alinat ei inimile frânte? Cine i-a învățat să ierte și să continue să lupte pentru relația lor fără terapie de cuplu, fără Internet, fără prieteni cărora să li se confeseze? Ce putem noi învăța din încercările, greșelile și reușitele lor?

Bruce Feiler ne invită într-o călătorie spre origini, acolo unde doi oameni au inventat iubirea și au început această poveste a umanității pe care o trăim și astăzi. Locul se numește Grădina Edenului, iar îndrăgostiții sunt Adam și Eva. Probabil cel mai cunoscut cuplu din istorie, cei doi au fost, de-a lungul timpului, judecați, criticați, culpabilizați pentru alegerea lor de a mânca din „pomul cunoștinței binelui și răului”. Povestea lor a reprezentat mult timp un argument solid în demonizarea tuturor femeilor pentru că Eva a inițiat păcatul originar. Drept pedeapsă, acestea au fost ținute, secole întregi, la distanță de viața social-politică și obligate să se supună voinței bărbaților, indiferent de circumstanțe.

Autorul are meritul de a reinterpreta povestea Evei, aducându-ne aminte că, dincolo de greșelile și de umbrele caracterului ei, a fost prima femeie care s-a îndrăgostit. De asemenea, a fost prima mamă care și-a îngropat fiul și, în cele din urmă, prima văduvă din istoria omenirii. „Dragostea este ceea ce ține partenerii uniți prin toate încercările vieții de cuplu”, ne amintește Bruce Feiler. Cuplul Originar nu s-a destrămat niciodată, în ciuda tuturor greutăților și suferințelor. Au rămas împreună până când moartea i-a despărțit, așa cum toți visăm să se întâmple cu omul de care ne îndrăgostim.

Însă, pentru a atinge acest ideal, nu este suficientă dragostea romantică. Povestea lui Adam și a Evei este doar prima dintr-un lung șir de istorii personale, de cupluri care au rezistat timpului și rutinei inerente oricărei relații, de vieți unite pentru totdeauna, la bine și la rău, până la ultima respirație… Iubirea înseamnă alegere continuă, parteneriat, angajament și încredere necondiționată. Este fascinant că, după mii de ani, „relațiile pentru toată viața tot rămân etalonul în rândul oamenilor”. Probabil aceasta este cea mai importantă lecție din povestea lui Adam și a Evei… Ne-au învățat să rămânem statornici în iubire. Să alegem să ne îndrăgostim în fiecare zi de aceeași persoană. Să construim familii. Să fim loiali. Să iertăm. Să iubim.

Biblioteca de pe Lună

Era doar încă o glumă a destinului, care hotărâse că nici pe Pământ, nici în vreun alt loc din Univers, el nu va putea trăi dragostea.

Francesc Miralles

Omenirea a visat dintotdeauna să colonizeze alte planete, dar probabil cel mai romantic ideal rămâne acela de a construi o bază lunară. Acest satelit al Pământului care a inspirat atât de mulți poeți și a fost martorul tăcut și strălucitor al atâtor povești de iubire pare să trezească în inimile noastre dorința de a-i explora suprafața luminată de Soare în timp ce ne ținem de mână persoana specială… Pentru Verne, un „consultant existențial online”, Luna chiar este locul unde ar putea trăi dragostea, dacă ea i-ar fi împărtășită. Îndrăgostit în secret de Moira, o ingineră care lucrează în Exovillage, prima colonie umană pe Lună, Verne speră să fie, la rândul lui, selectat, depunându-și CV-ul pentru un post de chelner.

Studiile lui universitare în domeniul filologiei clasice sanscrite îi oferă însă o oportunitate la care nu ar fi îndrăznit niciodată să viseze: aceea de a organiza prima bibliotecă de pe Lună. Șansa primită de Verne este una cu adevărat incredibilă în acea societate a viitorului, în care omenirea hotărâse să interzică definitiv cărțile tipărite și hârtia, în general, cu scopul de a salva copacii. Pe Lună, Verne vede pentru prima dată o carte, îi poate simți mirosul de „timp” și atinge paginile îngălbenite… Fericirea bibliotecarului căruia i s-a acordat privilegiul de a îngriji o „comoară” pare chiar mai intensă decât cea a îndrăgostitului care luptă pentru inima femeii iubite.

Verne descoperă repede că dragostea nu este mai ușoară pe Lună decât era pe Pământ, iar farmecul satelitului pe care obișnuia să-l admire de la distanță se rezumă, de fapt, la o „grămadă de pulbere fără viață”. În plus, Moira pare îndrăgostită de un alt coleg, iar toate planurile lui de a o cuceri sunt spulberate pe rând, realizând că, pur și simplu, a așteptat prea mult pentru a-i spune ceea ce simte. Magnetismul Lunii și apariția unui bătrân mistic complică, însă, orice ecuație a iubirii, aruncând protagoniștii într-o poveste despre puterea de a rezista în singurătate și de a continua să speri chiar și când flacăra din tine se stinge ușor, în întunericul creat de izolarea autoimpusă… Francesc Miralles construiește o lume misterioasă și sensibilă, în care iubirea și spiritualitatea se întrepătrund firesc, dezvăluind un colț de Univers unde visurile se pot împlini dacă ai curajul să ajungi la sfârșitul cărții.

Clar de femeie

Ai văzut pe stradă cupluri foarte vârstnice, inseparabile, care se sprijină unul pe altul ca să poată merge? Asta înseamnă focul. Cu cât rămâne mai puțin din fiecare, cu atât rămâne mai mult din amândoi…

Romain Gary

Dragostea nu moare niciodată în cărțile scrise de Romain Gary. Indiferent că vorbim despre iubirea de mamă, de patrie sau de cea pentru o femeie, toate vibrează cu o forță care dărâmă șabloane și salvează vieți. În „Clar de femeie”, dragostea se transformă într-un ideal greu de atins în această societate condamnată la superficialitate: cel al cuplului etern… Doi oameni îndrăgostiți nebunește unul de celălalt ajung la despărțire… Nu una decisă de ei, ci impusă de soartă. El pleacă la aeroport, hotărât să fugă din Parisul încărcat de prezența ei… înainte ca ea să devină o absență.

Cumva, nu reușește să se urce în avion, ia un taxi, iar când coboară din mașină, pe rue de Bourgogne, o întâlnește pe ea… O altă ea. Lydia… O femeie cu părul alb, de o frumusețe fără vârstă, probabil trecută de 40 de ani, lângă care visează la un „popas” înainte de neant. Amândoi au sufletele strivite de suferință, de dor, de abis… Lydia tocmai și-a pierdut fetița într-un accident de mașină, iar Michel… pentru el, dragostea este o rană vie, o încercare de a respira când plămânii îi sunt invadați de fum, un mod de a muri rămânând în viață…

Michel este „orfan de o femeie”, un bărbat care a construit o catedrală pentru iubita sa, transformând-o în cel mai prețios obiect de cult. Pierderea ei este sinonimă cu dezrădăcinarea, cu distrugerea emoțională și cu delirul… Oare este posibilă ridicarea unei lumi noi pe ruinele încă fumegânde ale templului iubirii pierdute? Se poate să găsești alinare în brațele nefericirii? Să salvezi ideea de iubire într-un clar de femeie? Romain Gary construiește o lume în care totul este posibil, iar lupta continuă chiar și după moarte. Când iubești, nu există sfârșit… doar un gol imens pe care trebuie să-l umpli cu frânturi de cer…

Vino cu mine, dă o șansă imposibilului. N-ai idee cât de tare s-a săturat imposibilul și câtă nevoie are de noi.

Vârsta inocenței

Nu te pot iubi decât dacă renunț la tine.

Edith Wharton

Într-un New York apatic și îngropat în cutume, Newland Archer, un tânăr avocat înstărit, încearcă să se conformeze regulilor societății în ciuda unei ușoare răzvrătiri care îi tulbură câteodată gândurile, determinându-l să prefere compania cărților în locul zâmbetelor false ale prietenilor. Suntem în al optulea deceniu din secolul XIX, o perioadă în care membrii claselor superioare își etalau ținutele la baluri somptuoase sau la Operă, având grijă să mențină aparența unor familii fericite și liniștite din punct de vedere financiar. Newland este, la rândul lui, prins în superficialitatea acestei lumi strălucitoare și hotărăște să intre în rândul tinerilor căsătoriți alături de May, o fată care îndeplinește toate condițiile societății din acele timpuri: este inocentă, frumoasă, loială și dispusă să stea toată viața în umbra soțului, fără să simtă nevoia cultivării unor preocupări sau aspirații personale.

Ritmul acestei lumi aparent perfecte este frânt atunci când în familia logodnicei lui Newland apare contesa Ellen Olenska, o tânără fermecătoare și inteligentă, care a luat însă o decizie total controversată din perspectiva societății newyorkeze: aceea de a-și părăsi soțul bogat din cauza cruzimii și infidelităților sale repetate. Ellen s-a întors în orașul în care a crescut, crezând că acolo va fi înțeleasă și protejată, dar în opinia newyorkezilor, nu exista nimic mai degradant pentru o femeie de familie bună decât un divorț. Chiar dacă nu împărtășește viziunea celorlalți membri ai familiei, Newland încearcă să o convingă pe Ellen să renunțe la divorț, însă prețul pe care îl plătește pentru a câștiga acest caz se dovedește a fi prea mare… Fascinația de la început față de această femeie atrăgătoare și independentă, îndrăgostită de artă și cultură, cu viziuni și idealuri proprii se transformă treptat în iubire… Pentru un tânăr care și-a trăit întreaga viață respectând reguli și tradiții, o relație cu o femeie divorțată ar însemna declinul lui moral și social. Pentru Ellen, relația cu Newland ar reprezenta cea mai dureroasă dovadă de trădare față de familia care a primit-o, totuși, cu afecțiune, în ciuda deciziei sale neobișnuite. Există oare vreo lume în care cei doi să poată fi împreună?

Romanul lui Edith Wharton ne prezintă radiografia societății newyorkeze de la sfârșitul secolului XIX, având ca pretext o poveste de iubire interzisă. Autoarea nu emite judecăți de valoare, nu condamnă, dar nici nu respinge principiile acelei perioade, nu încearcă să ne convingă că personajele au luat cele mai bune decizii sau au acționat în mod impulsiv și laș. Doi oameni s-au îndrăgostit la momentul și în locul nepotrivit, încercând ulterior să gestioneze această situație conform așteptărilor celorlalți, dar și nevoilor personale. Newland și Ellen se luptă cu sentimentele lor, însă odată ce au încolțit, semințele iubirii nu mai pot fi înlăturate cu ușurință… Unul dintre ei trebuie să facă un sacrificiu imens, dar cine să fie acela? Veți descoperi la sfârșitul acestui roman care reușește să surprindă, în cele mai fine detalii, complexitatea indescifrabilă a naturii umane…

Sonata Gustav

sonata gustavDa, așa e mereu în viață, când o ființă este aleasă în detrimentul alteia, iar cea respinsă este lăsată să flămânzească și să fie singură.

Rose Tremain

Oamenii au nevoie de iubire la fel cum au de aer, dar din păcate, viața nu este generoasă la acest capitol cu toată lumea. Gustav, eroul cărții semnate de Rose Tremain, și-a petrecut copilăria tânjind după dragostea mamei lui. Emilie Perle era o femeie distantă și absentă, care își învățase fiul arta stăpânirii de sine, uitând să-i predea și lecția iubirii. Poate pentru că, la rândul ei, nu o cunoscuse niciodată sau pentru că orice instinct matern îi murise împreună cu primul născut… Gustav era un copil care nu putea să înțeleagă traumele mamei lui, imaginându-și că el este singurul responsabil pentru distanța dintre ei. Simțea că greșise undeva, că într-un fel sau altul o dezamăgise și că sufletul lui fragil merita să fie zdrobit de greutatea zidului care îi despărțea.

Gustav se născuse într-un orășel din Elveția, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, al căror ecou sumbru a răzbătut multă vreme în inimile tuturor. Tatăl lui murise când era foarte mic, după ce își pierduse slujba în poliție deoarece alesese să fie de partea binelui într-o perioadă în care întreaga Europă tremura sub teroarea unui asalt imprevizibil. Emilie nu se împăcase niciodată cu gândul că soțul ei a pus responsabilitatea morală înaintea propriei familii. În atmosfera apăsătoare a lipsurilor financiare și a dispariției iubirii, a venit pe lume Gustav, un copil condamnat la singurătate și la respingere din partea oamenilor dragi. Până l-a întâlnit pe Anton, un tânăr pianist evreu cu probleme emoționale profunde…

Gustav îl cunoaște pe Anton la școală și se integrează repede în familia iubitoare a acestuia. La fel ca în relația cu mama lui, Gustav visează doar la reciprocitatea iubirii pe care i-o dăruiește cu devoțiune noului său prieten. Anii trec, amândoi depășesc vârsta de 50 de ani, dar sufletul lui Anton tot nu se deschide pentru a primi dragostea tăcutului Gustav… Orbit de iluzia unei celebrități temporare, Anton nu-și găsește locul în micul oraș elvețian și continuă să viseze la scene mari și la milioane de albume vândute în întreaga lume. Oare va reuși el vreodată să vadă dincolo de setea de glorie? Oare Gustav își va petrece întreaga viață oferind dragoste, fără să primească nici măcar aparența ei în schimb? Veți afla în această poveste superbă despre puterea ființelor umane de a se sacrifica pentru ceea ce iubesc într-o lume amorțită din cauza suferințelor provocate de război, păstrându-și, în același timp, speranța că sufletul le va fi salvat, în cele din urmă, ca o răsplată târzie a loialității lor mute…

Memoriile unui motan călător

fullsizeoutput_946E greu să ai parte de o dragoste ca a lor, și pentru asta mă consider extrem de norocos.

Hiro Arikawa

Povestea lui Nana, un motan cu blana albă și coada în formă de șapte (de unde vine numele lui – pronunția în limba japoneză a cifrei șapte), ne transpune într-un univers al iubirii eterne și necondiționate, în care oamenii și animalele creează legături indestructibile, capabile să depășească pragul de trecere în altă dimensiune. Stăpânul și prietenul lui Nana este Satoru Miyawaki, un tânăr sensibil și altruist, care trecuse deja prin câteva încercări cumplite, fără să-și piardă însă capacitatea de a iubi și a spera. Satoru îl găsește pe Nana pe capota mașinii lui și se îndrăgostește iremediabil de felina care seamănă atât de bine cu Hachi, animalul lui de companie din copilărie. Legătura lor se consolidează atunci când Nana este rănit într-un accident de mașină, iar Satoru îi salvează viața și îl îngrijește cu blândețe. Din acel moment, cei doi sunt inseparabili… până când, cinci ani mai târziu, Satoru decide brusc să-și dea motanul spre adopție unuia dintre prietenii lui din timpul școlii.

Începe ultima călătorie a celor doi, una presărată cu amintiri frumoase și peisaje superbe, cu zâmbete și lacrimi de bucurie și, mai presus de orice, cu imaginea unei iubiri sincere și nemărginite, care se revarsă peste sufletele personajelor și ale cititorilor, umplându-le cu speranța că lumea poate fi un loc mai bun dacă toți oamenii ar fi capabili de asemenea trăiri. Întâlnirea cu fiecare dintre prietenii lui Satoru ne prezintă un crâmpei din viața acestuia, un fragment de timp încă viu în inimile lor, luminat de o personalitate atât de fermecătoare și de loială. Nana își cunoaște mai bine stăpânul și înțelege de ce este atât de ușor de iubit de oamenii din jurul lui. Afecțiunea și generozitatea pe care Satoru le-a dovedit în relația cu motanul sunt prezente în mod natural în toate interacțiunile lui. Chiar dacă a trăit momente dureroase, iar viața s-a dovedit, de multe ori, a fi nedreaptă cu el, Satoru nu se consideră ghinionist. Pentru el, maturizarea a venit foarte devreme, iar semnificația pe care a dat-o iubirii este emoționantă prin simplitatea și forța ei lăuntrică. Satoru a înțeles repede că dragostea este extrem de rară și presupune eforturi comune și neîncetate de a construi ceva durabil. Să ai parte de ea, să iubești și să fii iubit… reprezintă o binecuvântare.

„Memoriile unui motan călător” este o carte despre viață, despre puterea spiritului de a-și păstra calmul în cele mai zbuciumate mări și despre capacitatea de a vindeca inimi prin bunătate. Acest roman ne învață să prețuim mai mult micile bucurii ale vieții, să nu amânăm să spunem „Te iubesc”, să nu ne fie teamă de necunoscut și să tindem spre înțelepciune. Sub pretextul unei călătorii în câteva dintre cele mai frumoase locuri ale Japoniei, Nana și Satoru construiesc amintiri, împărtășesc trăiri, colecționează zâmbete și descoperă împreună linia unui orizont dincolo de care iubirea nu moare niciodată.