Trăind cu zeii

… ne putem apropia de paradis numai dacă învățăm să trăim așa cum se cuvine cu semenii noștri.

Neil MacGregor

Urmele pe care le lăsăm pe acest Pământ poartă cu ele amintirea strămoșilor noștri. În gesturile, cuvintele sau credințele noastre din prezent se află rămășițele unor comunități pierdute în timp, dar încă vii prin poveștile pe care ni le-au transmis, povești dezvăluite de cercetările arheologice sau de comorile ascunse prin muzeele lumii. Gândită ca o fascinantă călătorie de-a lungul istoriei umanității, această carte ne prezintă nu doar locuri încărcate de semnificație religioasă sau obiecte pe care diferite popoare ni le-au lăsat moștenire, îmbogățind astăzi colecțiile unor instituții culturale ca British Museum, ci și activități umane, stiluri de viață, credințe și civilizații.

Identitatea unei comunități se construiește în condițiile împărtășirii acelorași ritualuri, precum și reprezentării unui imaginar colectiv. Apartenența la un grup este determinată în mare măsură de modul în care ne proiectăm în univers, de narațiunile pe care ni le imaginăm pentru a da un sens existenței și rolului nostru în această lume. Neil MacGregor, istoric de artă și fost director al British Museum, ne invită să cunoaștem câteva dintre cele mai valoroase artefacte din colecția muzeului pe care l-a condus, printre acestea aflându-se și Omul Leu, cea mai timpurie reprezentare a unui mit plăsmuit de mintea umană. Acest obiect a fost construit în urmă cu 40.000 de ani, într-o comunitate relativ restrânsă (câteva zeci de oameni), demonstrând existența unor sisteme de credințe chiar și în cadrul societăților ale căror eforturi erau, în general, canalizate spre asigurarea supraviețuirii.

În ciuda timpurilor grele și resurselor limitate, oamenii și-au definit dintotdeauna spiritualitatea prin implicarea în activități care îi aduceau împreună (de exemplu, aceea de a se ruga, de a cânta sau de a participa la diverse ceremonii de inițiere), apropiindu-i, în același timp, de divinitate sau de o dimensiune supranaturală a existenței. „Am trăit cu zeii mai înainte să trăim unii cu alții”, conchide autorul, referindu-se la impresionantele spații sau monumente sacre pe care oamenii le-au construit pentru a-și desfășura ritualurile religioase, cu mult timp înainte de a avea primele civilizații urbane. Istoria ne arată că suntem (și) ceea ce credem, de aceea consider că este esențial să ne înțelegem trecutul și să cunoaștem poveștile din spatele credințelor noastre pentru a putea, ulterior, să construim un viitor bazat pe toleranță și respect față de ceilalți, precum și față de propriul bagaj cultural.

Povestea banilor

Toți se bucură când aud de ochelarii Google sau de mașinile care se conduc singure, însă, din punctul de vedere al inovației, una dintre cele mai importante măsuri pe care le putem lua pentru a promova dezvoltarea și stabilitatea economică în secolul XXI este să perfecționăm în continuare felul în care funcționează sistemul bancar central.

Charles Wheelan

Banii ne însoțesc în toate tranzacțiile noastre de zi cu zi, indiferent că preferăm forma lor fizică (bancnotele de polimer, în cazul în care vorbim despre leii românești) sau pe cea electronică (atunci când folosim mijloacele de plată fără numerar – POS, online sau mobil). O gestiune eficientă a banilor implică și câteva cunoștințe elementare de educație financiară, precum și o bună înțelegere a economiei moderne, la baza căreia stau băncile comerciale, băncile centrale și… banii.

Acest instrument de plată nu are o valoare intrinsecă (este doar o bucată de hârtie sau plastic), însă toți îl folosim cu încredere atunci când vrem să cumpărăm bunuri sau servicii. De ce? Pentru că autoritatea monetară care l-a emis îl declară ca fiind monedă oficială. În plus, banii trebuie să îndeplinească trei funcții: unitate de cont – adică să putem stabili valoarea lucrurilor raportându-ne la ei; mijloc de tezuarizare – dacă ne hotărâm să-i economisim, să avem siguranța că puterea noastră de cumpărare va rămâne aproximativ aceeași (evident, ea va fi influențată de inflație sau deflație, dar măcar orientativ, vom ști că valoarea respectivului depozit nu se va schimba semnificativ în timp) și mijloc de schimb – pentru a achiziționa bunuri sau servicii.

Dacă tot am adus vorba mai devreme despre inflație, adică creșterea prețurilor, acest fenomen pe care băncile centrale încearcă să-l țină sub control, vă voi spune că Charles Wheelan ne prezintă pe larg cum ajung banii să se deprecieze, propunându-ne ca studiu de caz hiperinflația din Zimbabwe din 2008, când s-a tipărit bancnota cu cea mai mare valoare din istorie – 100 de trilioane de dolari. Autorul ne atrage, însă, atenția că deflația este mult mai puțin dezirabilă pentru o economie, după cum a dovedit-o Japonia la începutul anilor ’90. În momentul în care prețurile scad, la fel se întâmplă și cu veniturile și activele noastre, dar nu și cu datoriile. O rată la bancă va rămâne la fel. Facturile – de asemenea. Efectul? Credite neperformante, bănci falimentare, decădere financiară, șomaj.

Cum putem evita aceste scenarii sumbre pentru orice economie? În primul rând, învățând din greșelile trecutului. Autorul ne prezintă măsurile luate de către Rezerva Federală a Statelor Unite ale Americii ca reacție la criza din 2008 și cum a reușit să evite erorile făcute în anii ’30. Apoi, încercând să înțelegem fenomenele economice și care sunt premisele pentru a avea o dezvoltare sănătoasă și durabilă a societății. Nu în ultimul rând, cunoscând cum funcționează băncile și sistemul monetar, devenind mai educați din punct de vedere financiar și mai atenți la semnalele pe care le transmite banca centrală:

… pentru că sistemul care vă pune o bancnotă de 20 de dolari în buzunar facilitează în același timp și toate celelalte activități economice de care ne pasă.

Cartea a apărut în anul 2020 la Editura Humanitas, în colecția Istorie.

Îngerii mai buni ai naturii noastre

IMG_3023Lectura este o tehnologie de schimbare a perspectivei. Când gândurile altuia sunt prezente în mintea ta, observi lumea din perspectiva acelei persoane. Pe lângă faptul că primești imagini vizuale și sunete pe care nu le poți trăi în mod direct, ai păși înlăuntrul minții acelei persoane și împărtășești temporar atitudinile și reacțiile sale.

Steven Pinker

Pornind de la prejudecățile celor care etichetează vremurile actuale ca fiind caracterizate prin violență și impulsivitate, Steven Pinker ține o pledoarie de peste 800 de pagini despre comportamentul ființelor umane în diverse epoci, menită să evidențieze pacifismul și raționalitatea din prezent. Oamenii nu au fost tot timpul dezgustați de crime, torturi, denigrarea femeilor, războaie, discriminare etc. Au existat perioade în istorie (unele nu atât de îndepărtate) în care egalitatea, respectul față de viață, diplomația sau libertatea erau doar niște concepte romantice sau chiar fanteziste. Suntem privilegiați că trăim într-o lume pașnică și liberă, că putem călători, studia sau munci aproape oriunde, că avem acces la informație și la multiculturalism. Cum am ajuns însă aici?

Pinker ne prezintă evoluția umanității de la societățile de vânători (prezente în urmă cu aproximativ 75.000 de ani în Africa) până la cele stratificate din prezent. Tranziția ființelor umane spre modernitate a cunoscut mai multe etape: prima este numită de autor Procesul Pacificator, începând cu aproximativ cinci milenii în urmă, când s-au format primele civilizații agricole, până la sfârșitul Evului Mediu; a doua, Procesul Civilizator, a durat până în secolul XX și s-a caracterizat printr-un declin semnificativ al omuciderilor, fiind perioada în care mișcări intelectuale precum Iluminismul au schimbat concepția oamenilor despre violență, sclavie, tortură sau masacre superstițioase și au trezit empatia și respectul față de viață prin intermediul lecturilor și al schimbului de idei; o altă etapă majoră este cea numită Pacea Durabilă, care a avut loc după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, urmată, după 1989 și încheierea Războiului Rece, de o Pace Recentă.

Ce anume a declanșat însă apariția fiecărei etape? Au devenit oamenii mai buni? Sau mai inteligenți? Cum au reușit să-și reprime agresivitatea, dominația și sadismul care i-au caracterizat zeci de milenii? S-a schimbat ceva în creierul nostru sau în ADN? Ori este vorba de un extraordinar simț practic care ne îndeamnă să fim cooperanți pentru a ne maxima șansele de reușită în viață și pentru a trăi mai mult? Steven Pinker explorează toate luminile și umbrele naturii umane, dezvăluindu-ne atât îngerii mai buni (empatia, autocontrolul, rațiunea și simțul moral), cât și demonii lăuntrici, adică motivațiile interne care ne împing spre violență și răzbunare. Nu în ultimul rând, autorul ne prezintă influența istoriei asupra psihologiei, evidențiind acele forțe exogene care au favorizat pacifismul ultimelor decenii: democrațiile, comerțul amiabil, cosmopolitismul, educația, precum și feminizarea – valorizarea femeii în societate ca membru al ei cu drepturi depline și agent al schimbării în ceea ce privește percepția asupra violenței.

Recomand această carte tuturor celor care își doresc să înțeleagă cum s-a transformat lumea într-un loc mai pașnic și mai sigur și ce ar trebui să facem pentru a menține pacea și pentru generațiile viitoare. Da, violența s-a diminuat semnificativ, dar în interiorul fiecărei ființe umane există în continuare demoni… Cunoscându-i, putem lupta mai bine împotriva lor și ne putem apăra de impulsivitate și emoții negative. Putem fi mai buni.

 

Copiii de pe Volga

Copiii-de-pe-Volga-(1)Tu parcă nu înșiri cuvinte, ci împletești dantele. Tu ești poet!

Guzel Iahina

Jakob Ivanovici Bach este profesor în Gnadental, un sat din ținuturile Volgăi (Rusia) locuit de etnici germani, unde timpul părea că încremenise, iar viața își urma cursul într-o rutină întreruptă doar de sunetul grav al clopotului, de trei ori pe zi… Bach iubea însă această ordine exagerată a lucrurilor și nu își putea imagina o altă versiune a existenței lui… până când primește o scrisoare misterioasă și o invitație imposibil de refuzat: să ofere lecții particulare unei tinere de șaptesprezece ani de pe malul opus al Volgăi. Karla nu este însă o adolescentă obișnuită: crescută doar de tată și de o doică, ea a trăit izolată până în acel moment într-o fermă ascunsă de restul lumii. Bach o vede ca pe o prințesă captivă, care visează să cunoască, măcar prin intermediul imaginației, lumea mare… Însă nu în condițiile stabilite de tatăl ei, care își dorește să-i asigure un pic de educație pentru a-i obține mai ușor o căsătorie avantajoasă.

Relația dintre Bach și Karla evoluează lent, fără să observe nimeni, prin mesaje secrete pe care tânăra i le transmite profesorului pe marginile paginilor unui volum de Goethe, în timp ce el încearcă să-i răspundă în timpul orelor, strecurând detalii din propria biografie când îi vorbește despre viețile poeților sau ale oamenilor politici… Pe lângă obstacolele determinate de diferența de vârstă, statut social și educație, între cei doi exista și o barieră fizică: un paravan din pânză care îi împiedica să se privească sau să se atingă chiar și întâmplător. La început, Bach a respins ideea de a-și ține lecțiile în această manieră impersonală, dar o forță neobișnuită îl atrăgea spre Karla, indiferent de voința lui.

Cei doi ajung să fie împreună, în ciuda prejudecăților, răutăților și dezaprobării celor din jur. Însă viața nu este blândă cu ei… Și nici istoria. Povestea lor se scrie odată cu nașterea socialismului în Rusia, cu primele acțiuni de colectivizare, cu colhozurile, cu rechizițiile, cu foametea, cu disperarea, cu durerea… Bach își pierde la un moment dat puterea de a vorbi, dar își găsește inspirația pentru scris. Începe să „împletească dantele”, să-și transpună gândurile în basme și istorisiri despre satul natal, despre tradițiile și superstițiile etnicilor germani din Rusia, despre ceea ce îi caracteriza ca popor din punct de vedere cultural și social… Despre speranțele și visurile lor neîmplinite. Bach creează magie, iar la un moment dat comunitatea lui pare să-și revină și să cunoască finalul fericit al poveștilor țesute de fostul profesor… Însă pot oare cuvintele să întrerupă cursul implacabil al istoriei?

Bazată pe evenimente reale, cartea lui Guzel Iahina abundă în descrieri emoționante, adâncimi sufletești și episoade istorice captivante. Lumea coloniilor germane de pe Volga a existat cu adevărat, iar datorită acestui roman, povestea ei nu va fi uitată. Autoarea aduce la viață spiritul acelor comunități îngropate de o istorie nemiloasă, dar și al unei iubiri capabile să răzbată prin suferință și moarte.

P.S. Este a doua carte scrisă de Guzel Iahina pe care am citit-o, după „Zuleiha deschide ochii” – recenzia o găsiți aici.

Înainte să fim ai voștri

inainte-sa-fim-ai-vostri_1_fullsizeNu contează cât de mult ne-ar plăcea melodia unei zile apuse sau cum ne imaginăm cântecul unei zile ce va să vină, trebuie să dansăm pe muzica zilei de azi, altfel o să fim veșnic în contratimp, împleticindu-ne în ceva care nu se potrivește cu momentul.

Lisa Wingate

Trecutul se află în fiecare dintre noi, iar moștenirea pe care generațiile de dinainte ne-au lăsat-o se răsfrânge pe chipul sau în inimile noastre. Purtăm amprenta fizică sau emoțională a celor care au trăit înainte de noi, ne dorim să le cunoaștem istoria pentru a ne înțelege mai bine alegerile, ne refugiem într-un viitor irealizabil când prezentul nu ne dă răspunsurile sperate… Compunem povești despre ce a fost sau ce ar putea fi, dar lăsăm stiloul jos când viața ne provoacă să descriem ce simțim acum… Avery Stafford, una dintre protagonistele romanului Lisei Wingate, și-a trăit întreaga existență încercând să-i mulțumească pe cei din jur și să răspundă așteptărilor familiei. Ca fiică de senator, viața ei a fost tot timpul în atenția publicului, având o direcție clară și prestabilită spre succes. Astfel, a urmat cursurile Facultății de Drept, a ajuns procuror federal, s-a logodit cu un bărbat cu o poziție socială la fel de bună ca a ei… Nimic nu pare să îi amenințe viitorul știut dintotdeauna și nicio umbră nu plutește peste universul lor perfect… până când tatăl ei se îmbolnăvește de cancer, iar familia îi cere să ia în calcul o eventuală candidatură la Senat în locul lui.

Din acest moment, viața lui Avery se rescrie într-un mod pe care nu și l-a închipuit vreodată. Renunță la cariera în Drept și revine în orașul natal, unde începe să-și însoțească tatăl la evenimentele publice și să descopere fațetele întunecate ale politicii… Cunoaște o lume în care adversarii recurg la orice mijloace pentru a se destabiliza reciproc, iar puterea financiară o depășește și determină pe cea politică. Tatăl lui Avery este atras într-un scandal despre abuzurile din azilurile de bătrâni, iar pentru a combate zvonurile false trebuie să se implice activ în prevenirea și limitarea nedreptăților de care este acuzat. În acest context, Avery o cunoaște pe May, o bătrână internată de puțin timp într-un azil pe care îl vizitează împreună cu tatăl ei. Întâlnirea lor este neașteptată și zguduitoare, lăsându-i lui Avery senzația că, într-un mod inexplicabil, cele două au un trecut comun…

Bănuielile îi sunt confirmate de bunica ei, care suferă însă de o boală de memorie și nu poate să îi dezvăluie mai multe lucruri despre misterioasa femeie întâlnită într-un azil. Avery hotărăște să pornească propria investigație, cu prețul de a dezgropa secrete care-i pot spulbera cariera și viața personală. Cu ajutorul unui agent imobiliar de pe o insulă unde bunica ei avea o casă de vacanță, Avery descoperă legătura dintre familia ei și unul dintre cele mai îngrozitoare cazuri de trafic de copii din Statele Unite: Societatea Casa de Copii din Memphis (Tennessee), condusă de Georgia Tann, o femeie care facilita adopții pentru familiile înstărite din America, ascunzând maltratările din orfelinat și faptul că cei mai mulți dintre acești copii erau furați și nu părăsiți de către părinții biologici. Lisa Wingate își construiește romanul pe fundalul acestor nedreptăți reale care au marcat prima jumătate a secolului trecut, oferindu-ne în același timp o lecție emoționantă despre iubirea necondiționată, supraviețuire,  pierderi și regăsiri.

Porunca lui rabbi Akiba

copertaFataCitim pentru a ne instrui, firește, dar mai ales pentru a evada, pe timpul lecturii, din strânsoarea lumii.

Valeriu Gherghel

Lectura presupune un ceremonial, un fel de contract temporar, însă exclusiv între cititor și creatorul lumii ascunse între paginile unei cărți. Citim pentru a evada din realitate, pentru a construi un univers nou sau pentru a-l îmbogăți pe cel deja existent cu versiuni actualizate ale unui adevăr din alte veacuri, pe care l-am pierdut în goana noastră oarbă după succes. Indiferent că visăm la o familie fericită într-un cadru idilic și festiv, la o recunoaștere unanimă a eforturilor noastre profesionale sau, pentru cei mai optimiști (și norocoși), la simultaneitatea acestor situații ideale, toți ne proiectăm într-un viitor mai bun care ne fărâmițează șansele la un prezent memorabil.

Citind eseurile lui Valeriu Gherghel din „Porunca lui rabbi Akiba”, am avut ocazia (atât de rară în zilele noastre) de a mă desprinde de tumultul ineluctabil al cotidianului și de a descoperi universul (aproape) uitat al lecturilor sacre precum Cântarea Cântărilor – poem religios de o „imensă senzualitate”, îndelung contestată de savanții evrei – sau al textelor aparent exhaustive specifice Evului Mediu, când erudiții aveau obiectivul îndrăzneț și iluzoriu de a „rezuma lumea într-o carte”.

Autorul ne conduce într-o călătorie la limita dintre plăsmuire și realitate, ne prezintă istoria lecturii și tipurile de plăcere pe care aceasta le poate provoca, ne vorbește despre cititorii medievali pentru care „a citi semnifică a te iniția” și ne aduce, în cele din urmă, în contemporaneitate, unde lectura „capătă însușiri apăsat profane”.

Putem citi astăzi cărți concepute în epoci îndepărtate, la care nu avem acces decât prin intermediul imaginației, reușind să le înțelegem așa cum le-au gândit scriitorii acelor vremuri? Suntem limitați de prezent sau, dimpotrivă, de aspirațiile noastre? Putem rezolva enigme literare care sfidează interpretările noastre clasice? Sau doar inițiații în „taina lecturii” le pot surprinde sensurile ascunse și „substanța divină”?

Vă las să descoperiți răspunsurile la aceste întrebări în volumul semnat de Valeriu Gherghel, „Porunca lui rabbi Akiba. Ceremonia lecturii de la sfântul Augustin la Samuel Pepys”, pe care Editura Polirom l-a republicat în acest an, într-o ediție revăzută și adăugită.

Și un gând care ne dă speranță…

Dar sfințenia nu se măsoară după numărul căderilor, ci după nivelul aspirației.

Arheologia iubirii

arheologieAș vrea aici să pot reformula postulatul lui Baudrillard astfel: dacă putem găsi chiar și o urmă a iubirii, înseamnă că iubirea a supraviețuit întreagă.

Cătălin Pavel

Nu știu dacă toate iubirile mari din istorie au supraviețuit cumva timpului prin moștenirea arheologică pe care ne-au lăsat-o, dar îmi place să cred că măcar cele mai importante dintre ele au găsit o cale de a traversa secolele și mileniile, ajungând la noi, acești norocoși beneficiari ai cercetărilor spectaculoase din ultimii ani. Una dintre acestea este cea realizată de Cătălin Pavel într-un volum de studii arheologice mai special, dedicat documentării dragostei de cuplu, așa cum poate fi ea observată prin prisma vestigiilor descoperite de arheologi de-a lungul timpului.

După cum se înțelege încă din titlul explicativ al cărții, autorul analizează arheologia iubirii din preistorie (pornind de la premisa existenței unor contacte intime între neanderthalieni și homo sapiens), ne prezintă cele mai frumoase povești amoroase ale mitologiei grecești, după cum se pot desprinde de pe vasele pictate în perioada Antichității și ajunge la Taj Mahal, mausoleu construit în secolul XVII, simbolizând dragostea eternă a unui împărat pentru soția lui (decedată la doar 38 de ani, atunci când aducea pe lume al paisprezecelea copil al cuplului).

Pe lângă aceste momente cruciale în destinul și evoluția noastră culturală, au existat și multe alte descoperiri mai mici, dar de o importanță la fel de mare pentru înțelegerea unor perioade istorice la care nu am fi avut altfel acces. De exemplu, în România, săpăturile arheologice realizate la Nufăru (județul Tulcea) și în complexul monastic de la Murfatlar-Basarabi (județul Constanța) ne-au oferit primele dovezi în legătură cu vizita și chiar locuirea unor popoare nordice în Dobrogea.

Și modernitatea își are locul în „Arheologia iubirii”, de această dată prin intermediul unor figuri reprezentative pentru această știință, însă prea puțin apreciate (Gertrude Bell), sau care au ajuns pe șantier datorită circumstanțelor (Agatha Christie, măritată cu un arheolog și îndrăgostită în acest mod și de meseria practicată de soț – scriitoarea a devenit fotograf și s-a ocupat și cu restaurarea obiectelor găsite în urma săpăturilor), sau care au dezvoltat o relație neobișnuită și întunecată pe alocuri cu arheologia (Freud).

Cu siguranță, volumul de eseuri arheologice al lui Cătălin Pavel va satisface curiozitatea multor categorii de cititori, mai mult sau mai puțin avizați, însă cu toții dornici să cunoască o frântură din istoria lumii, să descopere un crâmpei de civilizație sau pur și simplu să ajungă într-un loc în care să spere că „iubirea a supraviețuit întreagă”. Cartea a apărut anul acesta în colecția Istorie, la Editura Humanitas.

 

O poveste despre Roma

Nu călătoresc des. Trăiesc așa mult în lumea creată de cărțile pe care le citesc încât nu mai simt nevoia să „evadez” și în viața reală. Însă atunci când reușesc să ajung într-un loc nou, vreau să-i cunosc povestea. Istoria. Esența. Nu mă impresionează clădirile moderne și nici cosmetizările aduse unei așezări vechi pentru a o integra mai bine în peisajul actual. Cred însă în conservare, atenție, respect pentru trecut și pentru oamenii care ne-au lăsat o moștenire inestimbabilă din punct de vedere cultural și arheologic.

Roma reprezintă ilustrarea (aproape) ideală a acestei preocupări constante față de istorie. Este un oraș aparent încremenit în timp, un muzeu în aer liber, unde găsești la fiecare colț de stradă câte o reminiscență a unui trecut imperial glorios. În inima Romei, te întâmpină Columna lui Traian, acest document nemuritor al războaielor daco-romane realizat de Apolodor din Damasc în urmă cu aproape 2000 de ani, de o importanță covârșitoare pentru poporul nostru (de altfel, Copia Columnei lui Traian se poate vizita oricând la Muzeul Național de Istorie din București – este o expoziție permanentă, pe care am reușit să o văd și eu în urmă cu câțiva ani).columna

Descoperi o mostră a talentului incomensurabil al lui Michelangelo în Piazza del Campidoglio, străbați numeroase străzi vechi și înguste, traversezi Tibrul pe un pod flancat de îngeri și ajungi, în cele din urmă, la unul dintre cele mai frumoase locuri din lume: Castelul Sant’Angelo.

sant angelo

Deasupra acestui castel se află statuia Arhanghelului Mihail, cel care li s-ar fi arătat credincioșilor la sfârșitul epidemiei de ciumă din 590, pentru a-i anunța că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, iar boala a fost eradicată. Castelul a fost construit la porunca împăratului Hadrian, care și l-a imaginat ca mausoleu pentru el și familia lui, însă de-a lungul secolelor a devenit fortăreață și reședință papală, iar astăzi este un extraordinar muzeu. De pe terasa castelului, puteți admira Vaticanul în toată splendoarea lui, aceasta fiind cea mai fascinantă priveliște de care m-am bucurat în Roma.

vatican

Revii apoi în centrul Romei antice și descoperi Fontana di Trevi, acest „magnet” de turiști doritori să arunce o monedă pentru a se asigura că vor reveni în capitala Italiei (un milion de euro se colectează anual din această fântână, bani care ajung la administrația locală, fiind investiți în diverse proiecte culturale). Mai mergi puțin și ajungi în Piazza del Quirinale, unde se află palatul prezidențial și Fontana dei Dioscuri (obelisc dedicat fraților gemeni Castor și Polux).

După 20 de kilometri de mers pe jos, hotărăști că e momentul să te oprești și să îți continui călătoria a doua zi. De data aceasta, ajungi la Piazza di Spagna, nu înainte de a admira Columna Fecioarei Maria (La Colonna della Immacolata) și monumentul în stil baroc Fontana della Barcaccia.

imaculata

Normal că nu ai uitat nici de Colosseum, unul dintre simbolurile Romei Imperiale sau de Panteon, templul dedicat zeilor. Nici de Piazza del Popolo, de unde ajungi ușor la Grădinile Villa Borghese, un loc de agrement desoebit, unde istoria și natura se îmbină în mod firesc, dezvăluind un colț de Paradis terestru. La sfârșitul călătoriei, descoperi o mică piață dedicată Bucureștiului și te gândești că nu ți-ai fi putut încheia altfel periplul pe străzile Romei – pentru că oriunde ne duc pașii în această lume, sufletul nostru va fi mereu acasă.

bucarest

După șapte ani de blog

journal-2850091_960_720Astăzi, acest blog împlinește șapte ani. Să scriu a fost dintotdeauna marea mea pasiune, o modalitate de a-mi exterioriza sentimentele sau de a inventa lumi în care mi-aș fi dorit să trăiesc. Copil fiind, scriam poezii (câteva au fost și publicate în ziare și reviste, dar astăzi nu le-aș mai împărtăși cu nimeni), iar în liceu am descoperit mirajul prozei. Scrisul era pentru mine un refugiu, un strigăt tăcut de ajutor, neauzit însă de nimeni pentru că obișnuiam să-mi „îmbrac” cuvintele în poleiala ficțiunii. Maturizarea a adus cu ea și dorința de a mă detașa de întunericul acelor ani și atunci am început să scriu despre cărți, filme, muzică, PR, cu mici „inserții” personale, de cele mai multe ori proiecții nerealiste ale unui viitor idealizat.

În ultima perioadă, blogul a fost doar despre recenzii de carte și, ocazional, informații din sfera comunicării. Pe termen lung, aș dori să transform acest spațiu într-un hub cultural, un loc în care să fie promovate proiecte și idei de revitalizare a patrimoniului nostru istoric, indiferent că vorbim despre muzee, rezervații arheologice, monumente de cult sau comemorative. Ca fost angajat în domeniul cultural, știu cât de puține fonduri sunt disponibile pentru conservarea și valorificarea moștenirii noastre arhitecturale și spirituale, iar eforturile specialiștilor sunt, de cele mai multe ori, benevole. Însă atunci când iubești ceea ce faci, nu simți că muncești propriu-zis. Pentru mine, cea mai mare satisfacție este aceea de a îmbogăți viețile celorlalți cu informații despre locurile, evenimentele și oamenii care ne înnobilează istoria. Consider că doar dacă suntem pe deplin conștienți de trecutul nostru, putem să punem bazele unui viitor mai bun, mai sigur, mai luminos pentru cultura și societatea românească.

Prin urmare, numele acestui blog se va schimba din „Amaya’s World” în „Creatorul de povești culturale”, un spațiu în care vom revitaliza cele mai frumoase istorisiri despre patrimoniul nostru, vom propune noi modalități de a-l proteja și promova astfel încât să-l aducem în atenția tinerei generații și, nu în ultimul rând, vom prezenta ultimele apariții editoriale din diverse domenii: istorie, filosofie, literatură, știință, comunicare. Vă invit cu drag în această călătorie creativă spre cunoaștere și sper că poveștile noastre vor contribui la construirea unei lumi mai puternice din punct de vedere cultural.

P.S. Pentru doze mai „mici” de cultură, mă puteți găsi și pe Facebook.

Istoria din perspectiva lui Yuval Noah Harari

Moralitatea nu înseamnă „respectarea poruncilor divine”, ci „reducerea suferinţei”. Prin urmare, ca să te comporţi moral, nu trebuie să crezi în cine ştie ce mit sau poveste. Trebuie doar să ajungi la o înţelegere profundă a suferinţei. Dacă înţelegi cu adevărat felul în care o faptă îţi provoacă ţie sau altora o suferinţă inutilă, te vei abţine în mod natural să o comiţi.

Yuval Noah Harari

Se spune că este necesar să ne cunoaștem istoria pentru a nu repeta greșelile înaintașilor noștri. Yuval Noah Harari ne prezintă însă o altă justificare pentru studierea trecutului: aceea de a ne elibera. Scrise sub forma unei călătorii spre originile umanității și apoi în sens invers, spre viitor, cărțile istoricului israelian (Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului și 21 de lecții pentru secolul XXI) încearcă să ne explice prezentul, raportându-se atât la evoluția noastră până în momentul actual, cât și la ce am putea realiza sau pierde într-o societate dominată de tehnologie și forme superioare de inteligență.

Autorul începe această dezbatere printr-o expunere riguroasă și amănunțită a istoriei omenirii și modalităților prin care aceasta a supraviețuit și s-a dezvoltat. Cam toate cărțile pe care le-am citit în ultima perioadă despre acest subiect au ajuns la aceeași concluzie: secretul este cooperarea. Spre deosebire de alte specii umane, Homo sapiens a înțeles destul de repede că pentru a cuceri lumea și a-și asigura o existență cât mai îndelungată trebuie să deprindă principiul colaborării, creând astfel comunități bazate pe interese și valori comune.

Ne aflăm însă în fața unei provocări care presupune eforturi mai consistente decât cele depuse de societățile anterioare. Omenirea se îndreaptă spre un nou stadiu al evoluției – Homo deus, un model uman cu puteri creatoare, „care îi vor permite să facă faţă până şi celor mai sofisticaţi algoritmi non-conştienţi”. Cu ajutorul tehnologiei, acești oameni ar putea dobândi abilități fizice și mintale spectaculoase, care îi vor transforma în adevărați zei ai tehnologiei și informației.

Este cel mai înțelept lucru pe care am putea să-l facem acela de a acorda putere nelimitată unor „aleși”? Yuval Noah Harari ne aduce, prin intermediul ultimei cărți, în prezent și ne oferă câteva „lecții” de supraviețuire într-o societate marcată de schimbări pe plan politic, tehnologic, cultural. Una dintre soluțiile propuse (și cea în care eu cred cel mai mult) este capacitatea de a ne comporta moral. Suferința nu se va reduce de la sine, iar lumea nu va deveni un loc mai bun câtă vreme vom continua să ne provocăm rău unii altora. Dacă în spatele oricărei decizii care ne vizează viitorul ca specie sau ca ființe individuale s-ar afla întrebarea: „voi cauza cuiva suferință prin acțiunile mele?”, temerile noastre privind tehnologizarea profundă a lumii ar fi nejustificate, iar această dezbatere n-ar avea miză.

În final, este alegerea fiecăruia cum își construiește povestea cât timp încearcă să-și păstreze umanitatea dincolo de nevoia de putere, cunoaștere, progres.

Unii oameni trăiesc o tragedie, alţii fac parte dintr-o dramă religioasă fără sfârşit, unii abordează viaţa ca şi când ar fi un film de acţiune şi nu puţini se comportă ca într-o comedie. Dar, în cele din urmă, cu toţii sunt doar poveşti.

Yuval Noah Harari