Psihoterapia lui Dumnezeu

… cuvântul, într-adevăr, metamorfozează reprezentarea timpului și oferă acces spre o lume nesesizată metafizic, aceea a cerurilor spre care te îndrepți, ca să trăiești după moarte.

Boris Cyrulnik

Poate fi Dumnezeu un psihoterapeut? Are credința un efect de reziliență pentru oamenii care tocmai au trecut printr-o traumă? Cum au perceput supraviețuitorii lagărelor de concentrare relația lor cu divinitatea? Unul dintre aceștia, prieten apropiat al scriitorului Elie Wiesel, ar fi spus: „Dumnezeu este în suferință după Auschwitz, am foarte multă nevoie de El”. Ne putem vindeca suferința prin rugăciune? Boris Cyrulnik ne prezintă viziunea unui neuropsihiatru despre modul în care religiozitatea și atașamentul față de sacralitate ne pot transforma viețile în adevărate călătorii spirituale sau ne pot îndepărta definitiv de oamenii cu credințe diferite de a noastră.

Relația umanității cu divinitatea începe din copilărie. Nu, nu ne naștem credincioși, dar asimilăm, odată cu limba maternă, și religia părinților noștri. Îi privim cum se închină, mergem la biserică împreună cu ei, respectăm aceleași sărbători, ne rugăm împreună și devenim membri ai comunității religioase din care ei fac parte. La vârsta de 6-8 ani, creierul copilului este suficient de dezvoltat încă să ajungă la reprezentarea morții și a timpului, iar rolul religiei devine, din acest moment, unul covârșitor în ceea ce privește evoluția lui ca ființă umană, învățându-l cum să se comporte pentru a avea o viață frumoasă și pentru a dobândi, în cele din urmă, veșnicia.

Iubindu-L pe Dumnezeu, foarte mulți copii învață să se iubească pe ei înșiși. Autorul afirmă: „Când Dumnezeu îți dă încredere în tine, ai din ce în ce mai puțină nevoie de El”. Chiar dacă nu ne îndepărtăm de divinitate și nu încetăm să credem, tindem cumva să ni-L imaginăm pe Dumnezeu singur, deasupra tuturor, așezat pe un piedestal la care nu putem avea niciodată acces. Practic, trăim un atașament „amorțit”, pe care doar riscul unei pierderi îl poate reactiva și însufleți. Studiile arată că și înaintarea în vârstă ne (re)întărește relația cu divinitatea: memoria trecutului devine din ce în ce mai puternică cu cât performanțele memoriei de scurtă durată scad, iar oamenii se întorc la Dumnezeu și la anii fericiți ai copilăriei.

Religia are beneficii incontestabile din perspectiva consolidării grupurilor, a creării sentimentului de apartenență și a menținerii sănătății mintale. Oamenilor nu le mai este frică să trăiască știind că Cineva veghează asupra lor și îi iubește necondiționat. Însă cum se raportează ei la ceilalți, la oamenii care au altă credință sau nu cred deloc? Consider că toleranța este una dintre cele mai importante valori pe care ar trebui să le cultivăm încă din copilărie, indiferent de religie. Lumea nu poate fi salvată decât prin iubire… iar fiecare dintre noi avem posibilitatea de a o transforma într-un loc mai bun, doar iubindu-i și respectându-i pe cei din jurul nostru.

Cartea a apărut în 2018 la Editura Litera, în colecția Introspectiv.

Să nu faci rău

Poate că (pacienții) nu realizează niciodată cât de periculoasă a fost operația și cât de norocoși au fost să se refacă atât de bine. În timp ce chirurgul, pentru o vreme, cunoaște raiul, după ce s-a apropiat foarte tare de iad.

Henry Marsh

Care este esența ființei umane? Cine suntem noi, dincolo de experiențele pe care le trăim, de educația pe care o primim, de interacțiunile noastre? Unde se formează conștiința de sine, acest termen complex care ne înglobează toate gândurile, sentimentele și trăirile, fascinându-i pe atâția filosofi de-a lungul timpului? Pentru un neurochirurg, răspunsul la toate aceste întrebări este simplu: misterul întregii noastre existențe se află în creier. Mai exact, sinele reprezintă „vibrația electrochimică a unor sute de miliarde de celule nervoase”. Când lucrurile merg bine, oamenii nici măcar nu sesizează complexitatea fenomenelor care au loc în creierul lor. Această mașinărie extrem de sofisticată ne controlează întreaga viață: lobul occipital ne asigură capacitatea de a procesa imaginile pe care i le trimit senzorii retinei; lobul frontal este responsabil cu personalitatea, mișcările, vorbirea sau atenția noastră; lobul parietal procesează informațiile senzoriale, ajutându-ne să ne orientăm în spațiu, dar și să ne conștientizăm propriul corp; lobul temporal ne controlează memoria pe termen lung, precum și emoțiile, auzul sau capacitatea de a recunoaște fețe etc.

Henry Marsh ne prezintă poveștile tulburătoare ale unor pacienți care au avut anumite părți ale creierului afectate, fiindu-le imposibil să mai desfășoare unele dintre activitățile menționate anterior. Este vorba despre oameni care își pierduseră capacitatea de a merge, de a vorbi, de a înțelege cuvintele – cazuri cu adevărat critice și, de foarte multe ori, fatale. În calitate de chirurg, Henry Marsh nu avea ca responsabilitate doar operarea acelor pacienți, ci și pe aceea de vindecător de suflete, de ființă umană care încearcă să rezoneze cu tragedia altcuiva și de a-i da puterea să lupte. Însă, cea mai grea misiune rămânea aceea de consolare a familiilor care își pierdeau copilul, partenerul sau părintele în urma unor complicații apărute în timpul operației… Pentru un neurochirurg, acele momente reprezentau dovada unui eșec îngrozitor, unul pe care îl procesa foarte greu și cu prețul propriilor relații personale – Marsh însuși a divorțat după 25 de ani de căsnicie, după ce la începutul carierei toți specialiștii cărora le-a comunicat dorința sa de a deveni neurochirurg l-au avertizat că familia va avea de suferit. Într-un puseu de sinceritate, medicul recunoaște că i-a uitat pe foarte mulți dintre pacienții cărora le-a salvat viața și nu a mai fost nevoit să-i vadă vreodată – însă niciodată pe cei care au murit după sau în timpul operației.

„Să nu faci rău” reprezintă o colecție de amintiri extrem de personale și de momente dificile din viața unui neurochirurg de succes, care are puterea însă de a-și admite failibilitatea. Orice operație pe creier implică riscuri importante, iar medicii sunt nevoiți să ia, de cele mai multe ori, decizii pe loc, unele pe care ajung să le regrete, iar altele care se dovedesc inspirate, redându-i pacientului șansa la o viață normală. Triumful medicinei asupra unor boli foarte grave este cu adevărat încurajator, iar povestea lui Henry Marsh ne dă speranța că această mașinărie uimitoare numită creier este încă departe de a-și fi demonstrat întregul potențial.