Despre distanțe și busole.

normal_not-all-who-wander-silver-compass-ringCe s-ar întâmpla dacă inima cuiva ar deveni o busolă pentru mersul său? Cum s-ar putea ca o întâmplare să schimbe soarta unui om?

Alawiya Sobh

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate sufoca sentimentele. Ei devin ca două ace ale unui ceas conectat la rețeaua nevăzută a eternității, două corpuri care gravitează unul în jurul celuilalt fără să se poată atinge, două bucăți de dorințe inhibate și pierdute în vârtejul unor trăiri care nu se pot explica în cuvinte, dar nici transmise vreodată altora… Se caută fără să se găsească, se iubesc fără să își spună, supraviețuiesc fără să trăiască, de fapt… Dar inimile lor se recunosc de fiecare dată când se apropie, cumva, una de cealaltă. Sufletele lor vibrează în același ritm. Trupurile lor uită că au fost despărțite în acel moment efemer de regăsire, în acea fărâmă de beatitudine pe care și-o dăruiesc abia atunci când dorul le sugrumă și ultima încercare de rezistență.

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate ucide nici măcar speranțele. Ei știu că timpul, societatea, cutumele unei civilizații moarte le sunt împotrivă, dar nu încetează niciodată să spere. Forța care îi atrage unul spre celălalt este oricum mult prea puternică să le ofere vreo alternativă… Așa că își fac planuri de viitor chiar dacă știu că nu le vor putea niciodată împlini, se amăgesc conștient că apropierile dintre ei vor fi mai frecvente cu toate că universul niciunuia dintre ei nu este permisiv cu astfel de manifestări fățișe de afecțiune, își promit în tăcere că, într-o zi, situația va fi un pic mai simplă decât este azi, măcar cât să poată respira apoi până la următoarea regăsire…

Distanța dintre doi oameni care se iubesc reprezintă doar o suspendare a unor raporturi fizice, dar niciodată sufletești. Ei vor trăi mereu unul în interiorul celuilalt, în gândurile lui, în visurile lui, atunci când insomniile îi permit să le aibă… Se luptă cu acel sentiment de apartenență care îi determină să înăbușe vibrațiile celor din jur, se luptă cu dorul care le fărâmițează zilele în clipe ce capătă valoare doar când își aud vocile, se luptă cu fiecare moment petrecut în absența celuilalt pentru că știu că este pierdut pentru totdeauna, cu toate că inimile lor îi tot asigură că nu sunt, de fapt, niciodată despărțiți…

Pentru oamenii care se iubesc nu există, de fapt, distanță. Este doar un mod de viață, un fel de a iubi în tăcere, fără martori, fără lumini, fără să realizeze uneori cum trec anii și dependența unuia față de celălalt crește cu fiecare revedere care ar trebui să le stingă temporar dorințele ascunse atâta vreme, însă tot ceea ce face este să i le amplifice și să îi aducă pe noi culmi ale disperării, suferinței, nevoii…

Pentru oamenii care se iubesc, inima celuilalt este o busolă, un reper după care se vor ghida și la care se vor întoarce indiferent de drumurile pe care îi va purta viața și de piedicile care îi vor îndepărta unul de altul exact când vor avea impresia că de data aceasta pot fi, în cele din urmă, fericiți. Fericirea este însă o stare, un miros, o atingere, un zâmbet, o strângere de mână, o îmbrățișare, un sărut… O voce. Dacă ai toate aceste lucruri alături de un singur om… poți să te consideri fericit. Distanța nu ne poate omorî fericirea. Ea ne face doar s-o prețuim mai mult atunci când vocea devine prezență, iar cuvintele devin atingeri. Când așezăm pe noptieră busola și doar îmbrățișăm omul căruia îi aparține. Căruia îi aparținem

Și dacă…

followNoi, oamenii, dăruim. Momente din timpul nostru, bucăți de suflet, încredere, sentimente nedefinite, gânduri, povești, zâmbete, lacrimi, ani, îmbrățișări, cuvinte, priviri… Ploaia pare să ne spele inimile, dar în realitate ni le murdărește cu noi versiuni ale aceleiași existențe povestite diferit. Astăzi, ne aflăm pe o margine de Paradis pe care nu o cunoaștem și așteptăm să ne deschidă cineva porțile spre eternitate, iar mâine ne zbatem să ieșim pentru o secundă măcar din infernul unei iubiri care nu ne aparține, dar ne mistuie sufletul până la ultima zvâcnire… Visăm la un sfârșit fericit, însă modul în care ne trăim viața ne îndepărtează cu fiecare zi care trece până și de iluzia unei glorii temporare. Luptăm într-un război pe care l-am pierdut înainte de a-l începe și împotriva unui adversar pe care-l adorăm și urâm în egală măsură… Suntem condamnați la durere, dar ne mințim că acea îmbrățișare ce ne-a făcut fericiți într-un moment în care aripile noastre erau rupte și pline de sânge ne va salva, în cele din urmă, de la pedeapsa capitală…

Viața noastră este un șir neîntrerupt de amânări, amăgiri și zâmbete false. Amânăm să spunem „Te iubesc” crezând că vom trăi veșnic sau că oamenii din jurul nostru știu deja ce simțim pentru ei, ne amăgim că ziua de mâine va fi mai bună atunci când prezentul ne sfărâmă sufletul în mii de bucăți, ne desenăm zâmbete pe chip chiar și atunci când mintea ne este răvășită de cele mai întunecate gânduri, iar inimile noastre abia mai bat sub straturile de cicatrici…

Și vine un moment în care ne întrebăm: și dacă am putea schimba azi cursul vieții noastre? Dacă astăzi hotărâm să facem lucrurile diferit și să spunem cuvintele potrivite și să trăim doar acele clipe care ne aduc fericire și liniște? Dacă astăzi putem să devenim mai buni, mai optimiști, mai recunoscători pentru tot ce avem? Și dacă, cel mai înfiorător scenariu posibil, am putea să ne bucurăm de momentul actual fără să ne agățăm de trecut sau viitor, fără să ne închipuim că putem schimba ceva din ordinea lumii prin sentimentele noastre, fără să ne chinuim atât să fim altfel, sperând că vom stăpâni într-o zi infinitul sau că timpul va fi mai îngăduitor cu noi cu cât sacrificiul nostru este mai mare… Și dacă astăzi am fi pur și simplu realiști și ne-am privi în oglindă cu luciditate, observându-ne fiecare crăpătură a sufletului și încercând să le ascundem de această dată de ochii lumii și să le protejăm chiar și de noi înșine…

Și dacă am fi fericiți? Dar nu poți fi când calci pe cioburile lumii tale și singura modalitate de a le aduna este să te rănești… Nu poți fi când prin fericirea ta le provoci nefericire altora. Nu poți fi când ai uitat să speri. Însă poți fi, cândva, într-o altă dimensiune a existenței tale, în care elimini afectivitatea și rămâi doar cu rațiunea. Emoțiile ne fac umani, dar ne și zguduie viețile, uneori fără să ne mai arate cum putem așeza piesele la loc. Lipsa lor ne răpește sensibilitatea, dar ne ajută să ne controlăm mai bine sentimentele. Marea întrebare este: în ce lume ne-ar plăcea să trăim? „În oricare este și el„, răspunde inima cu amărăciune, într-o conștientizare tăcută a unui sfârșit care nu depinde de noi…

Acceptare

Darling you, you give but you cannot take love.

                                                                                            Jhene Aiko

tumblr_m5tdu3h0U71qieq9mo1_500_largeCâteodată ţi-e teamă. De necunoscut, de Dumnezeu, de tine însuţi. Simţi că nu iubeşti destul, că nu dăruieşti destul, că nu trăieşti destul. Raţiunea îţi alimentează angoasele cu noi versiuni ale realităţii, cu scenarii fanteziste şi întunecate, cu defulări spontane ale sufletului tău bănuitor. Poţi simţi adevărul dincolo de ceaţa densă a imaginaţiei, dar nu îl poţi vedea… Poţi dărui, dar nu poţi primi. Poţi trăi, dar nu poţi spera.

Câteodată eşti uman. Lumea ta pare mai complicată decât de obicei, inima ta are nevoie de mai multă atenţie, mintea ta are nevoie de explicaţii actuale. Nici măcar reflexia ta din oglindă nu mai e indulgentă cu tine în astfel de zile, ci îţi dezvăluie fiecare gând ascuns, fiecare trăire eterogenă. Te provoacă să te descoperi. Să te înţelegi.

Și atunci realizezi că uiţi ceva esenţial: să primeşti şi tu dragoste. Aceasta e, de fapt, marea provocare atunci când vine vorba de iubire: să înveţi să accepţi ideea că nu doar tu ai dreptul de a-l face pe celălalt fericit.

Citatul zilei (2)

Uneori, când ne confruntăm cu o problemă netratabilă, nu la creier trebuie să apelăm. Ci la inima noastră.

                                                                         Daniel Pierce (Perception)

Pentru că nu există probleme care să nu aibă o soluţie. Ci există probleme pentru rezolvarea cărora folosim instrumentul greşit. Nu ar trebui să fie dificil să avem încredere în sentimentele noastre, în acea voce interioară care ne şopteşte în ce direcţie să mergem. Însă de cele mai multe ori nu o facem. Pentru că ne place să complicăm lucrurile. Ne place să gândim şi să regândim ceea ce este evident. Ne place să credem că există un răspuns raţional pentru întreaga noastră existenţă. Dar câteodată raţiunea nu ne poate defini ca persoane. Sunt acele momente în care încercăm să ieşim din propriul univers şi să luăm o decizie într-un mod detaşat. Nu există însă obiectivitate atunci când ne raportăm la propria persoană. Este doar o iluzie, o fantezie a minţii noastre. Câteodată, avem nevoie doar de inima noastră pentru a ne putea (re)găsi pe noi înşine. Şi câteodată… este bine să fim spontani. Este bine să riscăm. Pentru că este minunat să trăim

               Imagine