Povestea numărului Π

48894467._SY475_Ca să trăiești în oraș – mai mult, ca să faci să funcționeze un oraș – e nevoie, printre altele, de o metodă de a înregistra și ține minte tot ce se întâmplă acolo. Altfel spus, e nevoie de scriere.

Pietro Greco

Fascinația pentru constanta matematică Π își are rădăcinile în Antichitatea timpurie, mai exact în regiunea Mesopotamiei, unul dintre cele mai fertile spații pentru dezvoltarea culturii și civilizației umane. Acolo s-au format primele comunități urbane, a fost inventată scrierea și, nu în ultimul rând, s-au pus bazele unei matematici „destul de sofisticate”. Pietro Greco afirmă că sumerienii, poporul așezat între fluviile Tigru și Eufrat (astăzi, teritoriul respectiv aparține statului Irak), au creat atât scrierea, cât și matematica.

Istoria numărului Π începe în mileniul II î. Hr., când a fost calculat pentru prima dată de către un anonim babilonian, după cum o dovedește o tăbliță găsită la Susa (oraș aflat la o distanță de 300 de kilometri de Babilon). Cel care a propus, însă, o metodă științifică de calcul și s-a apropiat cel mai mult de valoarea reală a numărului Π este Arhimede din Siracuza, unul dintre oamenii de știință remarcabili ai Antichității și primul care intuiește natura specială a acestui raport dintre circumferința și diametrul unui cerc. După descoperirea matematicianului grec, au urmat câteva secole aride în ceea ce privește activitatea de cercetare în știință și tehnică, fapt justificat de autor prin interesul Imperiului Roman pentru agricultură și creșterea forței armate, în detrimentul inovării tehnologice.

Explorarea constantei matematice Π a continuat în Asia, unde un astronom chinez (Tsu Chung-Chih) a calculat valoarea lui Π până la a șaptea zecimală, record care nu a fost depășit timp de 800 de ani. În ceea ce privește simbolul grafic pentru acest număr, apariția lui este și mai recentă: abia la începutul secolului XVIII, un matematician galez pe nume William Jones l-a folosit pentru prima dată, menționând că proporția exactă dintre circumferință și diametru s-ar putea să nu fie niciodată exprimată ca număr rațional.

Astăzi, știm cu toții că Π este un număr irațional și transcendent, dar eforturile oamenilor de știință pentru a ajunge la această concluzie înconjurată de o aură ușor misterioasă au fost extraordinare, ținând cont că posibilitățile de calcul erau limitate în era dinaintea apariției computerului. Pietro Greco ne prezintă nu numai istoria lui Π, ci și a unei științe – matematica, născută din nevoia ființei umane de a atinge absolutul și de a cunoaște infinitul.

 

Ploaie de stele

largeNe căutăm sufletele în bucăți de eternitate zdrobite sub greutatea Timpului și măcinate de întrebări fără răspuns. Întunericul ne-a înghițit formele și ne-a ascuns durerea printre ruinele unui Paradis rece… Gânduri dintr-o altă viață ne tulbură prezentul și ne sfărâmă puțin câte puțin temelia celei mai solide construcții ale existenței noastre: iubirea. Ajungem să ne îndoim de orice: de felul în care soarele ne încălzește chipurile, de atingerea vântului în părul nostru, de inimile noastre care bat într-un ritm diferit și până și de mintea care nu mai știe să separe binele de rău, căutându-și liniștea în cele mai violente furtuni ale sufletului…

Cu toate acestea, nu ne plângem niciodată. Nu ne lăsăm sentimentele să iasă de sub armura rece a indiferenței mascate, nu le dăm gândurilor noastre o formă verbală, nu le permitem lacrimilor să ne trădeze suferința mută. Preferăm să tăcem, să ne ascundem în spatele unui zâmbet fals, să ne mințim că putem supraviețui chiar și celor mai profunde torturi… Pretindem că suntem mai buni decât ceilalți, dar toți avem aceleași întrebări pe care le punem divinității atunci când disperarea ne întunecă rațiunea. De ce eu? De ce acum? De ce în acest mod? Ne amintim momentele când ne credeam stăpânii universului, când susțineam că avem răspunsul la orice, când principiile noastre ni se păreau prea puternice ca vreodată soarta să dea cu ele de pământ și să ne aducă aminte că suntem umani, că putem greși, că putem alege și cu inima, nu doar cu mintea și că nimic nu este etern, nici măcar sufletele noastre…

Am crezut cândva că oamenii nu se schimbă niciodată, că sentimentele lor nu pot muri, că fundamentul pe care își construiesc concepția de viață este prea dur ca să poată fi vreodată fărâmițat. M-am înșelat. Ne schimbăm în fiecare zi, puțin câte puțin, devenim mai buni sau mai răi decât am fost ieri, ne adaptăm în funcție de fiecare om cu care intrăm în contact și câteodată, întâlnim oameni care ne schimbă decisiv cursul vieții, fără măcar să realizăm până în momentul în care ne iau de mână și ne aduc în fața celor mai cumpliți demoni ai minții noastre. Ne pierdem cuvintele, nu știm ce să le răspundem sau ce să-i întrebăm, am vrea să fugim, dar un glas din interior ne îndeamnă să rămânem și să alegem.

Ce ai putea alege când te afli pe marginea abisului și, indiferent de calea pe care o vei urma, sufletul tău va fi rănit? Era o vreme când spuneam că fericirea merită orice sacrificiu, dar astăzi mă contrazic. Nu fericirea noastră contează, ci a celor pe care îi iubim. Câteodată, le dăm drumul la mână pentru că așa este mai bine pentru ei. Dar oamenii care ne iubesc nu vor pleca, chiar dacă îi vom implora să o facă. Ei ne vor căuta îmbrățișarea în fiecare viață pe care o vom trăi, în fiecare rază de soare, în fiecare particulă a universului, în fiecare privire, în fiecare sărut pe care îl vor oferi altor persoane… Și se vor gândi atunci: nu este cea pe care o caut. Și rămâne marea întrebare… Ce vor face atunci când o vor găsi? 🙂

P.S. Probabil va fi ploaie de stele…

Vizită în Infern

9a44dfa4b1415f00aecc7fbd7f6310e1-d4z74uwÎmi simt aripile cum se frâng sub greutatea aproape uitată a Infernului… Nu mai ţineam minte drumul întunecat şi pustiu pe care mergeam în fiecare zi în anii durerii. Dar cumva e reconfortant să îmi întâlnesc din nou demonii. Sunt aceiaşi pe care îi ştiu, aceiaşi cu care am vorbit nopţi întregi, aceiaşi care îmi picurau otravă în vene şi apoi îmi mângâiau obrajii cu pene înmuiate în sânge… Aceiaşi care mă răneau aşa cum respirau. Sau poate nici măcar nu aveau nevoie de oxigen pentru a trăi? Nici măcar nu ştiu dacă există oxigen în Iad. Şi nici de ce sunt deodată curioasă în legătură cu metoda prin care demonii rămân în viaţă.

Aş vrea să plâng, dar mi-am promis de mult că nu o să îmi mai las prietenii vechi să îmi stingă lumina din ochi. Şi de ce aş plânge, până la urmă? E doar o altă călătorie în Infern. Căutându-l pe El… Infinitul. De multe ori m-am întrebat de ce Îl caut mereu în Iad. Nu e acela tărâmul căruia îi aparţine. Nu are nimic de-a face cu lumea aceasta moartă şi chinuită de sub pământ. El e stăpânul norilor, al fericirii, al iubirii împlinite şi al speranţei… Dar niciodată nu mi s-a arătat în Paradis. Şi e şi logic, într-un fel. Raiul nu e un loc în care să îţi pui întrebări. Ci să trăieşti perfecţiunea.

Îmi dau seama că a ajuns aici înainte să îmi spună vreun cuvânt. Sau să-L văd. Până şi demonii au fugit din calea Lui, poate pentru că întotdeauna pierd în astfel de confruntări. Numai eu câştig… Dar nu şi astăzi. Astăzi mi-am pierdut cuvintele în fumul gros al suferinţelor arse. Astăzi vreau doar să Îi ascult pledoaria şi apoi să Îi mulţumesc pentru călătorie. Pentru că mi-a arătat că nu există nemărginire în durere. Pentru că mi-a arătat că iubirea nu are nevoie de explicaţii, ci trebuie doar să fie trăită. Aşa cum este ea, cu greutăţi şi bucurii. Cu lacrimi şi zâmbete. Cu speranţă şi disperare…

Însă El tace. Mă priveşte de parcă nu m-ar cunoaşte şi, în acelaşi timp, mi-ar şti din memorie fiecare crăpătură a sufletului. De parcă am fi doi prieteni vechi care se întâlnesc pe stradă şi nu ştiu ce să îşi spună. Cu ce să înceapă. „Nu ai nimic să-mi transmiţi?”, Îl întreb deodată, cu toate că nu îmi doresc să aflu răspunsul. „Ce rost au cuvintele când poţi citi în sufletul celuilalt?”, mă întreabă El, înainte să-mi dispară din vis…

Într-adevăr, ce rost au? Pentru că aceasta este una dintre cele 40 de legi ale iubirii, în viziunea lui Elif Shafak:

Când păşeşti pe tărâmul iubirii, aşa cum ştim, limba devine învechită. Ceea ce nu poate fi spus în cuvinte poate fi priceput doar prin tăcere.

Să lăsăm tăcerea să vorbească pentru noi şi să iubim mai mult. Şi să ne bucurăm de lecturi ce ne deschid minţile şi de oamenii care ne fac inimile să strălucească chiar şi în cel mai întunecat Infern…

Demoni

tumblr_mlfcgxBrOC1rlip1co1_500_largeSunt momente în care nu am nevoie de nimeni altcineva în afară de mine însămi. Îmi revăd demonii, le ascult pledoariile, zâmbesc melancolic când aud iar acele argumente care odată îmi sfărâmau inima în mii de bucăţi otrăvite… Îmi analizez greşelile, îmi privesc cicatricile aproape vindecate, îmi redescopăr slăbiciunile.

Sunt momente în care îmi doresc să regăsesc Infinitul dincolo de Iad, de Rai şi de Purgatoriu. Să vorbim din nou despre viaţă, iubire patologică şi moarte. Să vorbim despre capcanele fericirii şi refugiul durerii. Să căutăm împreună un sens pentru această existenţă şi pentru cea viitoare. Să îmi spună din nou că eternitatea nu este accesibilă oamenilor. Să nu îl cred nici de data aceasta…

L-aş invita să-mi examineze fiecare bătaie a inimii, fiecare respiraţie a sufletului. L-aş invita să caute bestia în interiorul meu, să-mi cerceteze fiecare amintire, fiecare trăire. L-aş invita să-mi revadă demonii. Să le privească neputinţa, oboseala, placiditatea… Să realizeze că n-a avut dreptate şi să regrete că s-a întors.

Demonii mei nu mai au putere asupra mea. Sunt doar nişte prieteni de joacă, nişte pioni demult uitaţi pe marea tablă de şah a universului, nişte îngeri damnaţi care şi-au pierdut pentru totdeauna lumina… Nişte suflete chinuite. Aşa cum eram şi eu cândva… Aşa cum credeam că sunt.

P.S. Ar fi plăcut să te revăd acum.