Caiete: 1957-1972

Când mă gândesc că nu există infern în care să nu fi coborât! Căci în infern coborâm din pricina tristeții, lucru în care am fost mai bine înzestrat ca orișicine.

Emil Cioran

Cincisprezece ani de frământări, pierderi, căutări, insomnii, plecări și regăsiri. Cioran tânjea la singurătate, dar și-a petrecut întreaga viață în compania oamenilor, fiindu-i de cele mai multe ori imposibil să refuze o întâlnire, o scrisoare sau un telefon. Își găsea echilibrul și inspirația în plimbările lui solitare prin Paris, după miezul nopții, când orașul părea să respire, în sfârșit, lăsând doar spiritele chinuite ca al lui să-i străbată străzile în căutarea unei frânturi de pace. Ajuns din nou acasă, Cioran își așternea pe hârtie gândurile care îi măcinaseră esența de-a lungul întregii zile în aceste Caiete, un jurnal alcătuit din scurte impresii despre cărți sau scriitori contemporani, reflecții despre religia și destinul poporului român, cugetări izvorâte din durerile și temerile sale. Probabil cel mai aspru critic al său, Cioran nu concepea să primească laude pe care considera că nu le merită, însă ura în egală măsură și disprețul sau indiferența cunoscuților săi. Nu voia să fie uitat de lume, dar nici nu suporta aprecierile, considerând că în spatele fiecărui elogiu se află, de fapt, o slabă interpretare a operei sale sau adânci traume sufletești ale celor care reușesc să se regăsească în viziunea sa sumbră despre inutilitatea vieții.

Cioran scrie suferind și căutând, în același timp, izbăvirea. Scrisul îl vindecă și îl distruge: inițial, este o terapie, însă odată depășit momentul descătușării, durerile care au declanșat cuvintele renasc cu puteri îndoite. Filosoful vorbește atunci despre „neajunsul de a se fi născut”, despre greutățile pe care le-a întâmpinat ca scriitor atunci când a renunțat definitiv la limba română, despre redefinirea operei sale în acord cu particularitățile stilului francez („Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”), despre religii și influența lor asupra popoarelor, despre moarte și veșnicia ei, despre neliniști și decăderi. Cioran scrie așa cum gândește: liber, în afara tiparelor, fără să-și cenzureze opiniile care nu se bucură de aprobarea celorlalți. Geniul lui vine tocmai din această răzvrătire „calculată”: Cioran condamnă orice aliniere la standardele literare din acea perioadă, dar reușește cumva să-și creeze propriul stil, care va deveni un model pentru generațiile viitoare.

Viața filosofului român a avut, în ciuda crizelor sale de „urât”, a suferințelor și a dezamăgirilor, o strălucire aparte, dată fie de nostalgia unui paradis căruia acesta în mod cert i-a aparținut la un moment dat, fie de voluptatea eternelor sale căutări și lupte spirituale. Chiar dacă încearcă în permanență să se ascundă printre umbrele anonimatului, Cioran nu-și poate suprima sclipirea nativă și nici nevoia de a descoperi o „lumină ce nu are nume în limbile noastre”. El s-a născut pentru a scrie, pentru a pune la îndoială totul, pentru a găsi răspunsuri pe care singur să le respingă apoi… Cioran s-a născut pentru a-și transforma durerea și singurătatea în cuvinte, arătându-ne că există o cale de a te întoarce din Infern și chiar de a fuziona apoi cu Paradisul…

Cum funcționează spiritul meu atunci când se desprinde de cuvinte? Care-i este identitatea? Cine este el? Dar mai există oare?

Eleanor Oliphant se simte excelent

eleanor-oliphant_COPERTAEram singură. Nu exista nici un alt lucru viu în univers mai singur decât mine. Sau mai teribil.

Gail Honeyman

Recomandarea literară de astăzi nu este potrivită pentru persoanele singure, anxioase sau cu o dispoziție depresivă. Însă doar acelea o vor înțelege cu adevărat. Singurătatea este o boală invizibilă și tăcută care te macină pe interior, un partener absent, dar loial, un scaun pe care nu se va așeza nimeni, un telefon care nu va suna în timpul liber. Singurătatea este printre noi, atât de aproape că o putem atinge de fiecare dată când ieșim pe ușă, dar pierduți în gândurile și viețile noastre, trecem grăbiți pe lângă ea, fără să-i observăm lacrimile uscate pe obraz când ne răspunde la salut zâmbind. Nici măcar nu pronunțăm cuvântul „singurătate” de teama unei contaminări subite, de parcă simpla lui prezență pe buzele noastre ne poate condamna la această existență insignifiantă a oamenilor care nu sunt suficient de buni să fie iubiți sau acceptați de cineva.

Eleanor Oliphant este o femeie de 30 de ani care s-a confruntat cu toate aceste clișee asociate omului singur. Drama ei depășește însă incapacitatea aparentă de a dezvolta o conexiune emoțională cu cineva. Eleanor a supraviețuit infernului (la propriu), a trăit toată viața în casele unor oameni plătiți să aibă grijă de ea (adică să-i asigure nevoile de bază), a avut o relație cu un bărbat violent care i-a sfărâmat și ultimele ziduri ale lumii oricum prăbușite sub greutatea unei copilării nefericite. Singura constantă din viața ei a rămas serviciul, unul destul de obișnuit, dar plătit suficient de bine încât să trăiască în singurătatea pe care și-a impus-o după ultima vizită la Urgențe din cauza unui braț rupt.

Însă Eleanor nu este fericită. Se consideră norocoasă că este în viață și, cu excepția unei cicatrice de pe față, fără urme fizice ale suferințelor pe care le-a îndurat de-a lungul anilor. Sufletul ei are, însă, altă poveste. Corpul nostru se vindecă, rănile se închid, părul crește din nou, dar țesutul din care ne este alcătuită esența nu se poate regenera. Odată ce a fost distrusă încrederea în sine, reconstruirea ei este imposibilă în singurătate. Eleanor nu cere ajutor, nu își exteriorizează durerea, evită cât de mult poate apropierea altor oameni, se izolează în fiecare sfârșit de săptămână între pereții apartamentului ei, fără să o caute nimeni, într-o tăcere absolută.

Ce văd oamenii din jur? Că Eleanor Oliphant se simte excelent. Că este o ciudată care refuză să urmeze normele sociale și se refugiază în cărți. Că nu este suficient de interesantă încât să aibă prieteni. Că are probleme de integrare într-un grup. Că, în general, atitudinea ei retrasă este o alegere personală și nu rezultatul unor traume din trecut. Cartea aceasta ne învață, însă, că oamenii nu aleg să fie singuri. Sunt multe stereotipuri în jurul celor care nu au o familie sau prieteni: sunt dificili, pretențioși, egoiști, pun cariera pe primul loc… Sau, cel mai dureros dintre toate: nu merită să fie iubiți. Adevărul este că acești oameni tânjesc după atingerea și atenția unei alte ființe umane. Adevărul este că au mai multă dragoste de oferit decât poate această lume să suporte. Adevărul este că în fiecare seară caută noi modalități prin care să-și amorțească durerea…

Fiți îngăduitori cu poveștile pe care nu le cunoașteți.

Dar sper că a mai rămas un pic de țesut neatins, un petic prin care să iasă iubirea și să-și ia zborul. Sper.

 

Tatuatorul de la Auschwitz

carte– Vreau să rămân aici, cu tine, pentru totdeauna.

– Totdeauna înseamnă mult timp.

– Sau ar putea însemna doar până mâine.

– Nu, n-o să însemne.

Heather Morris

Când ești în iad, nu ai cum să te îndrăgostești. Sau cel puțin asta îți spuneai când inima ta compunea fericită o melodie pe care o auzeai pentru prima dată, ignorând zidurile care se ridicau în jurul tău și semnele roșii de „interzis” care te avertizau că nici măcar visatul nu îți este permis în acel loc. Dar dragostea nu ține cont de spațiu, timp, reguli, societate, obstacole sau clișee. Dragostea se naște din praf de stele și continuă să ardă și în cele mai reci nopți ale sufletului tău. Nu o poți opri, programa, declanșa. Apare din nimic și devine apoi totul… Într-o secundă.

Iubirea dintre Lale și Gita, protagoniștii cărții „Tatuatorul de la Auschwitz”, prinde viață în cel mai cumplit loc din această lume, în care speranța și umanitatea păreau să fi dispărut irevocabil sub straturile groase și pline de cicatrici ale cruzimii, morții, resemnării. Lagărul de concentrare de la Auschwitz – Birkenau reprezintă una dintre cele mai dureroase oglindiri ale caracterului uman, un tablou al nedreptății și urii nejustificate, un „infern pe pământ”, în care doi oameni nevinovați reușesc cumva să încalce toate regulile și să ne demonstreze că dragostea adevărată poate învinge orice, chiar și teroarea unui sistem totalitar irațional.

„Tatuatorul de la Auschwitz” este o carte despre renaștere, despre loialitate, despre supraviețuire și, mai ales, despre puterea iubirii de a vindeca suflete și de a salva vieți. Nicio lege absurdă, niciun război, nicio versiune a iadului proiectată de zei sau de oameni n-o să poată vreodată să ucidă dragostea. Este un miracol și o onoare să poți iubi, să-ți poți dărui inima cuiva fără să-i ceri nimic în schimb, să poți spera la o eternitate în doi, indiferent că va dura până mâine sau până când timpul se va opri definitiv. Însă, mai mult decât orice, este o binecuvântare să te poți îndrăgosti în infern, când tot ce se întâmplă în jurul tău te condamnă la violență și răzbunare oarbă, dar tu alegi să fii uman și să visezi

 

Vizită în Infern

9a44dfa4b1415f00aecc7fbd7f6310e1-d4z74uwÎmi simt aripile cum se frâng sub greutatea aproape uitată a Infernului… Nu mai ţineam minte drumul întunecat şi pustiu pe care mergeam în fiecare zi în anii durerii. Dar cumva e reconfortant să îmi întâlnesc din nou demonii. Sunt aceiaşi pe care îi ştiu, aceiaşi cu care am vorbit nopţi întregi, aceiaşi care îmi picurau otravă în vene şi apoi îmi mângâiau obrajii cu pene înmuiate în sânge… Aceiaşi care mă răneau aşa cum respirau. Sau poate nici măcar nu aveau nevoie de oxigen pentru a trăi? Nici măcar nu ştiu dacă există oxigen în Iad. Şi nici de ce sunt deodată curioasă în legătură cu metoda prin care demonii rămân în viaţă.

Aş vrea să plâng, dar mi-am promis de mult că nu o să îmi mai las prietenii vechi să îmi stingă lumina din ochi. Şi de ce aş plânge, până la urmă? E doar o altă călătorie în Infern. Căutându-l pe El… Infinitul. De multe ori m-am întrebat de ce Îl caut mereu în Iad. Nu e acela tărâmul căruia îi aparţine. Nu are nimic de-a face cu lumea aceasta moartă şi chinuită de sub pământ. El e stăpânul norilor, al fericirii, al iubirii împlinite şi al speranţei… Dar niciodată nu mi s-a arătat în Paradis. Şi e şi logic, într-un fel. Raiul nu e un loc în care să îţi pui întrebări. Ci să trăieşti perfecţiunea.

Îmi dau seama că a ajuns aici înainte să îmi spună vreun cuvânt. Sau să-L văd. Până şi demonii au fugit din calea Lui, poate pentru că întotdeauna pierd în astfel de confruntări. Numai eu câştig… Dar nu şi astăzi. Astăzi mi-am pierdut cuvintele în fumul gros al suferinţelor arse. Astăzi vreau doar să Îi ascult pledoaria şi apoi să Îi mulţumesc pentru călătorie. Pentru că mi-a arătat că nu există nemărginire în durere. Pentru că mi-a arătat că iubirea nu are nevoie de explicaţii, ci trebuie doar să fie trăită. Aşa cum este ea, cu greutăţi şi bucurii. Cu lacrimi şi zâmbete. Cu speranţă şi disperare…

Însă El tace. Mă priveşte de parcă nu m-ar cunoaşte şi, în acelaşi timp, mi-ar şti din memorie fiecare crăpătură a sufletului. De parcă am fi doi prieteni vechi care se întâlnesc pe stradă şi nu ştiu ce să îşi spună. Cu ce să înceapă. „Nu ai nimic să-mi transmiţi?”, Îl întreb deodată, cu toate că nu îmi doresc să aflu răspunsul. „Ce rost au cuvintele când poţi citi în sufletul celuilalt?”, mă întreabă El, înainte să-mi dispară din vis…

Într-adevăr, ce rost au? Pentru că aceasta este una dintre cele 40 de legi ale iubirii, în viziunea lui Elif Shafak:

Când păşeşti pe tărâmul iubirii, aşa cum ştim, limba devine învechită. Ceea ce nu poate fi spus în cuvinte poate fi priceput doar prin tăcere.

Să lăsăm tăcerea să vorbească pentru noi şi să iubim mai mult. Şi să ne bucurăm de lecturi ce ne deschid minţile şi de oamenii care ne fac inimile să strălucească chiar şi în cel mai întunecat Infern…