Caiete: 1957-1972

Când mă gândesc că nu există infern în care să nu fi coborât! Căci în infern coborâm din pricina tristeții, lucru în care am fost mai bine înzestrat ca orișicine.

Emil Cioran

Cincisprezece ani de frământări, pierderi, căutări, insomnii, plecări și regăsiri. Cioran tânjea la singurătate, dar și-a petrecut întreaga viață în compania oamenilor, fiindu-i de cele mai multe ori imposibil să refuze o întâlnire, o scrisoare sau un telefon. Își găsea echilibrul și inspirația în plimbările lui solitare prin Paris, după miezul nopții, când orașul părea să respire, în sfârșit, lăsând doar spiritele chinuite ca al lui să-i străbată străzile în căutarea unei frânturi de pace. Ajuns din nou acasă, Cioran își așternea pe hârtie gândurile care îi măcinaseră esența de-a lungul întregii zile în aceste Caiete, un jurnal alcătuit din scurte impresii despre cărți sau scriitori contemporani, reflecții despre religia și destinul poporului român, cugetări izvorâte din durerile și temerile sale. Probabil cel mai aspru critic al său, Cioran nu concepea să primească laude pe care considera că nu le merită, însă ura în egală măsură și disprețul sau indiferența cunoscuților săi. Nu voia să fie uitat de lume, dar nici nu suporta aprecierile, considerând că în spatele fiecărui elogiu se află, de fapt, o slabă interpretare a operei sale sau adânci traume sufletești ale celor care reușesc să se regăsească în viziunea sa sumbră despre inutilitatea vieții.

Cioran scrie suferind și căutând, în același timp, izbăvirea. Scrisul îl vindecă și îl distruge: inițial, este o terapie, însă odată depășit momentul descătușării, durerile care au declanșat cuvintele renasc cu puteri îndoite. Filosoful vorbește atunci despre „neajunsul de a se fi născut”, despre greutățile pe care le-a întâmpinat ca scriitor atunci când a renunțat definitiv la limba română, despre redefinirea operei sale în acord cu particularitățile stilului francez („Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”), despre religii și influența lor asupra popoarelor, despre moarte și veșnicia ei, despre neliniști și decăderi. Cioran scrie așa cum gândește: liber, în afara tiparelor, fără să-și cenzureze opiniile care nu se bucură de aprobarea celorlalți. Geniul lui vine tocmai din această răzvrătire „calculată”: Cioran condamnă orice aliniere la standardele literare din acea perioadă, dar reușește cumva să-și creeze propriul stil, care va deveni un model pentru generațiile viitoare.

Viața filosofului român a avut, în ciuda crizelor sale de „urât”, a suferințelor și a dezamăgirilor, o strălucire aparte, dată fie de nostalgia unui paradis căruia acesta în mod cert i-a aparținut la un moment dat, fie de voluptatea eternelor sale căutări și lupte spirituale. Chiar dacă încearcă în permanență să se ascundă printre umbrele anonimatului, Cioran nu-și poate suprima sclipirea nativă și nici nevoia de a descoperi o „lumină ce nu are nume în limbile noastre”. El s-a născut pentru a scrie, pentru a pune la îndoială totul, pentru a găsi răspunsuri pe care singur să le respingă apoi… Cioran s-a născut pentru a-și transforma durerea și singurătatea în cuvinte, arătându-ne că există o cale de a te întoarce din Infern și chiar de a fuziona apoi cu Paradisul…

Cum funcționează spiritul meu atunci când se desprinde de cuvinte? Care-i este identitatea? Cine este el? Dar mai există oare?

Iubirea în exil

change notNe iubim, ceea ce mă face să mă gândesc la două flori crescute pe ramuri diferite, care ar vrea să fie împreună și care n-au decât culorile lor fără glas și parfumul lor depărtat ca să se simtă laolaltă, în mijlocul prostiei fără margini și a indiferenței universului care le înconjoară.

Vintilă Horia

Te trezești într-un colț părăsit de lume, pe o plajă pustie, unde sunteți doar tu și sunetul valurilor, meditând la viața pe care ai fi putut-o avea dacă la un anumit moment, unul încă nescurs din clepsidra timpului, ai fi ales diferit. Simți că marea îți înțelege zbuciumul pentru că și ea se agită în același ritm cu sufletul tău, răcorindu-ți nisipul fierbinte al gândurilor și al dorințelor tăcute, ascunse sub un scut invizibil de interdicții și temeri. Izolarea în care îți trăiești iubirea te purifică și te viciază în același timp: nu ai acces la plăcere, dar visezi la ea când noaptea îți încapsulează spiritul în spațiul invariabil și rece al rațiunii. Îți dorești mai mult, încerci să dărâmi stereotipuri și să salvezi lumea de superficialitate și vicii, dar iubești prea mult confortul pe care invizibilitatea ți-l oferă ca să te apropii măcar de acea graniță fragilă dintre lumină și întuneric.

A-ți trăi iubirea în exil este o alegere, nu o obligație. Oamenii sunt ființe sociale, iar traiul într-o comunitate a devenit mai degrabă o caracteristică a umanității și nu o opțiune. Izolându-te de ceilalți, ajungi practic să încalci o regulă nescrisă a societății și să te transformi într-un specimen ciudat și dificil de înțeles. Cu toate acestea, motivația ta e simplă: vrei doar să-ți protejezi dragostea de privirile curioase, de răutățile gratuite, de strălucirea opacă a unei faime temporare, de care toți se agață cu disperare, amăgindu-se că doar așa pot fi fericiți…

Exilul nu îți transformă iubirea, nu te face un om mai bun, nu îți oferă cheile Paradisului și nici nu te salvează de Infern. Exilul îți oferă în schimb liniștea durerilor ascunse, visul unei profunzimi aparent inaccesibile, speranța unui final fericit dacă nu pe Pământ, măcar undeva în Univers, într-o altă existență, dar sub stăpânirea acelorași emoții… Exilul te vindecă de perisabilitate și te apoteozează… însă nu îți garantează fericirea. Pe aceea o vei găsi doar dacă vei avea capacitatea să reziști până la final, ferindu-ți inima de dărâmăturile unei lumi amorale și spiritul de superficialitate. Doar dacă vei insista să iubești…

Cadou

largeCând începe cu adevărat o relație? Când știi că un om care îți era necunoscut până la un moment al vieții va deveni o parte din tine atât de importantă încât ți-ai dărui și ultima bătaie de inimă doar ca a lui să bată mai tare? Când începi să îi simți prezența înainte de a-l vedea, când începi să-i înțelegi nevoile dintr-o singură privire, când începi să-i cunoști cele mai complicate trăiri și să-i iubești fiecare bucată de suflet de parcă ți-ar aparține mai mult ție decât lui însuși?

Probabil totul începe cu un simplu cadou. Poate chiar într-o zi de Crăciun. Sau de ziua unuia dintre voi. Când inima ta își pune o dorință de care nici măcar nu este conștientă. Când gândurile tale se îndreaptă către cealaltă persoană și ai vrea să o ai aproape. Nu să fie a ta. Ci doar să împărțiți, cumva, același aer. Același prezent. Aceeași viață. Același fragment de timp…

Iubirea nu vine cu un set de instrucțiuni. Nu te îndrăgostești și apoi urmezi niște pași clasici, nu există bune practici și nici măcar o teorie valabilă pentru toată lumea. Nici măcar nu știi dacă sentimentele îți sunt împărtășite, dacă universurile voastre vor fuziona vreodată, dacă inimile vă vor bate în același ritm… Dar tocmai aici este frumusețea acestui sentiment. În imprevizibil. În speranțe. În necunoscutul din spatele unei cortine pe care ați creat-o împreună ca scut împotriva lumii, oamenilor, curiozităților, prejudecăților… Pentru că iubirea se autodistruge atunci când le permiți celor din jur să privească dincolo de zidurile care îți protejează intimitatea. Loialitățile se pierd, sentimentele devin banale, sacrul se transformă în profan… O lume întreagă se prăbușește sub greutatea unei simple ridicări de cortină, când ai fi crezut că nimeni nu se uită spre voi.

O relație începe când poți înțelege acest lucru. Când nu ai nevoie de confirmările celor din jur pentru a ști că decizia pe care ai luat-o este cea corectă. Când creezi cel mai strălucitor și impenetrabil scut în jurul poveștii voastre, zâmbind la gândul că nici măcar soarele nu trebuie să treacă prin el pentru că voi aveți deja propria sursă de lumină, propria sferă de speranțe, culori și magie care vă încălzește inimile de fiecare dată când vă auziți vocile. Cândva, ai fi zis că stelele nu strălucesc dacă nu este întuneric, dar acum știi că luminile se construiesc în doi, iar universul nu trebuie să ardă pentru ca focul din sufletul tău să se aprindă… Ci doar să îl lași pe celălalt să provoace în mintea ta acele scântei spectaculoase care vă consumă și vă purifică în același timp, arătându-vă că dragostea poate fi cel mai minunat sentiment din lume dacă o împărtășești cu omul potrivit.

 

Despre distanțe și busole.

normal_not-all-who-wander-silver-compass-ringCe s-ar întâmpla dacă inima cuiva ar deveni o busolă pentru mersul său? Cum s-ar putea ca o întâmplare să schimbe soarta unui om?

Alawiya Sobh

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate sufoca sentimentele. Ei devin ca două ace ale unui ceas conectat la rețeaua nevăzută a eternității, două corpuri care gravitează unul în jurul celuilalt fără să se poată atinge, două bucăți de dorințe inhibate și pierdute în vârtejul unor trăiri care nu se pot explica în cuvinte, dar nici transmise vreodată altora… Se caută fără să se găsească, se iubesc fără să își spună, supraviețuiesc fără să trăiască, de fapt… Dar inimile lor se recunosc de fiecare dată când se apropie, cumva, una de cealaltă. Sufletele lor vibrează în același ritm. Trupurile lor uită că au fost despărțite în acel moment efemer de regăsire, în acea fărâmă de beatitudine pe care și-o dăruiesc abia atunci când dorul le sugrumă și ultima încercare de rezistență.

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate ucide nici măcar speranțele. Ei știu că timpul, societatea, cutumele unei civilizații moarte le sunt împotrivă, dar nu încetează niciodată să spere. Forța care îi atrage unul spre celălalt este oricum mult prea puternică să le ofere vreo alternativă… Așa că își fac planuri de viitor chiar dacă știu că nu le vor putea niciodată împlini, se amăgesc conștient că apropierile dintre ei vor fi mai frecvente cu toate că universul niciunuia dintre ei nu este permisiv cu astfel de manifestări fățișe de afecțiune, își promit în tăcere că, într-o zi, situația va fi un pic mai simplă decât este azi, măcar cât să poată respira apoi până la următoarea regăsire…

Distanța dintre doi oameni care se iubesc reprezintă doar o suspendare a unor raporturi fizice, dar niciodată sufletești. Ei vor trăi mereu unul în interiorul celuilalt, în gândurile lui, în visurile lui, atunci când insomniile îi permit să le aibă… Se luptă cu acel sentiment de apartenență care îi determină să înăbușe vibrațiile celor din jur, se luptă cu dorul care le fărâmițează zilele în clipe ce capătă valoare doar când își aud vocile, se luptă cu fiecare moment petrecut în absența celuilalt pentru că știu că este pierdut pentru totdeauna, cu toate că inimile lor îi tot asigură că nu sunt, de fapt, niciodată despărțiți…

Pentru oamenii care se iubesc nu există, de fapt, distanță. Este doar un mod de viață, un fel de a iubi în tăcere, fără martori, fără lumini, fără să realizeze uneori cum trec anii și dependența unuia față de celălalt crește cu fiecare revedere care ar trebui să le stingă temporar dorințele ascunse atâta vreme, însă tot ceea ce face este să i le amplifice și să îi aducă pe noi culmi ale disperării, suferinței, nevoii…

Pentru oamenii care se iubesc, inima celuilalt este o busolă, un reper după care se vor ghida și la care se vor întoarce indiferent de drumurile pe care îi va purta viața și de piedicile care îi vor îndepărta unul de altul exact când vor avea impresia că de data aceasta pot fi, în cele din urmă, fericiți. Fericirea este însă o stare, un miros, o atingere, un zâmbet, o strângere de mână, o îmbrățișare, un sărut… O voce. Dacă ai toate aceste lucruri alături de un singur om… poți să te consideri fericit. Distanța nu ne poate omorî fericirea. Ea ne face doar s-o prețuim mai mult atunci când vocea devine prezență, iar cuvintele devin atingeri. Când așezăm pe noptieră busola și doar îmbrățișăm omul căruia îi aparține. Căruia îi aparținem

Astăzi

todayAstăzi nu.

Astăzi nu îmi doresc să îți ascult șoaptele încărcate de impulsuri mute și proiecții ale unui viitor lipsit de speranță.

Astăzi nu îmi doresc să te privesc cum pleci și să îți simt apoi lipsa sufocându-mi lumea aproape moartă și avidă după atenția ta.

Astăzi nu îmi doresc să îți simt răsuflarea în păr în timp ce corpul tău se îndepărtează ușor de mine, căutând din nou o ieșire discretă din decor.

Astăzi nu îmi doresc să mă atingi în grabă și nici să mă săruți doar pentru o clipă suspendată între plăcere și teamă.

Astăzi nu îmi doresc să închid ochii în timp ce mă strângi în brațe, sperând că așa voi prelungi cumva timpul limitat pe care mi-l poți oferi.

Astăzi nu vreau să vorbim despre trecut, prezent sau viitor. Nu vreau să-mi promiți nimic, nu vreau să-ți cer bucăți din tine, nu vreau să te văd pentru o fracțiune de secundă, nu vreau să-ți simt absența.

Astăzi vreau să privești în interiorul meu și să decizi că vrei să rămâi.

Astăzi vreau să-ți aud inima vorbind în timp ce gura îți tace.

Astăzi vreau să mă îmbrățișezi pentru o eternitate și încă o secundă.

Astăzi vreau să ieșim din timp ținându-ne de mână.

Astăzi te vreau în întregime sau nu te mai doresc deloc.

Astăzi da.

O iubire mare

thoughtCâte feluri de iubire pot exista în lumea aceasta? Putem iubi de mai multe ori în viață? Sau în mai multe moduri aceeași persoană? Dar cum arată o iubire mare? Știți, tipul acela de dragoste care îți schimbă întru totul viața, care te devastează și te împlinește în același timp, care te schimbă și te provoacă să îți cunoști fiecare limită, fiecare gând, fiecare trăire ascunsă… Este o iubire care ar trebui să nu moară niciodată și probabil nu o va face, iar amintirea ei îți va bântui nopțile, te va face să o cauți pe chipul tuturor oamenilor pe care îi vei întâlni, sperând că nu ești singurul visător într-o lume moartă din punct de vedere emoțional și descoperind, în cele din urmă, că nu o s-o mai întâlnești, cel puțin nu în această viață și nu în forma pe care ți-ai închipuit-o…

Există milioane de definiții pentru iubire, toate diferite și în același timp identice, pentru că fiecare dintre noi apreciem anumite fațete ale ei mai mult decât pe altele, dar indiferent că suntem sau nu conștienți de prezența lor, ele coexistă în interiorul nostru și ne consumă spiritul, visele, viața… Și așa ne pierdem esența, ne trezim într-o lume ale cărei granițe s-au schimbat în totalitate, într-o lume sălbatică și în același timp mută, o lume de speranțe ucise în vâltoarea înnebunitoare a sentimentelor ascunse…

O iubire mare este una pentru care ai renunța la tine însuți numai să fie celălalt fericit. Este o iubire pe care o poți percepe la un nivel emoțional și intelectual profund, o iubire pe care nu o poți explica în cuvinte și nici nu știi dacă este nevoie să o faci pentru că de obicei păstrăm tăcerea despre lucrurile care ne luminează cu adevărat viața. O iubire mare presupune sacrificiu, dar și reciprocitate pentru că niciun sentiment real nu se poate forma în absența unui schimb continuu de idei, gânduri și trăiri între doi oameni… O iubire mare presupune să vezi în sufletul celuilalt fără ca să-i ceri acest lucru, uneori și fără să-ți zică ceva, să îți arate versiunea lui cea mai întunecată și să rămâi, știind că îl poți face un om mai fericit decât era înainte să te cunoască. O iubire mare este una care îți aduce liniște, bucurie și încredere în viitor, o iubire care te completează și te ajută să te dezvolți, o iubire care îți schimbă radical cursul vieții (într-un mod pozitiv), indiferent dacă rămâi sau nu cu acea persoană. O iubire mare este și una în care te pierzi pe tine… doar ca să te regăsești apoi și să descoperi că această nouă versiune a ta este cea pe care ai tot căutat-o, neștiind măcar că există în tine resorturile necesare pentru a o dobândi, dacă nu l-ai fi întâlnit pe el…

 

Așteptare

waitingMarea greșeală a oamenilor este că așteaptă prea mult. Viața trece, anotimpurile se schimbă, poveștile pe care le trăim își pierd strălucirea sau ne luminează întunericul până nu mai știm nici măcar unde ne-am lăsat inimile în eterna noastră căutare a unui Paradis terestru. Avem nevoie de timp, de momente cu noi înșine, de bucăți de liniște pe care le câștigăm vânzându-ne, câteodată, sufletul Diavolului sau mințindu-ne că pentru acea clipă de fericire pură, nu are nicio importanță că ne-am incendiat întreaga lume… Și așa flăcările ne ard sentimentele, ne carbonizează spiritul, ne asfixiază speranțele și ne ucid ușor iubirea de viață… Deodată, ne trezim goi, cu rănile la vedere, incapabili să ne mai ascundem durerea în spatele măștilor deoarece le-am aruncat atunci când, în nebunia noastră, am crezut că suntem atât de bine înțeleși de cealaltă persoană încât nu este nevoie să ne mai ferim.

Ne-am privit inima căzând pe asfaltul rece, în timp ce fărâme de suflet se împrăștiau sub pașii noștri ezitanți, căutând parcă un răspuns oarecare sau măcar o explicație… Știm că nu vom spune niciodată acele cuvinte, dar continuăm să ne închipuim că poate ni se vor citi în privire sau că tăcerea va vorbi în locul nostru… Dar nimeni nu poate să ne citească în suflet și apoi să ni-l salveze. Noi ar trebui să avem această capacitate, noi ar trebui să fim stăpânii destinului nostru, să ne împotrivim de fiecare dată atunci când liniștea ne este amenințată, să ne ridicăm înainte să ne ofere altcineva mâna lui, să nu depindem de nimeni pentru a fi fericiți sau măcar mulțumiți cu viața pe care o avem.

Însă, în profunda noastră naivitate, ne mințim mereu că povestea noastră este altfel. Și nu este. Inimile noastre sunt diferite, dar modul în care ne apropiem unii de ceilalți este același. La fel și cel în care ne depărtăm. Ne oferim speranțe, iluzii, trăiri, amintiri, emoții, iar la sfârșit îl lăsăm pe celălalt dezgolit, debusolat, pierdut printre cuvinte și tăceri… Visăm la eternitate, la sentimente care transcend această lume perisabilă, dar cum ne putem împlini astfel de vise când universul nostru cotidian este profund viciat? Toți vrem să ne deosebim de ceilalți, dar sfârșim prin a ne scufunda în aceleași clișee triste, urmând ceea ce ne cere societatea și nu ceea ce ne dorim, de fapt. Sau poate că ne ascultăm câteodată și inima, dar de fiecare dată în secret, ferindu-ne parcă să afle și cei din jur că am reușit, cumva, să fim fericiți…

Și așa trec anii, noi ne învârtim parcă într-un cerc al dorințelor neîmplinite și al viselor moarte, iar într-o zi ne vom da seama că am îmbătrânit și n-am trăit, de fapt, nimic pentru că am fost prea ocupați să ne vindecăm sufletele rănite… Dar poate cândva, cumva, undeva, vom reuși să evadăm și să ne găsim pe noi înșine înainte de a ne pierde definitiv. Poate cândva ne vom sătura să așteptăm și vom trăi, pur și simplu. Fără condiții, fără să ne facem planuri, fără să ne agățăm de altcineva. Doar trăind momentul și bucurându-ne de acele lucruri simple din viață pe care nici măcar nu le mai observăm în goana noastră după extraordinar…

Alegeri

choicesViața este despre alegeri, despre momente care îți tulbură spiritul, despre clipe de pace și regăsire, despre cuvinte transmise prin intermediul privirilor, despre gânduri șoptite în singurătate, despre plecări și întoarceri. Uneori, așteptăm în tăcere ca viața să ne ducă pe drumul pe care îl dorește ea, dar chiar și atunci facem o alegere. Alegem să nu ne împotrivim și de cele mai multe ori acestea sunt cele mai profunde decizii pe care le luăm. Îți cunoști trecutul, îți intuiești viitorul, dar iubești prea mult prezentul ca să alegi să pleci. Te agăți de clipa aceasta, de atingerea lui pe pielea ta, de promisiunea unei povești dintr-o altă existență, într-un fel atemporală, dar în inimile voastre atât de actuală…

Câteodată, ți-ai dori să suspenzi timpul, să-l oprești pentru un moment măcar, dar un moment care să înglobeze toate dorințele și sentimentele voastre mute. Un moment de liniște și tumult sufletesc, un moment desprins dintr-o viață anterioară sau poate viitoare, un moment de disperare și fericire ascunsă… Dar ce oameni veți mai fi după un astfel de moment? Cum o să-i supraviețuiți fără să vă pierdeți esența unul în celălalt? Cum o să mai visați sau o să mai trăiți purtând în suflet o incomensurabilă absență a celui care v-a zguduit lumea din temelii și i-a dat un nou sens?

Din păcate, viața nu vine și cu un manual de instrucțiuni. Măcar din când în când, atunci când drumul este prea întunecat, iar sufletul tău nu mai recunoaște nicio hartă din cele pe care i le arăți cu neputință, sperând că de data aceasta va ști ce să aleagă. Și așa privești zilele cum trec pe lângă tine, anii cum îți inhibă entuziasmul, praful cum se așterne ușor peste inima ta, ascunzând rănile de ochii celorlalți, care oricum privesc prin tine fără să-ți observe neliniștea și fără să le pese, de fapt, de povestea ta. Ajungi să-ți controlezi reacțiile, sentimentele, cuvintele, dar nu poți să-ți stăpânești nici măcar o secundă gândurile și valul de întrebări fără răspuns care îți răvășesc mintea. Nu te recunoști și nici nu vrei să înveți să te reobișnuiești cu tine… E mai simplu să te amăgești că lucrurile vor reveni la „normal” de la sine…

Însă este doar o iluzie. Din momentul în care cineva îți atinge inima, viața ta nu va mai fi niciodată la fel. Te schimbi, îți deschizi orizontul prin intermediul acelui om, îți cunoști părți din suflet pe care nici măcar nu bănuiai că le ai, începi să-ți privești viitorul dintr-o altă perspectivă… Și, involuntar, te sperii pentru că realizezi că lumea ta își redefinește granițele în fiecare zi, iar ție nici măcar nu îți plac schimbările și nici nu știi care este calea corectă de urmat când inima îți arată un drum, iar mintea te îndeamnă spre direcția opusă… Iar în acel moment, tot ce ți-ai dori ar fi să fugi, dar nu de cineva sau de ceva anume, ci pentru a te regăsi, pentru a te cunoaște din nou, pentru a da un nou sens existenței tale… Viața este despre alegeri. Dar uneori cea mai grea alegere este aceea de a rămâne când tot ce ai vrea este să pleci.

 

Vizită în Infern

9a44dfa4b1415f00aecc7fbd7f6310e1-d4z74uwÎmi simt aripile cum se frâng sub greutatea aproape uitată a Infernului… Nu mai ţineam minte drumul întunecat şi pustiu pe care mergeam în fiecare zi în anii durerii. Dar cumva e reconfortant să îmi întâlnesc din nou demonii. Sunt aceiaşi pe care îi ştiu, aceiaşi cu care am vorbit nopţi întregi, aceiaşi care îmi picurau otravă în vene şi apoi îmi mângâiau obrajii cu pene înmuiate în sânge… Aceiaşi care mă răneau aşa cum respirau. Sau poate nici măcar nu aveau nevoie de oxigen pentru a trăi? Nici măcar nu ştiu dacă există oxigen în Iad. Şi nici de ce sunt deodată curioasă în legătură cu metoda prin care demonii rămân în viaţă.

Aş vrea să plâng, dar mi-am promis de mult că nu o să îmi mai las prietenii vechi să îmi stingă lumina din ochi. Şi de ce aş plânge, până la urmă? E doar o altă călătorie în Infern. Căutându-l pe El… Infinitul. De multe ori m-am întrebat de ce Îl caut mereu în Iad. Nu e acela tărâmul căruia îi aparţine. Nu are nimic de-a face cu lumea aceasta moartă şi chinuită de sub pământ. El e stăpânul norilor, al fericirii, al iubirii împlinite şi al speranţei… Dar niciodată nu mi s-a arătat în Paradis. Şi e şi logic, într-un fel. Raiul nu e un loc în care să îţi pui întrebări. Ci să trăieşti perfecţiunea.

Îmi dau seama că a ajuns aici înainte să îmi spună vreun cuvânt. Sau să-L văd. Până şi demonii au fugit din calea Lui, poate pentru că întotdeauna pierd în astfel de confruntări. Numai eu câştig… Dar nu şi astăzi. Astăzi mi-am pierdut cuvintele în fumul gros al suferinţelor arse. Astăzi vreau doar să Îi ascult pledoaria şi apoi să Îi mulţumesc pentru călătorie. Pentru că mi-a arătat că nu există nemărginire în durere. Pentru că mi-a arătat că iubirea nu are nevoie de explicaţii, ci trebuie doar să fie trăită. Aşa cum este ea, cu greutăţi şi bucurii. Cu lacrimi şi zâmbete. Cu speranţă şi disperare…

Însă El tace. Mă priveşte de parcă nu m-ar cunoaşte şi, în acelaşi timp, mi-ar şti din memorie fiecare crăpătură a sufletului. De parcă am fi doi prieteni vechi care se întâlnesc pe stradă şi nu ştiu ce să îşi spună. Cu ce să înceapă. „Nu ai nimic să-mi transmiţi?”, Îl întreb deodată, cu toate că nu îmi doresc să aflu răspunsul. „Ce rost au cuvintele când poţi citi în sufletul celuilalt?”, mă întreabă El, înainte să-mi dispară din vis…

Într-adevăr, ce rost au? Pentru că aceasta este una dintre cele 40 de legi ale iubirii, în viziunea lui Elif Shafak:

Când păşeşti pe tărâmul iubirii, aşa cum ştim, limba devine învechită. Ceea ce nu poate fi spus în cuvinte poate fi priceput doar prin tăcere.

Să lăsăm tăcerea să vorbească pentru noi şi să iubim mai mult. Şi să ne bucurăm de lecturi ce ne deschid minţile şi de oamenii care ne fac inimile să strălucească chiar şi în cel mai întunecat Infern…

Sfârşit de master

graduation-quotes-graduation-is-an-exciting-time-its-both-an-ending-and-a-beginning-its-warm-memories-of-the-past-and-big-dreams-foe-the-futureCel de-al doilea an de master a trecut chiar mai repede decât primul. Încă nu îmi vine să cred că am terminat cinci ani de facultate, că am scris şi susţinut două lucrări ştiinţifice de nota zece (le mulţumesc pe această cale doamnelor profesoare care m-au coordonat şi m-au încurajat în demersurile mele academice) sau că am învăţat atâtea lucruri noi şi interesante despre industria de carte şi despre marketingul editorial de la cei mai buni oameni din domeniu. Mă bucur că am dat o şansă Universităţii din Bucureşti pentru a-mi aprofunda studiile (după experienţa minunată oferită de SNSPA pe parcursul ciclului de licenţă) şi că am ales un program de masterat care m-a ajutat să evoluez din punct de vedere profesional şi să cunosc mai bine lumea fascinantă a cărţilor.

A fost un an în care mi-am îmbunătăţit competenţele de corectură şi redactare, în care am învăţat să editez manuale şcolare sau să traduc texte ştiinţifice, în care am dobândit noţiuni despre legislaţia şi politicile culturale din domeniul editorial şi în care am avut ocazia să cunosc foarte mulţi oameni extraordinari din această industrie: directori de edituri şi muzee, redactori sau ilustratori, membri ai echipei de organizare a Târgului Gaudeamus, coordonatori de Marketing şi PR sau traducători ai unor edituri importante din România. Am făcut din nou practică plătită, dar de această dată într-o editură cu profil generalist, care mi-a oferit oportunitatea de a învăţa cum se se organizează evenimentele culturale precum lansările de carte sau Târgul Internaţional Gaudeamus (în jurul căruia mi-am construit şi studiul de caz al lucrării de disertaţie), care este procesul de realizare a unui volum, cum se redactează materialele specifice de PR într-o editură şi cum sunt gândite campaniile de comunicare într-un domeniu cu atât de puţine fonduri disponibile cum este cel editorial.

Sunt fericită că am absolvit un masterat care mi-a pus în evidenţă creativitatea şi pasiunea pentru cărţi, că am învăţat atât de multe lucruri importante într-un timp aşa scurt și că am evoluat din punct de vedere personal și profesional. Ce urmează? Probabil voi lăsa viața să mă surprindă. Și sper că voi avea oportunitatea să aplic și la locul de muncă tot ce am învățat în cadrul instituțiilor de învățământ superior pe care le-am absolvit, dar și în cadrul internshipurilor avute până acum. Și mai sper că, prin influența pe care fiecare o exercităm în rețelele noastre de prieteni, să schimbăm

mentalitatea generațiilor viitoare în legătură cu industria culturală și cu importanța pe care ar trebui să o aibă lectura în viețile tuturor, astfel încât să ne aflăm din nou pe o pantă ascendentă în ceea ce privește vânzările cărților în România, iar un bestseller să nu se mai vândă în doar câteva mii de exemplare (aceasta a fost și concluzia lucrării mele de disertație). 🙂

Să citim mai mult și să petrecem mai puțin timp online. Viața începe dincolo de ecranul laptopului, telefonului sau computerului personal. Se spune că avem atâtea vieți câte cărți citim. Haideți s-o facem pe fiecare dintre ele memorabilă!  😀