Bărbatul cu haină roșie

Arta poate să comemoreze modelul, dar poate să-l și schimbe, ba chiar să-l anuleze, în ciuda a ceea ce doresc cele două părți.

Julian Barnes

În „Bărbatul cu haină roșie”, Julian Barnes ne propune un alt mod de a privi trecutul și perioadele pe care le considerăm emblematice în istoria culturii și civilizației umane. Renunțând la privilegiul supraviețuitorului sau la nostalgia celui nemulțumit de prezent, dobândim detașarea necesară pentru a înțelege specificul epocii respective, dincolo de bârfele timpului, de răutățile sau de elogiile contemporanilor, de prejudecăți și de cutume. În acest mod, descoperim La Belle Époque și pe ai săi Marcel Proust, Alphonse Daudet, Anna de Noailles sau Paul Verlain, ne întâlnim cu unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai dandismului – contele Robert de Montesquiou și, nu în ultimul rând, îl cunoaștem pe chirurgul și pionierul în ginecologie Samuel Pozzi, o figură luminoasă într-o perioadă decadentă și extravagantă a Franței, în care valorile erau suprimate de setea de plăcere, iar superficialitatea domina viețile persoanelor publice.

Autorul nu ezită în a evidenția părțile mai puțin fascinante ale Parisului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cum ar fi transformarea patronajului artistic într-un fel de colonialism intern (artiștii săraci erau, în realitate, doar niște jucării muzicale pentru aristocrații care îi protejau), naționalismul dus la extrem (respingerea inovațiilor celorlalte popoare și batjocorirea lor fără temei) sau duelurile, care erau provocate de diverse irascibilități personale și nu de un simț acut al onoarei. Mai mult decât atât, acea iubire evocată într-un mod sublim de scriitorii, pictorii sau muzicienii timpului nu era nici măcar menționată în Codul civil francez din primii ani ai secolului XX, unde o căsnicie trebuia să îndeplinească doar trei condiții: fidelitate, ajutor și sprijin reciproc. Ulterior, a apărut și noțiunea de „respect”, dar aceasta a fost singura concesie acceptată de către francezi.

De altfel, căsătoriile bazate pe dragoste nu erau deloc comune în Franța acelor vremuri. Oamenii își uneau viețile pentru „poziție socială, pentru bani sau proprietăți, pentru perpetuarea familiei, dar nu pentru iubire”. Atât bărbații, cât și femeile își căutau împlinirea sufletească în afara căsniciei, dar reușeau cumva să mențină și liniștea căminului sau măcar să ofere iluzia unor raporturi sănătoase și civilizate cu partenerul oficial. Samuel Pozzi, eroul acestei cărți, nu face excepție: căsătoria lui cu Thérèse, soția și mama celor trei copii ai săi, a fost de la început compromisă din cauza lipsei de iubire, dar au rezistat împreună aproape 30 de ani, în ciuda nenumăratelor infidelități ale medicului.

Cu toate acestea, Samuel Pozzi sau „Bărbatul cu haină roșie” (pictură realizată de americanul John Singer Sargent) a reușit să se ridice deasupra bârfelor și complicațiilor din relația sa de familie. Realizările lui în domeniul chirurgiei ginecologice, interesul pentru artă, implicarea în viața politică, grija și atenția față de ceilalți, precum și înclinarea către perfecționism contribuie la construirea reputației unui om de știință remarcabil. Întotdeauna dispus să-și ajute semenii, Pozzi nu se ascunde într-un turn de fildeș și nu încetează să primească pacienți, chiar și în perioada Primului Război Mondial, când devine chirurg militar, salvând viețile soldaților răniți pe câmpul de luptă. Viața lui Samuel Pozzi reprezintă cel mai bun exemplu că altruismul și dedicarea sunt, indiferent de vremuri, calitățile care deosebesc eroii de oamenii obișnuiți, luminând caractere și înăbușind micile derapaje inerente oricărei existențe.

Toată lumina pe care nu o putem vedea

toata luminaEl făcuse din ea centrul incandescent al vieții lui. O făcuse să se simtă ca și cum fiecare pas al ei era important.

Anthony Doerr

Într-un Paris încă liber și neatins de atacurile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Marie-Laure, o fetiță oarbă, învață să cunoască lumea cu ajutorul simțurilor și al tatălui ei, Daniel, lăcătuș-șef la Muzeul Național de Istorie Naturală și un genial constructor de seifuri. La 500 de kilometri de Paris, într-un complex minier din Germania, descoperă viața Werner, un orfan cu o curiozitate vie și o înclinație pentru științele tehnice, în special pentru transmisiunile radio. Destinele celor doi copii nu ar avea de ce să se împletească, dar izbucnirea războiului provoacă dezrădăcinări, căutări, pierderi… Câțiva ani mai târziu, Marie-Laure părăsește Parisul împreună cu tatăl ei și speră la o salvare temporară în orașul Saint-Malo, din regiunea Bretania. Werner încearcă să scape de obligația de a lucra în mină, unde părintele său își găsise sfârșitul și dă admiterea la Institutul Național Politic de Educație, o școală care pregătea soldații germani pentru război.

Pe 7 august 1944, Marie-Laure și Werner se află în același loc. Saint-Malo, frumosul port la Canalul Mânecii în care micuța franțuzoaică oarbă a căutat lumina în anii întunecați ai războiului, este bombardat pentru câteva zile, în încercarea Aliaților de a-l elibera de sub ocupația trupelor germane. Aflat în tabăra opusă, Werner trebuie să descopere poziția francezilor care transmit prin intermediul radioului coduri și mesaje ascunse, menite să aducă speranță sau să salveze vieți. În cazul transmisiunilor din Saint-Malo, fiecare informare este însoțită și de câteva minute dintr-o compoziție muzicală clasică, parcă un ultim efort al francezilor de a umaniza un război crud și dureros, care a dezvăluit cele mai reci tenebre ale sufletului omenesc.

Emoțiile și suspansul poveștii cresc odată cu apariția în scenă a unui diamant rar din colecția Muzeului Național de Istorie Naturală, o piatră ciudată și magică, despre care se spune că aduce nemurire posesorului ei, dar nu și fericire. Un ofițer german într-o stare avansată de boală îl caută cu disperare, fiind convins că îi va aduce vindecarea… Drumurile lui ajung tot în Saint-Malo, orașul în care lăcătușul-șef al muzeului s-a ascuns după părăsirea Parisului. Există vreo șansă să fi luat el acest diamant? Oare știe fiica lui oarbă ceva despre existența pietrei? Ce loc ar fi suficient de sigur pentru a ascunde un obiect atât de valoros? Și poate cea mai importantă întrebare… cum și-ar putea ajuta un tată prizonier copilul lipsit de vedere într-un oraș pe care acesta nu-l cunoaște? Daniel a găsit o soluție surprinzătoare: a construit o machetă cu fiecare stradă și casă din Saint-Malo. Un labirint al speranțelor și al luminii. O declarație mută de dragoste a unui tată care visează să-și apere fata cu orice preț și să o salveze de întunericul din spatele ochilor ei și (mai ales) din sufletele celorlalți oameni…

Privighetoarea

privighetoareaCu toate riscurile pe care și le asumau, dragostea era, probabil, alegerea cea mai periculoasă.

Kristin Hannah

Într-o lume răvășită și îngrozită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial, o tânără visătoare își imaginează că poate salva Franța. La doar 19 ani, Isabelle realizează că nu ar putea să rămână în siguranță, în casa surorii ei dintr-un sat de pe Valea Loarei, în timp ce țara lor este jefuită și ucisă lent de către invadatori. Chiar dacă este foarte tânără, Isabelle nu a trăit o viață ușoară până în acel moment: mama i-a murit la doar patru ani, tatăl a alungat-o în repetate rânduri, trimițând-o la mai multe mănăstiri sau pensioane de unde fata căuta întodeauna un mijloc să evadeze, iar sora ei mai mare a îndepărtat-o, la rândul ei, după ce s-a îndrăgostit și și-a întemeiat o nouă familie.

Isabelle nu a cunoscut iubirea până la acea vârstă sau cel puțin nu a simțit-o niciodată, iar gândul că ar putea contribui la eliberarea Franței, salvând viețile celor care nu au abandonat lupta, reprezintă singura ei alinare. Vianne, sora ei mare, nu îi poate împărtăși entuziasmul. Având soțul prizonier de război și casa ocupată de invadatori, Vianne este o mamă singură care trebuie să supraviețuiască pentru copilul ei, indiferent de costuri. Mai puțin vizibile decât eforturile surorii ei mai mici, care a devenit membru al Rezistenței franceze, asumându-și niște riscuri cumplite la fiecare misiune, sacrificiile lui Vianne se materializează în acțiuni tăcute și discrete, în limita libertății mutilate de prezența ofițerilor germani în casa ei. Ca mamă, nu poate rămâne indiferentă la drama femeilor trimise în lagăre de concentrare și încearcă să le aducă o rază de speranță salvându-le copiii.

Cele două surori găsesc moduri diferite de a-și exprima revolta și amărăciunea, dar amândouă reușesc, cumva, să o facă. Amândouă luptă până în ultima clipă pentru ceea ce iubesc, își riscă în permanență viețile, se ascund la fiecare pas, își adună puterea din fragilitatea lumii lor sfărâmate de un război sângeros și nedrept. Ele învață repede că trupul lor poate suporta nesfârșite lovituri, dar sufletul nu le va fi niciodată distrus. Sub cicatrici groase și răni încă nevindecate, inimile lor continuă să viseze la lucruri simple: o fată, un băiat și viitorul lor împreună.

 

Zmeie de hârtie

zmeieDragostea are geniu și are darul de a înghiți tot. În ce te privește, ai crezut că trăiești din memorie, dar ai trăit mai ales din imaginație.

Romain Gary

Imaginația este teritoriul lui Romain Gary. Scriitorul francez își construiește personajele cu o capacitate unică de a-și trăi viețile în vis, de a se desprinde de cotidian și de a-și duce luptele într-un plan al ideilor și al sentimentelor abstracte. Romain Gary scrie despre oameni care și-ar sacrifica întreaga existență pentru un ideal – indiferent că este vorba despre iubirea pentru o femeie care pare dispărută pentru totdeauna sau despre dragostea de țară, această materializare a speranțelor unui popor încercat de ororile celui de-al Doilea Război Mondial.

În „Zmeie de hârtie”, îl întâlnim pe Ludo, un tânăr francez îndrăgostit de o poloneză care provine dintr-o familie aristocratică, într-o perioadă încă liniștită din istoria Franței, înainte să izbucnească războiul și să le fie sfărâmate toate visurile. Lila era, la rândul ei, o visătoare, închipuindu-și că va schimba lumea și că va urca pe culmi ale succesului pe care nimeni nu le-a atins încă. Povestea lor de dragoste este cea a unor copii care învață să zboare împreună, însă nu în același ritm. Dacă Ludo realizează imediat că iubirea lui pentru Lila nu se va sfârși vreodată, tânăra admite că nu știe să iubească… Aspirațiile ei sunt prea înalte pentru ceea ce îi poate oferi viața cu nepotul unui fost factor poștal din Normandia, în prezent confecționar de zmeie… Fără să realizeze, la prospețimea celor optsprezece ani ai ei, că speranțele din hârtie pe care le înalță pe cer unchiul lui Ludo sunt mai prețioase decât orice bogăție sau celebritate temporară.

Cel de-al Doilea Război Mondial îi trezește, însă, din reverie și îi aruncă brusc în lupta pentru supraviețuire. Despărțit de Lila, care rămâne blocată în Polonia invadată, Ludo intră în Rezistență, din dragoste pentru Franța și visând la reîntâlnirea cu femeia iubită. Eroismul celor care au continuat lupta pentru libertate și solidaritate atunci când întreaga Europă se înclina în fața unor puteri clădite pe disprețul față de umanitate este descris cu emoție și luciditate. Să nu uităm că Romain Gary însuși a luptat pentru Franța în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere…

Romanul „Zmeie de hârtie” reprezintă, dincolo de dimensiunea romantică, o frumoasă personificare a patriotismului. Este o declarație de dragoste pentru Franța, pentru moștenirea ei istorică și culturală, pentru arta ei culinară, pentru oamenii care au rezistat în fața ocupanților chiar și atunci când părea că înfrângerea este ineluctabilă și definitivă. Este un elogiu adus speranței și sentimentelor eterne, o mărturisire emoționantă despre puterea iertării și despre vindecarea prin iubire… Pentru că, acolo unde războiul seamănă suferință și moarte, numai conservarea capacității de a iubi și a spera ne poate alimenta dorința de a supraviețui…

Ei bine, totul se întâmplă, spuse el, ceea ce dovedește că visătorii au uneori ultimul cuvânt și că nu toate visurile cad întotdeauna în nas.

Serotonină

serotonina-coperta… nu cred că greşesc comparând iubirea cu un fel de vis în doi, care cunoaşte, e drept, clipe de vis individual, mici jocuri de potriviri şi întrepătrunderi, dar care îngăduie, oricum, să ne transformăm existenţa pământească într-un moment suportabil – şi care, la drept vorbind, chiar e singura cale a acestei transformări.

Michel Houellebecq

Nu ştiu dacă Florent-Claude Labrouste, protagonistul romanului „Serotonină” al scriitorului francez Michel Houellebecq, a cunoscut vreodată iubirea, acest vis în doi care dă existenţei noaste un sens. Aş putea spune mai degrabă că a fost iubit, prima dată de Kate, o daneză cu cinci ani mai în vârstă decât el, care cunoscuse deja succesul profesional ca avocat pentru afaceri, dar şi-a dat seama că aspiraţiile ei nu se sfârşesc în domeniul corporatist, aşa că şi-a reluat studiile, optând de această dată pentru medicină şi salvarea oamenilor din ţările defavorizate. Florent-Claude nu insistă asupra relaţiei cu Kate, pe care a lăsat-o plângând pe peronul gării centrale din Frankfurt, conştientizând amândoi că nu se vor mai vedea niciodată, chiar dacă niciunul dintre ei nu a fost în stare să verbalizeze sfârşitul ineluctabil.

Însă aceasta nu a fost singura şansă la fericire a protagonistului. Camille, cea de-a doua şi ultima femeie care l-a iubit nebuneşte, a apărut în viaţa lui câţiva ani mai târziu, întâmplător sau nu, tot pe peronul unei gări, dar de această dată în Caen (Franţa), „în noiembrie, într-o dimineaţă însorită de luni”. Deşi avea doar nouăsprezece ani, Camille a abordat relaţia lor cu seriozitate şi dăruire totală, înţelegând imediat că îşi doreşte să îmbătrânească alături de Florent-Claude. Probabil că şi el şi-a dorit la un moment dat, mai ales că această confesiune literară a fost construită evocându-i în permanenţă amintirea tinerei femei, dar din păcate lumea lor s-a spulberat la fel de rapid cum s-a născut, pe o stradă oarecare din Paris.

„Serotonină” nu este, însă, un roman de dragoste, chiar dacă găsim în el câteva pasaje superbe despre acest sentiment înălţăţor, care îi vor determina şi pe cei mai puţin romantici să-şi ia de mână persoana specială şi să îi mulţumească pentru iubirea necondiţionată şi pentru prezenţa în vieţile lor. Cartea lui Michel Houellebecq este, înainte de orice, un strigăt de ajutor, povestea unui om chinuit de depresie şi de regrete, care ajunge la patruzeci şi şase de ani fără să aibă pe nimeni alături, nici familie, nici prieteni, un bărbat încă în putere din punct de vedere fizic, dar prăbuşit moral.

Cu toate acestea, drama lui Florent-Claude nu este cea mai gravă din romanul scriitorului francez: există o poveste şi mai dureroasă, una care nu reprezintă rezultatul imaginaţiei cuiva, ci al societăţii contemporane, dominată de globalizare şi de liberalism. Houellebecq ne descrie imaginea Franţei rurale, răvăşită de neputinţa fermierilor locali de a rezista pe o piaţă care promovează în exces importurile ieftine, însă mai slabe calitativ. Pe fundalul acestui dezastru economic, protagonistul îşi analizează propriul sfârşit, cele două planuri întrepătrunzându-se constant, astfel încât nu mai ştii dacă sufletul îţi vibrează la suferinţa unui om sau a unei întregi comunităţi…

Inima îndrăgostită

marilyn-yalom---inima-indragostita---c1Popularitatea globală a inimii ca simbol al iubirii ne dă o mică doză de speranță într-o lume plină de cicatrice lăsate de prea multă ură. În mod ideal, inima ne servește de memento al afirmației fără vârstă că numai iubirea ne poate salva.

Marilyn Yalom

În urmă cu ceva timp, am citit un roman superb despre istoria iubirii, de fapt povestea tandră și tristă a unor îndrăgostiți care s-au pierdut mult prea devreme unul pe celălalt din punct de vedere fizic, însă nu și spiritual. Cu toate că am fost impresionată de scriitura excepțională a autoarei (Nicole Krauss) și de modul în care a descris și personalizat unul dintre cele mai fascinante și mai complexe sentimente din lume, am rămas, după ce am terminat de citit cartea, cu un regret nemărturisit până acum: acela că nu am aflat de unde și cum a evoluat, de fapt, dragostea.

Așadar, este de înțeles că atunci când am descoperit volumul semnat de Marilyn Yalom, Inima îndrăgostită. O istorie neconvențională a iubirii, într-o librărie frumoasă din apropierea Parcului Cișmigiu, nu am avut nevoie decât de un moment de gândire (în care am citit coperta a patra, pentru a mă convinge că este ceea ce caut) înainte de a-l cumpăra. Am descoperit, în sfârșit, care este istoria iubirii? Da, și nu numai asta.

Autoarea începe prin a ne prezenta cum a apărut și s-a dezvoltat ulterior unul dintre cele mai cunoscute simboluri din lume: inima. Povestea ei a început în Antichitate, perioadă din care se desprinde prima imagine vizuală a inimii, aflată pe o monedă ce înfățișa sămânța unei plante numite silphium (de menționat că nu exista o conexiune tradițională între aceasta și ideea de dragoste), crește în intensitate odată cu apariția iubirii curtenești (fin’ amor) în secolele XII-XII și cunoaște sublimul în viziunea literară profundă și zguduitoare a lui Dante, care și-a adorat iubita și dincolo de moarte. Părăsim însă Paradisul feeric al poetului italian și ajungem în Franța, unde găsim, într-un manuscris medieval cu picturi, „prima imagine emblematică a inimii care simbolizează dragostea profană”.

Din acel moment, inima și-a făcut apariția peste tot: pe bijuterii (broșe, inele sau pandantive), pe tapiserii, pe fațadele caselor, pe cărți de joc sau în cartografie (la începutul secolului al XVI-lea, hărțile lumii erau reprezentate în formă de inimă). Călătoria pe care ne-o propune autoarea ajunge și în Anglia protestantă a lui Shakespeare, în Franța lui Descartes (filosof cunoscut pentru rolul lui fundamental în dezvoltarea revoluției științifice), chiar și în America zilelor noastre, dominată de milioanele de felicitări vândute în fiecare an de Sfântul Valentin.

Am descoperit lumi pe care nu le știam, însă unde mi-aș fi dorit să trăiesc, am citit povești despre oameni care au iubit până la idolatrizare, dar și despre amanți care se bucurau de acel scurt moment de plăcere fără să fie îndrăgostiți, am urmărit istoria acestui sentiment pe care îl divinizez, la rândul meu, cu fascinație și curiozitate. Ce m-a impresionat cel mai mult la această carte este că nu are un final: toți îl scriem în fiecare zi în care spunem „Te iubesc” sau îi trimitem celui drag un emoticon sub formă de inimă sau pur și simplu iubim în tăcere, fără așteptări și declarații, însă cu o forță care crește cu fiecare cuvânt de dragoste reprimat…

Promisiunea zorilor

promisiunea-zorilor_1_fullsize

… creația literară a devenit pentru mine ceea ce este dintotdeauna, în marile sale momente de adevăr, adică o eschivă în încercarea de a scăpa de ceea ce nu poate fi răbdat, un mod de a-ți da sufletul ca să rămâi în viață.

Romain Gary

Se poate să iubești atât de mult limba și cultura unei alte țări, încât să decizi să scrii în idiomul respectiv, cu toate că nu este cel matern? Romain Gary, scriitor francez de origine lituaniană, s-a îndrăgostit de Franța prin intermediul mamei lui („Ma mère me parlait de la France comme d’autres mères parlent de Blanche-Neige et du Chat Botté”), un model de forță, devotament și „candoare elementară, primară, dar irezistibilă”.

Încrederea necondiționată pe care mama a avut-o în fiul ei a constituit talismanul și catalizatorul acestuia pentru succes. Îndeplinindu-i profețiile, Romain Gary a câștigat de două ori Premiul Goncourt, a fost diplomat al Franței și a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare după ce a luptat în al Doilea Război Mondial. Însă, înainte de orice, Romain Gary a fost un francofil, un visător, un aspirant la perfecțiune care căuta în artă „un mod de a-ți da sufletul ca să rămâi în viață”…

P.S. Citatele sunt din „Promisiunea zorilor”, una dintre cele mai frumoase cărți pe care le-am citit vreodată. Este o autobiografie sensibilă și dramatică, un elogiu adus iubirii absolute, un cântec despre patriotism, speranță și sacrificiu. Câteodată, nu este spectaculos să ajungem la destinație… ci modul în care o facem.