Ipoteza fericirii

Viața noastră este creația propriei minți.

Jonathan Haidt

De unde izvorăște fericirea? Ce anume ne dă puterea să trecem peste greutăți cu încredere și optimism? De ce unii oameni se scufundă în depresie chiar dacă au succes pe plan profesional și par să fie mereu înconjurați de lume? Cum ne putem găsi scopul în viață și cât de dificil este în realitate acest demers? Probabil una dintre cele mai fascinante descoperiri pe care Jonathan Haidt le aduce în atenția noastră în „Ipoteza fericirii” este aceea că oamenii sunt predispuși genetic la fericire. Cu alte cuvinte, capacitatea noastră de a privi mereu partea luminoasă a vieții sau, dimpotrivă, de a ne lăsa doborâți din punct de vedere emoțional și la cel mai mic impas este determinată de materialul genetic pe care îl avem la dispoziție. Toți oamenii au un anumit nivel al fericirii de bază, la care se vor întoarce de fiecare dată, în pofida tuturor evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute din viața lor. Desigur, acesta nu este un pretext să fim nefericiți, blamându-ne genele mai puțin norocoase, dar ne poate ajuta să ne tratăm angoasele prin cultivarea unor relații sănătoase și stabile, care să ne permită să depășim limitele impuse de biologia noastră.

Ajungem, astfel, la iubire și la atașament, sentimente care se pot manifesta diferit de la o ființă umană la alta, având însă în comun formarea unei conexiuni. Dragostea ne influențează fericirea, ne aduce liniște și confort psihic, ne dă încrederea că nu suntem singuri în mijlocul „furtunilor” vieții. Acesta este unul dintre „secretele” care stau la baza optimismului membrilor unei familii fericite: este mai ușor să speri și să gândești pozitiv atunci când ai alături pe cineva care privește în aceeași direcție cu tine și este dispus să-și trăiască restul vieții în preajma ta. Pe de altă parte, singurătatea și sentimentul că nu sunt suficient de buni pentru a merita iubirea cuiva pot să le distrugă echilibrul emoțional chiar și celor mai de succes oameni.

O altă idee interesantă pe care am desprins-o din cartea lui Jonathan Haidt este distincția dintre iubirea pasională și cea camaraderească. Se pare că dragostea adevărată nu se naște din pasiuni puternice – acestea sunt de obicei de scurtă durată și nu constituie un fundament solid pentru un mariaj îndelungat. Iubirea eternă este ca vița-de-vie, ne spune autorul, deoarece crește treptat, împletind viețile celor doi îndrăgostiți până se formează o legătură imposibil de rupt. Așadar, pentru a avea o căsnicie trainică, nu menținerea flăcării pasiunii este cheia, ci împărtășirea acelorași valori cu partenerul, încrederea reciprocă, atașamentul și grija.

La originea fericirii nu stă însă doar iubirea. Oamenii au nevoie și de respect și prestigiu profesional, iar satisfacția pe care le-o aduce munca făcută cu pasiune și eficiență le influențează radical starea de bine. Autorul distinge trei moduri diferite prin care ființele umane pot aborda munca: ea poate reprezenta o simplă slujbă, adică un mijloc de a obține bani, fără să le aducă niciun sentiment de mulțumire sau poate fi percepută din perspectiva carierei, când oamenii muncesc din plăcere și urmăresc dezvoltarea lor profesională sau poate fi o vocație, determinând în acest caz fericirea.

Diferențele dintre personalitățile și nevoile noastre transformă căutarea fericirii într-un demers pentru care nu există o formulă ideală pentru toată lumea. Ce putem face însă toți este să ne cunoaștem mai bine. Să dezvoltăm relații sănătoase și durabile. Să ne luăm angajamente care să ne aducă satisfacții la locul de muncă. Să fim în armonie cu noi înșine și cu deciziile noastre. Și să nu uităm că:

Niciun bărbat, femeie sau copil nu este o insulă. Suntem ființe ultrasociabile și nu putem fi fericiți fără prieteni și atașamente stabile față de alții.

Așteptare

waitingMarea greșeală a oamenilor este că așteaptă prea mult. Viața trece, anotimpurile se schimbă, poveștile pe care le trăim își pierd strălucirea sau ne luminează întunericul până nu mai știm nici măcar unde ne-am lăsat inimile în eterna noastră căutare a unui Paradis terestru. Avem nevoie de timp, de momente cu noi înșine, de bucăți de liniște pe care le câștigăm vânzându-ne, câteodată, sufletul Diavolului sau mințindu-ne că pentru acea clipă de fericire pură, nu are nicio importanță că ne-am incendiat întreaga lume… Și așa flăcările ne ard sentimentele, ne carbonizează spiritul, ne asfixiază speranțele și ne ucid ușor iubirea de viață… Deodată, ne trezim goi, cu rănile la vedere, incapabili să ne mai ascundem durerea în spatele măștilor deoarece le-am aruncat atunci când, în nebunia noastră, am crezut că suntem atât de bine înțeleși de cealaltă persoană încât nu este nevoie să ne mai ferim.

Ne-am privit inima căzând pe asfaltul rece, în timp ce fărâme de suflet se împrăștiau sub pașii noștri ezitanți, căutând parcă un răspuns oarecare sau măcar o explicație… Știm că nu vom spune niciodată acele cuvinte, dar continuăm să ne închipuim că poate ni se vor citi în privire sau că tăcerea va vorbi în locul nostru… Dar nimeni nu poate să ne citească în suflet și apoi să ni-l salveze. Noi ar trebui să avem această capacitate, noi ar trebui să fim stăpânii destinului nostru, să ne împotrivim de fiecare dată atunci când liniștea ne este amenințată, să ne ridicăm înainte să ne ofere altcineva mâna lui, să nu depindem de nimeni pentru a fi fericiți sau măcar mulțumiți cu viața pe care o avem.

Însă, în profunda noastră naivitate, ne mințim mereu că povestea noastră este altfel. Și nu este. Inimile noastre sunt diferite, dar modul în care ne apropiem unii de ceilalți este același. La fel și cel în care ne depărtăm. Ne oferim speranțe, iluzii, trăiri, amintiri, emoții, iar la sfârșit îl lăsăm pe celălalt dezgolit, debusolat, pierdut printre cuvinte și tăceri… Visăm la eternitate, la sentimente care transcend această lume perisabilă, dar cum ne putem împlini astfel de vise când universul nostru cotidian este profund viciat? Toți vrem să ne deosebim de ceilalți, dar sfârșim prin a ne scufunda în aceleași clișee triste, urmând ceea ce ne cere societatea și nu ceea ce ne dorim, de fapt. Sau poate că ne ascultăm câteodată și inima, dar de fiecare dată în secret, ferindu-ne parcă să afle și cei din jur că am reușit, cumva, să fim fericiți…

Și așa trec anii, noi ne învârtim parcă într-un cerc al dorințelor neîmplinite și al viselor moarte, iar într-o zi ne vom da seama că am îmbătrânit și n-am trăit, de fapt, nimic pentru că am fost prea ocupați să ne vindecăm sufletele rănite… Dar poate cândva, cumva, undeva, vom reuși să evadăm și să ne găsim pe noi înșine înainte de a ne pierde definitiv. Poate cândva ne vom sătura să așteptăm și vom trăi, pur și simplu. Fără condiții, fără să ne facem planuri, fără să ne agățăm de altcineva. Doar trăind momentul și bucurându-ne de acele lucruri simple din viață pe care nici măcar nu le mai observăm în goana noastră după extraordinar…

Drumuri

10437787_10152550893063974_4645298720988890878_nCâteodată ţi-e dor. Ai vrea să stai pe loc măcar o secundă şi doar să admiri priveliştea. Clipele frumoase pe care le-ai trăit. Realizările de care nu te-ai putut bucura pentru că te aştepta o nouă provocare după colţ. Iubirea pentru care îţi dai fiecare respiraţie şi totuşi uneori uiţi până şi să respiri. Viaţa care nu are buton de pauză, cerându-ţi în permanenţă să menţii ritmul chiar dacă tot ce-ţi doreşti este să te opreşti din alergat.

Suntem într-o continuă căutare. Drumurile noastre devin de ce în ce mai sinuoase şi mai imprevizibile. Am pierdut harta către Infinit încă din vremurile uitate ale Cuplului Originar. Sperăm să ne găsim eternitatea în urmele şterse ale paşilor Creatorului pe nisip. Căutăm misterul vieţii în istorie şi alchimie, dar nu încercăm nici măcar o dată să ne explorăm sufletele neobosite.

Nu este nevoie să găsim cel mai greu sau cel mai întortocheat drum pentru a putea fi fericiţi. Uneori, trebuie doar să trăim prezentul. Aşa imperfect şi efemer cum e el. Dar e al nostru. Fără alte complicaţii.

P.S. Despre hărţi care ne duc unde avem nevoie să fim:

Marea

ImagineMarea… Mereu fermecătoare, vivace şi tânără. Timpul s-a oprit pentru ea, admirându-i în tăcere vastitatea. Soarele îi mângâie în fiecare dimineaţă undele line, împrumutându-le pentru câteva clipe strălucirea încântătoare a razelor lui. Natura, oamenii, corpurile cereşti, universul, toţi par să se închine cu deferenţă în faţa mării. Nemărginirea, frumuseţea şi atemporalitatea ei ne uimesc de fiecare dată, chiar dacă este prima sau a zecea oară când le vedem.

Fiecare unghi din care privim dezvăluie o altă poveste, fiecare val aduce o altă senzaţie, fiecare apus scânteiază altfel. Marea este mereu diferită, chiar dacă ea rămâne, în esenţă, aceeaşi. Cred că acest lucru iubesc cel mai mult la ea: faptul că mă surprinde întotdeauna într-un mod plăcut, oricât de bine aş considera că o cunosc.

Am avut parte de o săptămână minunată pe litoralul românesc, într-o staţiune superbă, pe care aş recomanda-o oricui: Neptun. Nisipul fin, marea curată, plajele liniştite, lacul cu nuferi albi, Aleea Trandafirilor, eleganţa Olimpului… Sunt atâtea lucruri care m-au atras, atâtea lucruri pentru care aş reveni oricând acolo… Este o staţiune care se mulează perfect pe sufletul meu, care îmi seamănă până la cele mai mici detalii: romantică, visătoare, calmă. Mai sunt şi zile cu valuri, însă ce existenţă este desăvârşită? Fiecare poveste are hibele ei… Dar tocmai aceste mici imperfecţiuni ne ajută să ne construim, în final, fericirea.

P.S.

Imagine

Urme

Imagine

gândesc gândeam câteodată la trecut. La cine eram. La cine sunt. Mă regăsesc în versuri pe care le-am uitat, în articole de pe vechiul blog, în pagini de jurnal, în poze, în persoanele pe care le-am cunoscut. În anotimpuri. Vara a fost mereu preferata mea, poate pentru că nu prea am de ce să o asociez cu amintirile neplăcute. Dimpotrivă…

Nu ştiu ce iubesc mai mult la vară: mirosul sărat al mării, nisipul dogoritor, zilele care par să nu se mai termine, nopţile calde… E greu să mă hotărăsc. Şi cred că nu este chiar atât de important să o fac. Pentru că atunci când iubeşti ceva nu ai nevoie de motive. Nu trebuie să te justifici căutând calităţi, clipe minunate, valori comune. Trebuie doar să o simţi şi să te bucuri de fiecare moment. Chiar şi de cele pe care preferi să nu ţi le mai aminteşti.

Sufletele noastre au urme pe suprafaţa lor diafană. Nu sunt vizibile, nimeni nu ni le poate cunoaşte sau înţelege vreodată, dar noi le ştim pe fiecare dintre ele. Învăţăm să trăim cu ele, să le acceptăm, câteodată să ne prefacem că nu există. Dar ele rămân acolo, reprezentând o parte importantă din ceea ce suntem, din ceea ce simţim.

Unii le numesc cicatrici, eu însămi preferam înainte această denumire. Dar o cicatrice implică vindecarea… Acele urme de pe sufletul nostru nu au nevoie să se vindece. Ele au nevoie doar de persoana care odată le-a provocat pentru a şterge cu îmbrăţişarea ei durerea din spatele lor.

După atâţia ani am învăţat că nu uitarea este cheia. Clipele neplăcute nu trebuie uitate. Ci trebuie să înveţi să trăieşti cu ele fără să te mai rănească amintirea lor. Abia atunci poţi spera din nou. Abia atunci te vei putea bucura iar de o zi liniştită de vară, departe de orice Iad personal. Abia atunci vei putea să trăieşti din nou în prezent. Şi atât.

Viaţă

Tumblr_ltcdnci1my1r29t5yo1_500_largeUn nou început, noi speranţe… Şi iată-mă scriind primul meu articol din 2013. Nu obişnuiesc să îmi fac o listă cu ceea ce îmi doresc să fac sau să mi se întâmple, prefer să las timpul să mă surprindă sau câteodată să-l surprind eu pe el. Întotdeauna destinul a fost o enigmă pentru mine… Oare tot ceea ce fac e stabilit de la începutul lumii, oare eu sunt „propriul meu proiect” după cum afirma Jean-Paul Sartre? Cine poate şti? Tocmai de aceea viaţa e aşa încântătoare şi specială. Nu ştim de unde venim, nu ştim unde ne ducem… Nu ştim dacă tot ceea ce ni se întâmplă e din vina noastră sau pur şi simplu aşa ne-a fost dat… Tot ceea ce ştim e că avem o singură viaţă pe care suntem datori să o trăim în cel mai frumos mod cu putinţă. Nici nu contează dacă vorbim de soartă, de existenţialism, de eternitate sau de efemeritate. Dacă suntem fericiţi în locul în care ne aflăm, ne putem considera nemuritori…

Cea mai bună melodie de pe Warrior (varianta Deluxe), albumul lansat de Kesha pe 30 noiembrie 2012:

Crăciun

ImagineCrăciun fericit alături de cei care contează în viaţa voastră!

Ce e magic la Crăciun nu sunt mesele fastuoase sau Moş Crăciun, ci bucuria aceea pură de a-i avea alături pe toţi cei pe care-i iubeşti, de a celebra viaţa, frumuseţea, lumina.

Însă ce e cu adevărat special la Crăciun este faptul că după 2000 şi ceva de ani tot mai sărbătorim naşterea Lui, un Om care şi-a dorit doar să aducă pacea şi altruismul în întreaga lume. Încă mai sper la un Crăciun liniştit pentru toţi oamenii de pe Pământ…