Casa germană

Însă mi-am jurat să supraviețuiesc pentru că trebuia să povestesc ce s-a întâmplat.

Annette Hess

În 1963, la Frankfurt pe Main începea „Procesul Auschwitz”, o procedură judiciară extrem de dureroasă care i-a adus față în față pe supraviețuitorii cumplitului lagăr de concentrare și pe 22 de criminali de război. Cea de-a doua conflagrație mondială ne-a arătat câteva dintre cele mai înfricoșătoare umbre ale caracterului unei ființe considerate raționale, provocând o rană imensă și imposibil de vindecat în istoria umanității. Povestea din „Casa germană” se desfășoară în timpul acestui proces celebru, având-o ca protagonistă pe Eva Bruhns, o tânără traducătoare de limbă polonă. Aceasta era responsabilă cu traducerea mărturiilor martorilor polonezi, o sarcină pe care o acceptă la început din curiozitate, însă pe măsură ce procesul avansează, ea realizează că este împinsă de o motivație mult mai profundă: descoperirea trecutului propriei familii.

Eva trăiește în Casa germană, o cârciumă care reprezintă afacerea familiei, tatăl ocupându-se de bucătărie, iar mama de servirea oaspeților. Dorința Evei de a participa la proces nu este aprobată de către părinți, aceștia considerând că trecutul trebuie uitat și ținut sub tăcere. Nici sora ei, Annegret, nu este prea încântată, reproșându-i Evei că renunță la perspectiva unei vieți liniștite ca soție de om de afaceri pentru a dezgropa istorii vechi de peste două decenii. Pe de altă parte, Eva nu înțelege de ce familia ei este atât de reticentă și uneori chiar agresivă cu privire la participarea ei în cadrul procesului. Atrocitățile despre care află în timpul audierii martorilor îi trezesc însă amintiri extrem de îndepărtate, făcând ușor lumină în propriul trecut…

De ce a învățat prima dată să numere în limba polonă și nu în germană? De ce harta lagărului de concentrare de la Auschwitz îi pare familiară? De ce simte că o cunoaște pe soția unuia dintre inculpați? Și de ce toate declarațiile și istoriile personale povestite în timpul audierilor îi provoacă un sentiment atât de pregnant de vinovăție? Eva își va primi răspunsurile, suportând însă consecințele deciziei de a deschide acel capitol închis din viața familiei sale… Disperată și rănită, ea ajunge în Polonia, căutând consolarea printre ruinele unei existențe pierdute… Eva descoperă repede că există orori pentru care nu s-au inventat cuvinte de mângâiere. Avem însă datoria de a transmite mai departe adevărul acelor ani înspăimântători și de a ne asigura că istoria nu se va repeta, sub nicio formă, niciodată.

Fetița pe care au lăsat-o în urmă

Da, îi răspunse privindu-l în ochi. Este ca un vis. Să visăm în continuare. Cu puțin curaj, putem rămâne visători.

Roxanne Veletzos

Natalia nu împlinise nici măcar patru ani când războiul a despărțit-o cu brutalitate de cei care îi dăduseră viață. Temându-se că ascunzătoarea le va fi descoperită, iar fetița urma să fie arestată și ucisă împreună cu ei, Zora și Iosef au fost nevoiți să ia cea mai dureroasă decizie din întreaga lor existență: abandonarea propriului copil într-o scară de bloc, în timpul operațiunilor de arestare a evreilor români din Bucureștiul anului 1941. Cei doi sperau că Natalia va fi găsită de către unul dintre locatari și adăpostită pentru câteva nopți, până vor reuși ei să se întoarcă în siguranță. Nimeni nu știa atunci cât va dura cel de-al Doilea Război Mondial și nici amploarea ororilor la care vor fi martori zeci de milioane de oameni nevinovați… Părinții Nataliei încă își imaginau că există o salvare din acel infern…

Fetița lăsată în urmă a fost, într-adevăr, găsită de cineva și dusă la un orfelinat. Povestea ei înduioșează inimile unui cuplu înstărit, doi oameni tineri și sufletiști care își doreau cu ardoare un copil, fără să fi reușit până în acel moment. Despina și Anton o primesc pe Natalia în viața lor cu speranță și iubire, oferindu-i toată atenția de care un copil are nevoie pentru a fi fericit. Cu timpul, fetița se obișnuiește cu noua ei familie, iar amintirile legate de părinții biologici se estompează pe rând… Ea învață să cânte la pian, merge la o școală catolică, deprinde obiceiurile elegante și stilul de viață fastuos al aristocrației românești din acea perioadă…

Însă fericirea lor nu durează pentru mult timp. Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României sub ocupația sovietică, familia Nataliei este nevoită să-și închidă afacerea și să-și cedeze averea și proprietățile reprezentanților noului regim. Cenușiul acelor ani este redat cu emoție de către autoarea de origine română: vocea Nataliei este, de fapt, vocea propriei mame, supraviețuitoare atât a Pogromului de la București, cât și a opresiunii comuniste. Ajunsă la maturitate, Natalia se îndrăgostește de Victor, un fost prieten de familie și, în același timp, un funcționar de rang înalt al regimului. Șansele celor doi de a fi împreună sunt inexistente, dar Victor vrea să o ajute pe femeia curajoasă și puternică de care s-a îndrăgostit să-și găsească fericirea într-o lume liberă… Va reuși el să o convingă să plece și să-și lase părinții adoptivi în urmă, așa cum au făcut și cei care i-au dat viață pentru a o salva? Își va găsi vreodată familia biologică? Va mai putea visa după ce spiritul i-a fost subjugat în repetate rânduri?

Vă invit să descoperiți răspunsul la aceste întrebări în cartea Roxannei Veletzos, apărută în anul 2019 la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

Pianistul

IMG_3483Trebuia să încep o nouă viață. Cum să începi o viață când nu ai în urmă decât moarte? Cum să extragi forța de a trăi din moarte?

Władysław Szpilman

Anii celui de-al Doilea Război Mondial reprezintă una dintre cele mai întunecate pete din istoria omenirii. Zeci de milioane de oameni și-au pierdut viața într-o conflagrație nimicitoare, care a decimat un popor și a distrus ideea de umanitate. Cum mai poți percepe frumosul din ceilalți după ce ai cunoscut cele mai cumplite ipostaze ale ființelor umane? După ce le-ai văzut omorând copii, gazând oameni nevinovați, torturând femei sau bătrâni, bucurându-se de fiecare ocazie de a provoca suferință? Se pot vindeca vreodată rănile adânci pe care un astfel de război le imprimă pe suprafața fragilă a sufletelor supraviețuitorilor?

Povestea pianistului din Varșovia este sfâșietoare prin autenticitatea ei și prin forța de evocare a unuia dintre cele mai dureroase și injuste evenimente din istoria noastră recentă: Holocaustul. Władysław Szpilman este un talentat compozitor și pianist evreu, care a luptat pentru supraviețuire într-o Varșovie ocupată și, ulterior, distrusă de trupele germane, încercând să-și păstreze, în același timp, sensibilitatea și emoția. Tânărul muzician a asistat neputincios la deportarea familiei lui în lagărul de la Treblinka, după ce a fost salvat în ultima clipă, chiar pe peronul gării, de un prieten care l-a smuls din trenul morții.

Szpilman primește un bilet la viață, dar nu și garanția că va supraviețui războiului. În continuare, evreii sunt bătuți, obligați să muncească în condiții inumane, torturați sau uciși. Se apropie iarna, temperaturile scad până la limita înghețului, iar Szpilman trăiește cu teama că îi vor degera degetele din cauza frigului pe care trebuie să-l îndure la muncă, spulberându-i șansele de a mai cânta vreodată la pian. Pentru un om care își pierduse întreaga familie, gândul că va rămâne și fără muzică, singura bucată din sufletul lui rămasă întreagă, reușește să-i dea puterea de a continua. În timp ce zidurile Varșoviei sunt zdrobite, odată cu inimile puținilor locuitori încă în viață, Szpilman decide să se ascundă până când orașul lui va fi eliberat… În ultimele luni de ocupație germană, muzicianul cunoaște și o altă față a războiului. Un ofițer german îi descoperă ascunzătoarea, dar nu îl ucide, ci îi cere doar… să cânte. Într-un oraș distrus și părăsit, o Nocturnă de Chopin, în interpretarea tânărului pianist, plutește deasupra ruinelor ca o încercare finală de a salva umanitatea din încleștarea urii…

 

O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz

fullsizeoutput_535Tu, care citești aceste rânduri, probabil te întrebi: cum e posibil să trăiești asemenea orori și să nu înnebunești? E posibil. Se pare că natura își are modul său de a-l proteja pe om chiar și de cele mai cumplite iaduri.

Dita Kraus

Există fericire după război? Dar iubire de sine după ani de degradare fizică și morală? Se închid vreodată cicatricile pe care cruzimea și nedreptatea le-au sculptat în pielea și în sufletele supraviețuitorilor lagărelor de concentrare? Dita Kraus, cunoscută în întreaga lume ca „bibliotecara de la Auschwitz”, privește încă o dată spre trecut și își prezintă viața de la primele amintiri legate de părinții ei și de copilăria fericită pe care a avut-o până la Holocaust, retrăind apoi anii războiului, înfometarea, denigrarea și suferința pierderii oamenilor dragi.

Dita a ajuns pentru prima dată în lagăr la sfârșitul anului 1942, când avea doar 13 ani. S-a născut în fosta Cehoslovacie, la Praga, într-o familie nu foarte înstărită de intelectuali evrei. Toți au fost deportați inițial la Terezín, apoi la Auschwitz-Birkenau, unde Dita a avut grijă de cea mai mică bibliotecă din lume (aceasta conținea doar 12 cărți salvate cu greu de prizonierii care aveau misiunea de a sorta bagajele evreilor condamnați la moarte în camerele de gazare) și, în cele din urmă, la Bergen-Belsen, ultimul loc de supliciu înainte ca armata britanică să elibereze lagărul în aprilie 1945.

În ultima parte a cărții, Dita ne invită într-o călătorie emoționantă spre prezent, începând cu primii ani de după război, când, alături de cel care avea să-i devină soț, a depus eforturi imense pentru a reconstrui ceea ce lagărele au distrus, de cele mai multe ori, definitiv. După instaurarea comunismului în Cehoslovacia, emigrarea părea să constituie singura speranță la o viață liberă pentru tânăra familie Kraus. Cei doi au ales Israelul, un stat abia format și dornic să se dezvolte cât mai repede, fără să aibă însă și resurse materiale care să susțină valul de nou-veniți. Aici, viața Ditei se schimbă radical, aducând-o în fața unor provocări majore: traiul în comun într-un kibbutz, asimilarea unei limbi noi – ebraica, experiența maternității, căutarea unor slujbe corespunzătoare etc.

Dincolo de poveștile vibrante și lecțiile prețioase despre voință și speranță, această carte ne prezintă și un crâmpei din realitatea crudă cu care se confruntă un supraviețuitor al lagărelor de concentrare: viața nu s-a oprit cât timp el a luptat să trăiască și nici nu îl va aștepta să se reintegreze în vechea lui comunitate sau să-și depășească traumele. Acești oameni nu se pot vindeca decât prin suferință, căci eliberarea nu aduce cu sine și uitarea sau îngăduința celor din jur. Dita a înțeles repede această lecție, dar rămâne întrebarea: a avut ea cu adevărat o viață fericită după război? Doar citindu-i memoriile, veți afla răspunsul…

Fata cu palton albastru

fata-cu-palton-albastru-monica-hesse-s-cover_hugeCred că e posibil să te vindeci și fără să te simți întreagă.

Monica Hesse

Cel de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma lui durere și neputință, arătându-ne în cel mai cumplit mod până unde poate duce un sentiment fals de superioritate. Pentru că, dintr-o perspectivă foarte greu de înțeles, toate acele orori au fost rezultatul unei credințe de nestrămutat că unii oameni sunt mai buni decât alții, iar cei care nu se încadrează în acele standarde impuse arbitrar trebuie să moară. Anul acesta, s-au împlinit 80 de ani de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, ocazie pentru a ne aminti cât rău poate face o ideologie greșită și cât de ușor poate fi pierdută umanitatea în numele unei puteri temporare.

„Fata cu palton albastru” ne prezintă povestea lui Hanneke, o tânără olandeză care descoperă o cale de a lupta împotriva sistemului instaurat de naziști în Amsterdamul anilor ’40. Într-o perioadă în care alimentele erau dificil de procurat din cauza rațiilor impuse de nemți în țările ocupate, ea reușește să intre în piața neagră, unde găsește mărfuri rare pentru acele timpuri (carne, cafea, dulciuri). Cu toate că are doar 18 ani, Hanneke își întreține singură familia:  pe lângă livrările ilicite, ea lucrează oficial la o firmă de pompe funebre și încearcă să-și ocupe zilele în întregime pentru a nu se gândi la iubitul ei, Bas, ucis în război după ce s-a înrolat voluntar.

Însă viața ei se complică și mai mult în ziua în care doamna Janssen, una dintre clientele ei, îi cere să găsească o fată cu palton albastru. Mirjam este o evreică de doar 15 ani care și-a pierdut întreaga familie într-o razie, dar cumva a reușit să fugă înainte de a fi, la rândul ei, omorâtă. A rugat-o pe doamna Janssen să o ascundă, însă într-o zi, fără niciun avertisment, a dispărut. Pentru Hanneke, această misiune nu poate avea decât un singur deznodământ dacă va fi prinsă: moartea. Cu toate acestea, ea este dispusă să riște, iar ceea ce va găsi odată ce reușește să pătrundă în rețeaua Rezistenței îi depășește cu mult cele mai negre așteptări…

Cartea a apărut în 2018 la Editura Art, fiind dedicată și adolescenților, cărora le recomand să citească și să se informeze cât mai mult despre perioada celui de-al Doilea Război Mondial și despre sacrificiile oamenilor care au trăit acele vremuri dureroase. Astfel de mărturii literare nu ne oferă doar o perspectivă istorică valoroasă a unor timpuri pe care nu le-am putea cunoaște în alt mod, ci mai ales ne prezintă caracterul uman în întreaga lui complexitate, amintindu-ne că granița dintre eroism și lașitate este foarte fină, iar diferența o poate face fiecare dintre noi, fără excepții.

Eugenia

eugeniaAm impresia că mi-ar fi de ajuns să te știu fericit, că mi-aș putea petrece zilele așteptându-te.

Lionel Duroy

Este greu de descris sentimentul pe care îl ai după ce citești un roman ca „Eugenia”. Imaginile terorii, neputinței, cruzimii se împletesc cu cele care descriu povestea de iubire dintre o tânără ziaristă și scriitorul Mihail Sebastian, într-o Românie zguduită din punct de vedere moral și ideologic. Vorbim de perioada celui de-al Doilea Război Mondial și de atrocitățile săvârșite în acei ani împotriva evreilor, cu precădere în timpul guvernului condus de generalul Ion Antonescu. Vorbim de Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941, înfățișat cu emoție și durere prin vocea naratoarei Eugenia Rădulescu, o jurnalistă care trebuia să relateze pentru Agenția Rador pregătirile de război ale soldaților români, fără să își imagineze că cel mai crâncen război va fi chiar între zidurile orașului său natal. Vorbim însă și de dragoste pentru că și în cele mai negre nopți ale umanității, ea reușește cumva să supraviețuiască și să le dea celor rămași în viață forța de a spera din nou.

Povestea Eugeniei este cea a unei tinere originare din Iași, care îl întâlnește la un curs de literatură pe scriitorul evreu Mihail Sebastian. Acesta este momentul în care Eugenia înțelege pentru prima dată urmările îngrozitoare ale antisemitismului, aflat în acea perioadă într-o stare latentă, însă cu reale posibilități de transformare într-o doctrină a morții. Sebastian este amenințat, jignit și bătut de câțiva studenți legionari, care nu s-ar fi oprit dacă nu intervenea cu fermitate profesoara și ulterior îndrumătoarea Eugeniei, Irina Costinaș.

Câțiva ani mai târziu, cei doi se reîntâlnesc în București, unde Eugenia se instalează inițial cu scopul de a urma un seminar ce i-ar fi acordat calificarea de a preda în universitate. Tânăra se îndrăgostește de scriitorul melancolic și boem, sentiment pe care acesta nu i-l împărtășește, văzând-o la început „ca pe o puștoaică, eventual potrivită pentru fratele său mai mic”. Cu toate acestea, relația lor evoluează, iar Eugenia descoperă treptat universul populat de artiști, scriitori, aristocrați și actori al lui Mihail Sebastian. Farmecul somptuos al Bucureștiului interbelic este curmat însă de izbucnirea războiului și de răspândirea terorii printre evrei, care deveniseră o țintă pentru conducătorii dornici să-l mulțumească pe Hitler.

Din acest moment, acțiunea se petrece pe front sau în apropierea lui, iar Eugenia este nevoită să-l părăsească temporar pe Mihail, care preferă să se dedice scrisului, evitând pe cât posibil contactul cu lumea exterioară. Astfel, tânăra jurnalistă ajunge din nou la Iași, oraș aflat la granița cu Uniunea Sovietică, după ce aceasta ocupase Basarabia. Urmează câteva luni de groază și violențe continue, cărora Eugenia le supraviețuiește scriind despre suferințele provocate pe nedrept evreilor și visând să le facă, într-o zi, dreptate… Probabil că aceasta a fost intenția și autorului romanului, francezul Lionel Duroy, care a adus astfel un omagiu literar nu doar unui scriitor român extrem de valoros, ci și poporului reprezentat de acesta.

Monsieur Karenin

kareninȘtim prea multe despre războaiele bărbaților, dar războaiele femeilor, dragă Albertine, războaiele femeilor sunt cele care ne condamnă pe toți la iad. Nu vrem să știm cum suferă femeile, deoarece ne dăm seama că nu ne putem îndeplini datoria de a le ocroti.

Vesna Goldsworthy

Războiul lasă urme adânci în sufletele noastre, cicatrici invizibile pentru privirile celor din jur, traume emoționale indescifrabile, răni cu care pielea ni se obișnuit, integrându-le cumva în structura ei internă. Oamenii care supraviețuiesc unui război par atât de puternici, însă nimeni nu realizează că ei plătesc fiecare zâmbet cu drumuri solitare în Infern, sperând mereu că aceasta e ultima dată în care vor retrăi durerea și pierderile din trecut. De cele mai multe ori nu e… dar acest fapt nu îi împiedică să viseze din nou.

„Monsieur Karenin” este, înainte de orice, o carte despre speranță. Scrisă pe fundalul unei perioade tulburătoare din istoria noastră recentă, adică sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cartea Vesnei Goldsworthy reconstituie povestea unor supraviețuitori, vechea familie Karenin din Rusia imperială, pe care războaiele și lupta continuă pentru viață au adus-o în „inima unui imperiu în care se spune că soarele nu apune niciodată”: Londra. Au ales Anglia știind că vor fi nevoiți să se desprindă de religia și cultura lor slavă și să o ia de la capăt într-o lume străină și reticentă, care nu le va cunoaște limba „cu sunet de ninsoare” și nici nu le va înțelege trecutul princiar. Pentru englezi, Kareninii sunt doar niște refugiați ruși, care au fost obligați să-și părăsească țara marcată de luptele pentru puterea absolută. Aici nu contează titlul lor nobiliar (care oricum le-ar fi adus moartea sau condamnarea la închisoare în Rusia), nici educația aleasă, ci doar capacitatea lor de a se adapta și de a îmbrățișa principiile și normele societății englezești.

Spre sfârșitul vieții, Monsieur Karenin o întâlnește pe Albertine, o tânără franțuzoaică sosită de curând în Anglia, care îi ascultă cu fascinație și interes povestea vieții, fără să știe că la un moment dat firele existenței lor se vor împleti, aducând la lumină secrete, dorințe mute, vise uitate… Printre frânturi din istoria Rusiei, dramele celui de-al Doilea Război Mondial, nedreptățile comise împotriva evreilor, viețile distruse de regimuri bolnave, veți găsi o pagină emoționantă din lupta cotidiană a unor oameni pentru supraviețuire, una care depășește torturile confruntărilor armate, încercând să dezvăluie, totuși, dincolo de rău și de durere, puterea vindecătoare a iubirii.

Un anume domn Piekielny

un_anume_domnȘi atunci se abandona în voluptuoasa melodie a tăcerii, trecându-și la nesfârșit arcușul peste lemnul lăcuit al viorii, cântând fără să cânte, dar privind cu adevărat către cerul înstelat.

François-Henri Désérable

Viața ni se scurge tuturor printre degete ca firele de nisip pe care le priveam cu fascinație în copilărie, imaginându-ne un Univers întreg redus la acea scară infinitezimală. Nu prețuim prezentul, trăim prea mult în trecut sau viitor, ne pierdem printre regrete și vise, iar timpul ne pedepsește ignoranța întorcându-ne spatele atunci când, în sfârșit, ne dorim să-l ținem pe loc. Învățăm, în cele din urmă, să ne bucurăm de acel scurt moment de beatitudine, dar provocarea rămâne: cum am putea opri Pământul atunci când suntem fericiți?

„Un anume domn Piekielny” este una dintre acele lecturi fermecătoare prin simplitatea lor, care te îndeamnă să reflectezi la viață și fericire din ipostaza cuiva căruia i-au fost refuzate. Domnul Piekielny este un personaj discret și misterios, un „șoarec trist”, un visător fără speranță, dar cu un respect incomensurabil pentru lucrurile care aduc valoare unei existențe: arta, cultura, inteligența, modestia. Parcă presimțindu-și sfârșitul grăbit de regimul atroce instaurat de naziști, domnul Piekielny îl roagă pe Romain Gary, când erau vecini în Vilnius, să îi amintească numele în prezența oamenilor importanți pe care îi va cunoaște. Este o cerere a unui om resemnat, conștient că nu poate avea așteptări mai mari de la propria existență, în afară de a-și transcende condiția limitată prin intermediul cuiva cu potențial și aspirații reale.

François-Henri Désérable, un scriitor francez contemporan, pleacă pe urmele acestui domn aparte, într-o anchetă personală și literară în același timp, al cărei scop nu este doar acela de a aduce la viață un personaj, ci mai ales istoria nedreaptă din spatele lui, această paranteză în umanitate pe care un sistem bolnav a creat-o, curmând milioane de destine nevinovate. Probabil că, în cele din urmă, singura modalitate de a opri timpul este aceea de a-ți scrijeli povestea pe suprafața lui, sperând că vei trăi veșnic prin cei care vor continua să o spună.

Tatuatorul de la Auschwitz

carte– Vreau să rămân aici, cu tine, pentru totdeauna.

– Totdeauna înseamnă mult timp.

– Sau ar putea însemna doar până mâine.

– Nu, n-o să însemne.

Heather Morris

Când ești în iad, nu ai cum să te îndrăgostești. Sau cel puțin asta îți spuneai când inima ta compunea fericită o melodie pe care o auzeai pentru prima dată, ignorând zidurile care se ridicau în jurul tău și semnele roșii de „interzis” care te avertizau că nici măcar visatul nu îți este permis în acel loc. Dar dragostea nu ține cont de spațiu, timp, reguli, societate, obstacole sau clișee. Dragostea se naște din praf de stele și continuă să ardă și în cele mai reci nopți ale sufletului tău. Nu o poți opri, programa, declanșa. Apare din nimic și devine apoi totul… Într-o secundă.

Iubirea dintre Lale și Gita, protagoniștii cărții „Tatuatorul de la Auschwitz”, prinde viață în cel mai cumplit loc din această lume, în care speranța și umanitatea păreau să fi dispărut irevocabil sub straturile groase și pline de cicatrici ale cruzimii, morții, resemnării. Lagărul de concentrare de la Auschwitz – Birkenau reprezintă una dintre cele mai dureroase oglindiri ale caracterului uman, un tablou al nedreptății și urii nejustificate, un „infern pe pământ”, în care doi oameni nevinovați reușesc cumva să încalce toate regulile și să ne demonstreze că dragostea adevărată poate învinge orice, chiar și teroarea unui sistem totalitar irațional.

„Tatuatorul de la Auschwitz” este o carte despre renaștere, despre loialitate, despre supraviețuire și, mai ales, despre puterea iubirii de a vindeca suflete și de a salva vieți. Nicio lege absurdă, niciun război, nicio versiune a iadului proiectată de zei sau de oameni n-o să poată vreodată să ucidă dragostea. Este un miracol și o onoare să poți iubi, să-ți poți dărui inima cuiva fără să-i ceri nimic în schimb, să poți spera la o eternitate în doi, indiferent că va dura până mâine sau până când timpul se va opri definitiv. Însă, mai mult decât orice, este o binecuvântare să te poți îndrăgosti în infern, când tot ce se întâmplă în jurul tău te condamnă la violență și răzbunare oarbă, dar tu alegi să fii uman și să visezi