Dincolo de limita aceasta biletul îşi pierde valabilitatea

limita

Știi, când îți spun că te iubesc, nu este vorba nici măcar de dragoste, îți vorbesc despre imposibilitatea de a respira altfel.

Romain Gary

La ieșirea din stațiile de metrou din Franța, există pancarte care te anunță că dincolo de acea linie, biletul tău nu mai este valabil. Acest avertisment destinat turiștilor sau călătorilor care circulă ocazional cu metroul l-a inspirat pe Romain Gary să ne împărtășească povestea unui bărbat de cincizeci și nouă de ani (coincidență sau nu, cam aceeași vârstă o avea și el când a scris romanul despre care vă vorbesc astăzi), aflat în fața unui declin financiar, emoțional și fizic, aparent imposibil de gestionat și alimentat de angoase din ce în ce mai profunde.

Călătoria lui Jacques Rainier debutează la Veneția, unde o întâlnire de afaceri neplanificată și nefericită îi tulbură lumea perfectă. Deodată, bărbatul care, în urmă cu câteva ore, se bucura de dragostea necondiționată a unei femei mult mai tinere și conducea o multinațională profitabilă, se trezește înconjurat de ruinele propriei vieți, fără să știe cum își poate salva relația, afacerea și pe el însuși. Pierderea controlului financiar este urmată imediat de una mult mai gravă pentru un om care a obținut întotdeauna ce și-a dorit: Jacques nu-și mai poate domina trupul și, în curând, nici măcar mintea.

Soluția de moment pare să fie imaginația, acest tărâm misterios al fanteziilor și al dorințelor secrete, unde protagonistul se amăgește că-și poate găsi din nou încrederea în sine și în ceilalți. Însă, când îți creezi o lume bazată exclusiv pe himere și minciuni, evitând la nesfârșit confruntarea cu realitatea, este imposibil ca percepția să nu-ți fie alterată de această poveste a falsei eternități. Jacques descoperă că mintea lui, ultima linie de apărare împotriva ireversibilității timpului, este, la rândul ei, afecată de jocul pe care îl imaginează pentru a-și menține vie iluzia controlului absolut…

 

Iubirea în exil

change notNe iubim, ceea ce mă face să mă gândesc la două flori crescute pe ramuri diferite, care ar vrea să fie împreună și care n-au decât culorile lor fără glas și parfumul lor depărtat ca să se simtă laolaltă, în mijlocul prostiei fără margini și a indiferenței universului care le înconjoară.

Vintilă Horia

Te trezești într-un colț părăsit de lume, pe o plajă pustie, unde sunteți doar tu și sunetul valurilor, meditând la viața pe care ai fi putut-o avea dacă la un anumit moment, unul încă nescurs din clepsidra timpului, ai fi ales diferit. Simți că marea îți înțelege zbuciumul pentru că și ea se agită în același ritm cu sufletul tău, răcorindu-ți nisipul fierbinte al gândurilor și al dorințelor tăcute, ascunse sub un scut invizibil de interdicții și temeri. Izolarea în care îți trăiești iubirea te purifică și te viciază în același timp: nu ai acces la plăcere, dar visezi la ea când noaptea îți încapsulează spiritul în spațiul invariabil și rece al rațiunii. Îți dorești mai mult, încerci să dărâmi stereotipuri și să salvezi lumea de superficialitate și vicii, dar iubești prea mult confortul pe care invizibilitatea ți-l oferă ca să te apropii măcar de acea graniță fragilă dintre lumină și întuneric.

A-ți trăi iubirea în exil este o alegere, nu o obligație. Oamenii sunt ființe sociale, iar traiul într-o comunitate a devenit mai degrabă o caracteristică a umanității și nu o opțiune. Izolându-te de ceilalți, ajungi practic să încalci o regulă nescrisă a societății și să te transformi într-un specimen ciudat și dificil de înțeles. Cu toate acestea, motivația ta e simplă: vrei doar să-ți protejezi dragostea de privirile curioase, de răutățile gratuite, de strălucirea opacă a unei faime temporare, de care toți se agață cu disperare, amăgindu-se că doar așa pot fi fericiți…

Exilul nu îți transformă iubirea, nu te face un om mai bun, nu îți oferă cheile Paradisului și nici nu te salvează de Infern. Exilul îți oferă în schimb liniștea durerilor ascunse, visul unei profunzimi aparent inaccesibile, speranța unui final fericit dacă nu pe Pământ, măcar undeva în Univers, într-o altă existență, dar sub stăpânirea acelorași emoții… Exilul te vindecă de perisabilitate și te apoteozează… însă nu îți garantează fericirea. Pe aceea o vei găsi doar dacă vei avea capacitatea să reziști până la final, ferindu-ți inima de dărâmăturile unei lumi amorale și spiritul de superficialitate. Doar dacă vei insista să iubești…

Cântec de iarnă

winter-snowPrivesc cum fulgii cad nevăzuţi pe pământ, topindu-se în următoarea secundă într-o îmbrăţişare mută. Timpul este crud cu ei, aşa cum este cu noi toţi, răpindu-le şansa de a se bucura de lumea aceasta şi de căldura unei iubiri nerostite. În cele din urmă, toţi avem soarta lor, oricât ne-am minţi că suntem diferiţi: toţi ne apropiem de foc cu toate că ştim că o să ne ardă aripile, toţi vrem să iubim cu toate că ştim că durerea face parte din înţelegere… Dar ne agăţăm de clipe, încercăm să păstrăm cât mai mult prezentul printre degetele noastre, căutăm necontenit acea persoană care ne poate oferi provizoriu speranţa unei eternităţi fericite. Şi când o găsim, descoperim că problema noastră este şi mai gravă decât era înainte pentru că acum ne-am pierdut inima, iar dacă cel de lângă noi decide să plece cu ea, întunericul ne va cuprinde în ceaţa lui, chinuindu-ne sufletele pentru totdeauna…

Ne întrebăm de ce acceptăm pariul incorect pe care ni-l propune Infinitul, dar adevărul este că nu prea avem de ales. Dragostea face parte din condiţia noastră umană, iar dacă ne-am condamna la o viaţă fără ea, ne-am pierde şi umanitatea… Până şi fulgii aleg să moară în dansul unei povești consumate de flacăra iubirii înainte de a începe chiar să ardă… Noi, în efemeritatea noastră, avem totuși șansa de a iubi mai mult, de a trăi în privirea celui de lângă noi, de a visa la o veșnicie pe care nu o cunoaștem, dar pe care obișnuim să o pictăm în cele mai frumoase culori ale Universului.

Consider că inimile noastre sunt cântece pe portativul vieții, cântece pe care le scriem în cele mai intense momente, atunci când stelele se desprind din adâncul cerului și ne luminează pentru o clipă existența, transformându-ne amintirile în fărâme de eternitate… Astăzi, am compus un cântec de iarnă, l-am transpus pe note de iubire și teamă, mi-am căutat inspirația în durere, dar de această dată am găsit-o în speranță. În fiecare vis care ne antrenează viețile… Și uite așa descopăr că melodia mea nu are un refren, dar nu mă deranjează atâta vreme cât nu are sfârșit…

P.S. Superb, The Motans. Sunteți mai mult decât o frumoasă sursă de inspirație. Scrieți pentru focul din sufletele noastre, iar pentru acest lucru eu nu pot decât să vă mulțumesc. 🙂

Poveşti atemporale

tumblr_lg9ga9QcUv1qgqscvo1_500_largeSunt acele poveşti care depăşesc graniţele imaginare ale timpului, care ar lupta şi cu sfinţii pentru bucata lor de eternitate, care nu au sfârşit şi nici început… Pentru că sunt atemporale. Noi suntem muritori, dar poveştile pe care le trăim nu. Noi spunem „Adio”, dar inimile noastre nu cunosc disperarea unei despărţiri. Ele continuă să iubească, chiar şi după ce nu mai au oxigen, chiar şi după ce devin inerte…

Imaginaţi-vă. O zi comună, un chip frumos. O strângere de mână, câteva cuvinte. Şi apoi întreaga voastră existenţă se schimbă. Nici nu mai contează dacă vă cunoaşteţi de o zi sau din altă viaţă. Parcă aţi fi acolo dintotdeauna, ghicindu-i celuilalt gândurile, urmărindu-i mişcările, ascultându-i poveştile… Şi într-o zi, povestea lui devine povestea voastră. Unii o numesc compatibilitate, dar cine ştie cât trăieşte sufletul unui om? Cine vă poate garanta că nu aţi mai trăit toate aceste lucruri minunate în altă dimensiune, în alte timpuri? Cu exact aceeaşi persoană?

Nimeni. Imaginaţia şi realitatea împărtăşesc acelaşi teritoriu. Mintea noastră. Fiecare dintre noi are propria versiune a adevărului. Pentru că nu există ficţiune fără un strop de autenticitate… Nu putem preţui lumina dacă nu am cunoscut prima dată întunericul. Nu putem iubi dacă nu ne oferim mai întâi încrederea necondiţionată…

Toţi avem o poveste. Abia aştept să o cunosc însă pe cea a lui Dracula din noul serial transmis de NBC. Pentru că am citit cartea în urmă cu mai mulţi ani şi am văzut dincolo de istoria ei exagerată şi neveridică. Am văzut o fiinţă care ar fi renunţat oricând la imortalitatea sa pentru o singură oră cu persoana iubită… Pentru că veşnicia nu înseamnă nimic dacă eşti singur. Puterea nu te va putea face niciodată fericit… Numai dragostea adevărată poate învinge timpul. Numai prin ea poţi… trăi.

P.S. Pentru că e posibil să îţi placă o melodie chiar dacă nu îi trăieşti versurile:

Tinereţe

Imagine

Dear Lord, when I get to Heaven,
Please let me bring my man.
When he comes tell me that you’ll let him,
Father, tell me if You can.

Lana del Rey

Anii trec peste chipurile noastre, lăsând în urmă riduri şi cicatrici. Suntem mai bătrâni cu fiecare zi care trece, dar ne minţim că de fapt ne maturizăm. Pământul continuă să se mişte, generaţiile se schimbă, serile de toamnă au acelaşi miros solitar şi ameţitor…

Ne amăgim că rolul nostru este crucial în existenţa universului, dar nici măcar trăirile noastre profunde nu pot fi prelungite în dimensiunea fizică a acestei lumi. Sperăm că ele ne vor salva sufletele, că prin ele vom continua să respirăm chiar şi atunci când inimile noastre nu ne vor mai asculta… Însă nu avem nicio certitudine… Doar idealuri, vise ciudate şi îndoieli.

Nu ne putem păstra tinereţea într-o capsulă a imortalităţii. Nu putem să trăim într-o altă realitate decât cea cotidiană. Nu putem şti ce ne aşteaptă dincolo de ceea ce este tangibil. Dar putem crede. Putem iubi. Putem să conservăm spiritul nebunesc al acestei vârste minunate în sufletele noastre. În memoria noastră.

Putem să fim fericiţi. Nu vom şti niciodată cât va dura acest moment, nu vom şti dacă ne vom mai aminti viaţa aceasta, nu vom şti dacă există ceva etern în condiţia perisabilă a umanităţii… Nu putem şti toate aceste lucruri cât timp trăim. Dar nici măcar nu este important să ştim. Pentru că tot ce contează se află în două cuvinte: „Te iubesc”. În iubire nu există bătrâneţe. Şi nici moarte. O inimă care iubeşte va fi mereu tânără… Şi vie.

P.S. Am o rugăminte pentru cititorii mei. Fac o cercetare privind concepţia despre sine. Într-un articol viitor, voi încerca să aplic pe mine însămi un astfel de exerciţiu. E simplu: trebuie doar să vă descrieţi în zece feluri. Fiecare propoziţie începe cu „Eu sunt”, deci nu trebuie să faceţi nişte autocaracterizări complexe. Doar zece trăsături ale voastre, acele trăsături care vă definesc cel mai bine personalitatea. Vă mulţumesc anticipat pentru colaborare.

Veţi găsi chestionarul aici.

Hoţul de umbre

ImagineTrecerea anilor e doar o părere. Momentele cele mai simple sunt ancorate pentru totdeauna în noi.

                                                                                                       Marc Lévy

Timpul trece peste sufletele noastre fără să îl observăm măcar. Copilăria – acea perioadă minunată şi simplă a vieţii noastre – se îndepărtează de noi din ce în ce mai mult, lăsându-ne singuri în această lume zbuciumată şi complicată a adulţilor. Prima boală departe de medicamentele miraculoase ale mamei, primele lacrimi despre care părinţii nu ştiu pentru că se află la 200 de kilometri depărtare, primele succese profesionale despre care nu le poţi povesti decât la telefon… Descoperi că te-ai maturizat, că priveşti din alt unghi viaţa, că iubeşti cu o altă intensitate…

Am citit aseară o carte. L-am redescoperit pe Marc Lévy, un autor francez care scrie cu o sensibilitate şi o emoţie ce te determină, în mod inevitabil, să plângi. Sau măcar să reflectezi, pentru câteva minute, la propria-ţi existenţă. Mi-am adus aminte de copilărie, de zilele în care singura mea grijă era să îmi scriu temele pentru a doua zi. Mi-am adus aminte de naturaleţea acelor vremuri fericite, de farmecul lor înăbuşit de trecerea anilor.

Cartea lui Marc Lévy se numeşte „Hoţul de umbre”. Este povestea unui băiat cu un dar neobişnuit: acela de a „fura” umbrele oamenilor şi de a le citi astfel gândurile ascunse. Uimit de talentul lui, protagonistul evită multă vreme apropierea celorlaţi tocmai pentru a nu afla lucruri pe care aceştia nu sunt pregătiţi să i le împărtăşească. Până când descoperă că darul lui poate avea un efect benefic asupra celor dragi dacă ştie cum să-l folosească. Până când descoperă cât de puternic poţi fi atunci când iubeşti… Şi cât de generos.

Dragostea ne ajută să devenim cu adevărat oameni. Nu raţiunea. Prin raţiune ne apropiem de imaginea ideală a omului, dar nu de esenţa lui. Ceea ce ne defineşte este capacitatea noastră de a dărui necondiţionat iubire, fără să ne gândim la vreo recompensă ulterioară. Doar iubind putem visa la eternitate. Motivul este simplu: ce ne-ar putea activa dorinţa de a trăi veşnic dacă nu posibilitatea de a iubi dincolo de lumea aceasta?

Nimic nu poate opri trecerea timpului. Dar cred că amintirile noastre nu mor odată cu noi. Cred că toţi avem o bucată de veşnicie în inimile noastre. Tot ce ne rămâne de făcut este să o oferim. Să credem în ea. Să sperăm.

P.S. Poate că iubirea nu ne face nemuritori, dar cu siguranţă ne salvează sufletele.

Încercare

anais

What’s that they say about time?
It changes things, but not my mind…

                                                                                                            Alexandra Burke

Anii trec, zilele se transformă, cafeaua îşi schimbă aroma… Timpul devine mai blând, zâmbindu-ţi cu înţelegere. Urmele lui nu se mai observă pe pielea ta. Nu te poate atinge, nu îţi poate altera sentimentele. Nu te poate convinge să renunţi. Aşa că cedează… În aparenţă.

În realitate, îţi caută slăbiciunile. Ştie că undeva, dincolo de privirea ta impenetrabilă, de raţiunea ta infailibilă, de inima ta opacă, se află sufletul tău răvăşit… Ştie că acolo se ascund toate trăirile tale nebuneşti, toate promisiunile nerostite, toate speranţele şi toate credinţele tale… Ştie că aceea este cheia spre umanitatea ta ascunsă… Ştie, dar totuşi nu reuşeşte să deschidă lacătul. Nu el deţine controlul asupra minţii tale. Nu el îţi poate influenţa alegerile…

Timpul nu mai are răbdare. S-a săturat să încerce să te schimbe. Spiritual, este imposibil… Fizic, în schimb… Nimeni nu trăieşte veşnic. Avem o singură viaţă, o singură şansă la fericire. Acesta este avantajul timpului în faţa noastră. Imortalitatea lui. Efemeritatea noastră. Este totuşi suficient să ne supună? Normal că nu… Pentru că noi putem iubi. Iar dacă există ceva care poate să reziste dincolo de timp, aceea este iubirea… Până la urmă, şi omenirea are parte de felia ei de eternitate, nu? 🙂

Explicaţie

ImageFemeile naive, introvertite şi exagerat de sensibile nu se îndrăgostesc de bărbaţii puternici şi aparent periculoşi dintr-un romantism shakespearean. Ele nu aprobă acţiunile lor despotice şi nici nu vor să-i vadă în momentele lor întunecate. Nu sunt impresionate nici măcar de eforturile pe care aceştia le fac pentru a le proteja deoarece sunt conştiente că nimeni nu le-ar putea răni… În afară de ei.

Aşa că siguranţa lor este doar o himeră. Toate faptele nebuneşti la care sunt martore fără voia lor le ucid puţin câte puţin sufletele inocente. Sunt înconjurate mereu de suferinţă, moarte, disperare… Au totul şi în acelaşi timp le lipseşte esenţa. Iubirea aceea candidă şi tumultuoasă despre care citesc în romanele clasice. Fericirea din spatele unei simple priviri…

Şi totuşi, rămân alături de ei. Şi nu rămân din teamă sau dintr-o alienare mintală subită. Rămân pentru că reuşesc să vadă dincolo de ochii lor impasibili şi reci. Rămân pentru că au încredere în capacitatea lor de a iubi. Rămân pentru că le cunosc limitele invizibile şi le acceptă aşa cum sunt. Cineva le iubeşte sufletele imperfecte. Cineva le admiră defectele şi virtuţile în egală măsură. Cineva şi-ar sacrifica întunericul pentru lumina lor.

O femeie fragilă nu are nevoie de puterea bărbatului pe care îl iubeşte pentru a străluci. Ci de slăbiciunea lui. De dragostea lui necondiţionată şi eternă.

Demoni

tumblr_mlfcgxBrOC1rlip1co1_500_largeSunt momente în care nu am nevoie de nimeni altcineva în afară de mine însămi. Îmi revăd demonii, le ascult pledoariile, zâmbesc melancolic când aud iar acele argumente care odată îmi sfărâmau inima în mii de bucăţi otrăvite… Îmi analizez greşelile, îmi privesc cicatricile aproape vindecate, îmi redescopăr slăbiciunile.

Sunt momente în care îmi doresc să regăsesc Infinitul dincolo de Iad, de Rai şi de Purgatoriu. Să vorbim din nou despre viaţă, iubire patologică şi moarte. Să vorbim despre capcanele fericirii şi refugiul durerii. Să căutăm împreună un sens pentru această existenţă şi pentru cea viitoare. Să îmi spună din nou că eternitatea nu este accesibilă oamenilor. Să nu îl cred nici de data aceasta…

L-aş invita să-mi examineze fiecare bătaie a inimii, fiecare respiraţie a sufletului. L-aş invita să caute bestia în interiorul meu, să-mi cerceteze fiecare amintire, fiecare trăire. L-aş invita să-mi revadă demonii. Să le privească neputinţa, oboseala, placiditatea… Să realizeze că n-a avut dreptate şi să regrete că s-a întors.

Demonii mei nu mai au putere asupra mea. Sunt doar nişte prieteni de joacă, nişte pioni demult uitaţi pe marea tablă de şah a universului, nişte îngeri damnaţi care şi-au pierdut pentru totdeauna lumina… Nişte suflete chinuite. Aşa cum eram şi eu cândva… Aşa cum credeam că sunt.

P.S. Ar fi plăcut să te revăd acum.

Marea

ImagineMarea… Mereu fermecătoare, vivace şi tânără. Timpul s-a oprit pentru ea, admirându-i în tăcere vastitatea. Soarele îi mângâie în fiecare dimineaţă undele line, împrumutându-le pentru câteva clipe strălucirea încântătoare a razelor lui. Natura, oamenii, corpurile cereşti, universul, toţi par să se închine cu deferenţă în faţa mării. Nemărginirea, frumuseţea şi atemporalitatea ei ne uimesc de fiecare dată, chiar dacă este prima sau a zecea oară când le vedem.

Fiecare unghi din care privim dezvăluie o altă poveste, fiecare val aduce o altă senzaţie, fiecare apus scânteiază altfel. Marea este mereu diferită, chiar dacă ea rămâne, în esenţă, aceeaşi. Cred că acest lucru iubesc cel mai mult la ea: faptul că mă surprinde întotdeauna într-un mod plăcut, oricât de bine aş considera că o cunosc.

Am avut parte de o săptămână minunată pe litoralul românesc, într-o staţiune superbă, pe care aş recomanda-o oricui: Neptun. Nisipul fin, marea curată, plajele liniştite, lacul cu nuferi albi, Aleea Trandafirilor, eleganţa Olimpului… Sunt atâtea lucruri care m-au atras, atâtea lucruri pentru care aş reveni oricând acolo… Este o staţiune care se mulează perfect pe sufletul meu, care îmi seamănă până la cele mai mici detalii: romantică, visătoare, calmă. Mai sunt şi zile cu valuri, însă ce existenţă este desăvârşită? Fiecare poveste are hibele ei… Dar tocmai aceste mici imperfecţiuni ne ajută să ne construim, în final, fericirea.

P.S.

Imagine