Bărbatul cu haină roșie

Arta poate să comemoreze modelul, dar poate să-l și schimbe, ba chiar să-l anuleze, în ciuda a ceea ce doresc cele două părți.

Julian Barnes

În „Bărbatul cu haină roșie”, Julian Barnes ne propune un alt mod de a privi trecutul și perioadele pe care le considerăm emblematice în istoria culturii și civilizației umane. Renunțând la privilegiul supraviețuitorului sau la nostalgia celui nemulțumit de prezent, dobândim detașarea necesară pentru a înțelege specificul epocii respective, dincolo de bârfele timpului, de răutățile sau de elogiile contemporanilor, de prejudecăți și de cutume. În acest mod, descoperim La Belle Époque și pe ai săi Marcel Proust, Alphonse Daudet, Anna de Noailles sau Paul Verlain, ne întâlnim cu unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai dandismului – contele Robert de Montesquiou și, nu în ultimul rând, îl cunoaștem pe chirurgul și pionierul în ginecologie Samuel Pozzi, o figură luminoasă într-o perioadă decadentă și extravagantă a Franței, în care valorile erau suprimate de setea de plăcere, iar superficialitatea domina viețile persoanelor publice.

Autorul nu ezită în a evidenția părțile mai puțin fascinante ale Parisului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cum ar fi transformarea patronajului artistic într-un fel de colonialism intern (artiștii săraci erau, în realitate, doar niște jucării muzicale pentru aristocrații care îi protejau), naționalismul dus la extrem (respingerea inovațiilor celorlalte popoare și batjocorirea lor fără temei) sau duelurile, care erau provocate de diverse irascibilități personale și nu de un simț acut al onoarei. Mai mult decât atât, acea iubire evocată într-un mod sublim de scriitorii, pictorii sau muzicienii timpului nu era nici măcar menționată în Codul civil francez din primii ani ai secolului XX, unde o căsnicie trebuia să îndeplinească doar trei condiții: fidelitate, ajutor și sprijin reciproc. Ulterior, a apărut și noțiunea de „respect”, dar aceasta a fost singura concesie acceptată de către francezi.

De altfel, căsătoriile bazate pe dragoste nu erau deloc comune în Franța acelor vremuri. Oamenii își uneau viețile pentru „poziție socială, pentru bani sau proprietăți, pentru perpetuarea familiei, dar nu pentru iubire”. Atât bărbații, cât și femeile își căutau împlinirea sufletească în afara căsniciei, dar reușeau cumva să mențină și liniștea căminului sau măcar să ofere iluzia unor raporturi sănătoase și civilizate cu partenerul oficial. Samuel Pozzi, eroul acestei cărți, nu face excepție: căsătoria lui cu Thérèse, soția și mama celor trei copii ai săi, a fost de la început compromisă din cauza lipsei de iubire, dar au rezistat împreună aproape 30 de ani, în ciuda nenumăratelor infidelități ale medicului.

Cu toate acestea, Samuel Pozzi sau „Bărbatul cu haină roșie” (pictură realizată de americanul John Singer Sargent) a reușit să se ridice deasupra bârfelor și complicațiilor din relația sa de familie. Realizările lui în domeniul chirurgiei ginecologice, interesul pentru artă, implicarea în viața politică, grija și atenția față de ceilalți, precum și înclinarea către perfecționism contribuie la construirea reputației unui om de știință remarcabil. Întotdeauna dispus să-și ajute semenii, Pozzi nu se ascunde într-un turn de fildeș și nu încetează să primească pacienți, chiar și în perioada Primului Război Mondial, când devine chirurg militar, salvând viețile soldaților răniți pe câmpul de luptă. Viața lui Samuel Pozzi reprezintă cel mai bun exemplu că altruismul și dedicarea sunt, indiferent de vremuri, calitățile care deosebesc eroii de oamenii obișnuiți, luminând caractere și înăbușind micile derapaje inerente oricărei existențe.

Biblioteca de la Miezul Nopții

Iar când s-a gândit la viața ei originară, a înțeles că problema ei fundamentală, lucrul care o făcuse vulnerabilă, era absența iubirii.

Matt Haig

Cum ar fi să te trezești într-o lume unde ai acces la toate existențele tale posibile, la tot ce ai fi putut deveni dacă alegeai diferit, la vieți pe care ți le-ai imaginat la un moment dat, dar nu ai avut niciodată curajul să le trăiești? Cum ar arăta oare acel colț de Univers? Pentru unii poate fi un magazin de casete video. Pentru alții poate fi o galerie de artă sau un restaurant. Pentru Nora, acel loc este o bibliotecă. Fiecare viață pe care ar fi putut să o trăiască dacă își urma visul de a ajunge campioană olimpică la înot / de a se stabili în Australia cu prietena ei cea mai bună / de a deveni vedetă rock sau de a cerceta impactul schimbărilor climatice la Cercul Polar Arctic – toate aceste posibile existențe se află, de fapt, în cărțile care alcătuiesc ciudata Bibliotecă de la Miezul Nopții. Acolo, timpul s-a oprit la 00:00, permițându-i Norei să călătorească în viețile alter ego-urilor ei și să se confrunte cu repercusiunile unor decizii diferite: ce s-ar fi întâmplat dacă nu renunța la înot sau dacă se căsătorea cu fostul ei logodnic și deschideau împreună un pub într-o zonă rurală a Angliei sau dacă ieșea la o cafea cu acel chirurg care în timpul liber participa la semimaratoane sau dacă ar fi continuat studiile universitare?

Fiecare alegere pe care o luăm implică anumite consecințe, unele mai fericite, altele mai puțin, dar toate sunt rezultatul dorințelor noastre dintr-un anumit moment sau, pur și simplu, al felului unic de a ne trăi viața. Nora era un om singur care nu își găsea locul în lume, un suflet chinuit de regrete, o inimă lipsită de căldura iubirii împărtășite. Odată ce a pășit în Biblioteca de la Miezul Nopții, ea descoperă că dragostea poate lua forme diferite, iar micile detalii, acele gesturi timide de afecțiune pe care le trecem cu vederea, fiind prea ocupați să deslușim imaginea de ansamblu reprezintă, de fapt, fundamentul și motorul relațiilor noastre. Interacțiunea constantă dintre două ființe care se iubesc, grija pentru celălalt, atenția față de nevoile lui pot transforma orice existență, oricât de obișnuită ar fi ea, într-o versiune terestră a Paradisului. Toți avem căderile noastre, acele momente teribile în care nimic nu pare să mai aibă sens. Însă atunci când știm că cineva ne iubește sincer, sufletele nu ni se mai zbat singure pe asfaltul rece, ci sunt prinse în plasa iubirii, chiar înainte ca disperarea să le blocheze fiecare ieșire.

„Biblioteca de la Miezul Nopții” este un univers al tuturor posibilităților, un spațiu creat de creierul uman pentru a explica inefabilul, o poartă de acces spre o lume diferită de fiecare dată, dar în esență aceeași. Ai tot atâtea vieți la dispoziție câte decizii ai, îi spune bibliotecara Norei. Același om poate trăi într-un infinit de universuri paralele, în realități care se schimbă la fiecare alegere, la limita dintre „a putea” și „a deveni”. Însă acel om nu se va simți acasă decât într-un singur loc. Acolo unde are curajul de privi viața în față și de a o iubi cu toate umbrele și necunoscutele ei. Acolo unde regretele se transformă în scrum, iar speranța îi este călăuză spre un viitor pe care îl prețuiește dinainte de a-l cunoaște… Acolo unde trăiește – poate nu cea mai bună versiune a sa, dar cu siguranță cea care îi permite să fie fericit.

Nu trebuie să înțelegi viața. Trebuie doar să o trăiești.

O zi de decembrie

Poate că treci grațios prin viață, însă lași urme adânci, pe care ceilalți nu le pot înlocui.

Josie Silver

Credeți în dragostea la prima vedere? Eu recunosc că nu, deși admit că există momente în viețile noastre în care retrăim vibrațiile de la acea primă întâlnire, înțelegând că atracția s-a manifestat încă de atunci, chiar dacă creierul nu a conștientizat pe loc însemnătatea regăsirii celui știut din alte existențe… Laurie l-a recunoscut pe Jack dinainte de a-i ști numele sau de a-i strânge mâna, aceste etape firești de la debutul (aproape) fiecărei povești de iubire. Ea se afla într-un autobuz aglomerat, în drum spre casă după o zi agitată la serviciu, chiar înainte de Crăciun. El era într-o stație și citea o carte, când, deodată, simte privirea insistentă a unei fete poposind asupra lui și în clipa în care decide să găsească sursa acelui interes neobișnuit, un val de electricitate se transferă de la unul la celălalt instantaneu, în ciuda ninsorii, a geamului aburit și a zecilor de oameni din jurul lor. Laurie și Jack s-au îndrăgostit la prima vedere, într-o zi de 21 decembrie 2008, doar privindu-se pentru câteva momente, până când autobuzul a părăsit stația. Pare plauzibil acest scenariu? Nu cred să existe vreun tipar pentru cei care își întâlnesc sufletul pereche… Iar viețile celor doi îndrăgostiți despărțiți chiar înainte de a se cunoaște cu adevărat cu siguranță nu se încadrează într-un șablon prestabilit.

Laurie este o tânără absolventă de Jurnalism care lucrează la recepția unui hotel până își va găsi o slujbă în domeniul editorial. Ea își împarte locuința cu Sarah, cea mai bună prietenă a ei, de care este convinsă că va ajunge o celebritate în lumea televiziunii, având în vedere șarmul și inteligența ei sclipitoare. Sarah o ajută pe Laurie timp de un an să-și găsească iubirea pierdută în stația de autobuz, dar Jack nu apare în niciunul dintre locurile pe care acestea le frecventează. Apare însă acolo unde Laurie nu și-ar fi dorit niciodată să-l găsească, chiar dacă ar fi însemnat să nu-l revadă vreodată: în inima și la brațul lui Sarah.

Jack și Laurie se reîntâlnesc tot într-o zi de decembrie, la o petrecere de Crăciun, dar în acel moment el nu mai este singur. Sarah îl prezintă ca fiind iubirea vieții ei, iar atracția dintre ei este vizibilă și reală, chiar dacă Jack își reamintește, la rândul lui, de fata de care s-a îndrăgostit subit în urmă cu un an, când aștepta autobuzul. Cu toate acestea, el decide să uite episodul acela și să trăiască prezentul alături de Sarah, o decizie rațională și înțeleaptă, pe care însă inima nu îl lasă să și-o asume până la capăt. Regăsind-o pe Laurie, toate sentimentele pe care și le reprimase pentru a-și continua viața alături de altcineva renasc unul după altul, iar misiunea îi este îngreunată de prezența constantă a acesteia în viața lui. Cum ar putea evita să o vadă pe Laurie, cea mai bună prietenă a iubitei sale, fără să trezească suspiciuni? Dar cum este să ții un secret atât de cumplit față de omul căruia obișnuiai să-i împărtășești totul?

„O zi de decembrie” este o lectură potrivită pentru a încălzi sufletele care și-au pierdut speranțele în iubire, arătându-ne că minunile se pot întâmpla oricând, în orice circumstanțe, chiar și atunci când încetăm să credem, iar inimile noastre se zbat în suferința singurătății. Cu toate acestea, dragostea nu vine întotdeauna în momentul potrivit și nici când credem noi că suntem pregătiți pentru marea întâlnire. Apropierile dintre suflete sunt instantanee, este adevărat, dar fuziunea dintre lumile celor care se îndrăgostesc poate să dureze. Uneori luni, alteori ani… Însă întotdeauna, oricât de lungă ar fi acea perioadă, așteptarea va merita…

Vă doresc sărbători liniștite și luminate de prezența celor care contează în viețile voastre!

Vânătăi ascunse

A dat vina pe versiunea ei mai tânără? A luat în considerare cum tradiția le împinge pe fetițe spre iubire, cum le spune că dragostea învinge totul? S-a întrebat vreodată de ce nu spunem mai multe povești despre cum dragostea este înfrântă? Nu cred că dragostea învinge totul. Atât de multe lucruri din lumea asta par mai puternice decât iubirea. Datoria. Furia. Frica. Violența.

Rachel Louise Snyder

Violența domestică. Nu credeam că voi fi în stare să scriu un articol despre acest subiect, dar iată-mă aici, la mai bine de doi ani de când am închis definitiv cel mai teribil capitol din viața mea de până acum, încercând să descopăr, prin intermediul incredibilei cercetări realizate de jurnalista Rachel Louise Snyder, semnele transformării victimei în supraviețuitoare. Cum poți depăși teama că vei fi omorâtă în cazul în care vei încerca să pleci? Cui să ceri ajutorul? Când vei înceta să te acuzi că nu ai luptat destul încercând să transformi monstrul într-o ființă umană? Când vei realiza că nu a fost niciodată responsabilitatea ta să-l schimbi pe celălalt și că nimic din ce ai fi putut face nu ar fi fost suficient să-i suprime furia necontrolată?

Sunt întrebări legitime, pe care orice victimă a violenței domestice le formulează în mintea ei înainte să se desprindă de infernul căminului conjugal. Dacă se va putea desprinde vreodată. Cartea „Vânătăi ascunse” ne prezintă câteva dintre cele mai cumplite cazuri de omucideri domestice, povești ale unor femei care au realizat prea târziu gravitatea pericolului, imaginându-și că bărbatul de lângă ele nu ar fi capabil să le curme viața. Autoarea ne amintește că, în cazul violenței domestice, nu vorbim despre un necunoscut, despre cineva care ne atacă pe stradă din senin, ci despre o persoană cu care femeile respective „împărtășesc fiecare detaliu mare sau mic al vieții”. Iubirea schimbă total felul în care creierul nostru percepe o luptă clasică pentru supraviețuire: dacă ești atacat, te aperi sau fugi, dar când cel care te atacă este partenerul tău, iar în unele cazuri chiar tatăl copiilor tăi? Unde poți fugi încât să fii sigură că nu te mai găsește niciodată?

Cartea de față descrie atât tumultul interior al victimei terorizate, îndoielile și frământările acesteia înainte de a lua decizia care îi poate salva viața, cât și esența violenței, ceea ce îi determină pe „teroriștii intimi” să distrugă fiecare fibră din corpul și spiritul partenerei lor. În cea de-a doua secțiune a cercetării, autoarea discută cu bărbații care și-au agresat sau ucis soțiile și copiii, încercând să descopere dacă pentru astfel de oameni există posibilitatea să iasă din închisoare și să nu mai fie violenți. Una dintre victime, o femeie care a reușit să supraviețuiască și chiar să păstreze o relație decentă cu fostul iubit de dragul copilului lor, a fost tranșantă: „Nu voi putea niciodată în viața mea să rămân singură cu el”.

Nu în ultimul rând, cartea jurnalistei Rachel Louise Snyder este despre schimbare, despre oamenii care luptă în fiecare zi să salveze victimele violenței domestice încă de la primele semne de manifestare a acesteia: asociații umanitare, centre de justiție familială, psihologi, procurori, polițiști, avocați etc. Însă, pentru a avea mai puțină suferință și moarte în lume, este necesar ca fiecare dintre noi să contribuim la această schimbare a societății din perspectivă culturală. Este necesar să încetăm să idealizăm noțiunea de familie atunci când aceasta implică violență. Trăim într-o cultură care încurajează femeile să rămână într-o relație toxică, susținând că este mai bine ca acestea să-și salveze căsniciile cu orice preț, decât să poarte stigmatul de „femeie divorțată” și/sau de „mamă singură”. Suferința unei victime a violenței domestice este deseori minimalizată prin stereotipuri ca: „sigur a făcut ea ceva să merite asta”, „ce se întâmplă între pereții casei lor îi privește doar pe ei”, „se mai întâmplă ca un bărbat să-și piardă cumpătul”, „cine o obligă să stea?”, „datoria unei femei este să se supună bărbatului ei” etc.

Nu, niciodată un om nu merită să fie agresat, în nicio situație. Violența fizică nu este o problemă privată, iar victima nu stă din plăcere, ci pentru că, de cele mai multe ori, agresorul o domină într-un anumit mod: o amenință cu moartea, o controlează financiar, îi taie legăturile cu lumea exterioară, o șantajează emoțional, îi frânge încrederea în sine. Victimele ajung să se izoleze, evită să-și vadă familia sau prietenii și încearcă să-și supere cât mai puțin agresorii – fără succes, însă, căci inventivitatea acestora este inepuizabilă atunci când vine vorba despre acuzarea și torturarea lor. Cu toate acestea, la un moment dat, cele mai norocoase dintre ele reușesc să se elibereze. Mai întâi emoțional, realizând că nu mai pot iubi un om care le distruge fizic și psihic, iar după încă o perioadă cumplită de strategii, durere și teamă permanentă, găsesc puterea de a pleca.

Ce urmează apoi? Fuga. O viață departe de locul în care ai suportat umilințe, bătăi, insulte. O nouă luptă, de această dată cu tine însuți/însăți, cu traumele din trecutul tău, cu ceea ce ți-a ucis inocența și încrederea în iubirea eternă. Vor urma nopți nedormite, coșmaruri, lacrimi despre care nu vei spune nimănui, veșnicele întrebări: „De ce eu?” și „Unde am greșit?”… Însă, singurul lucru care contează, în cele din urmă, este că ai supraviețuit. Adunând mărturii cutremurătoare, cazuri celebre sau confidențiale, povești ale victimelor, ale agresorilor și ale celor implicați în reducerea violenței domestice, cartea lui Rachel Louise Snyder ne arată cât de dificilă continuă să fie această luptă pentru supraviețuire și cât de important este să ne schimbăm mentalitatea și să înțelegem că responsabilitatea stopării definitive a „terorismului intim” ne aparține tuturor.