Trăind cu zeii

… ne putem apropia de paradis numai dacă învățăm să trăim așa cum se cuvine cu semenii noștri.

Neil MacGregor

Urmele pe care le lăsăm pe acest Pământ poartă cu ele amintirea strămoșilor noștri. În gesturile, cuvintele sau credințele noastre din prezent se află rămășițele unor comunități pierdute în timp, dar încă vii prin poveștile pe care ni le-au transmis, povești dezvăluite de cercetările arheologice sau de comorile ascunse prin muzeele lumii. Gândită ca o fascinantă călătorie de-a lungul istoriei umanității, această carte ne prezintă nu doar locuri încărcate de semnificație religioasă sau obiecte pe care diferite popoare ni le-au lăsat moștenire, îmbogățind astăzi colecțiile unor instituții culturale ca British Museum, ci și activități umane, stiluri de viață, credințe și civilizații.

Identitatea unei comunități se construiește în condițiile împărtășirii acelorași ritualuri, precum și reprezentării unui imaginar colectiv. Apartenența la un grup este determinată în mare măsură de modul în care ne proiectăm în univers, de narațiunile pe care ni le imaginăm pentru a da un sens existenței și rolului nostru în această lume. Neil MacGregor, istoric de artă și fost director al British Museum, ne invită să cunoaștem câteva dintre cele mai valoroase artefacte din colecția muzeului pe care l-a condus, printre acestea aflându-se și Omul Leu, cea mai timpurie reprezentare a unui mit plăsmuit de mintea umană. Acest obiect a fost construit în urmă cu 40.000 de ani, într-o comunitate relativ restrânsă (câteva zeci de oameni), demonstrând existența unor sisteme de credințe chiar și în cadrul societăților ale căror eforturi erau, în general, canalizate spre asigurarea supraviețuirii.

În ciuda timpurilor grele și resurselor limitate, oamenii și-au definit dintotdeauna spiritualitatea prin implicarea în activități care îi aduceau împreună (de exemplu, aceea de a se ruga, de a cânta sau de a participa la diverse ceremonii de inițiere), apropiindu-i, în același timp, de divinitate sau de o dimensiune supranaturală a existenței. „Am trăit cu zeii mai înainte să trăim unii cu alții”, conchide autorul, referindu-se la impresionantele spații sau monumente sacre pe care oamenii le-au construit pentru a-și desfășura ritualurile religioase, cu mult timp înainte de a avea primele civilizații urbane. Istoria ne arată că suntem (și) ceea ce credem, de aceea consider că este esențial să ne înțelegem trecutul și să cunoaștem poveștile din spatele credințelor noastre pentru a putea, ulterior, să construim un viitor bazat pe toleranță și respect față de ceilalți, precum și față de propriul bagaj cultural.

Psihoterapia lui Dumnezeu

… cuvântul, într-adevăr, metamorfozează reprezentarea timpului și oferă acces spre o lume nesesizată metafizic, aceea a cerurilor spre care te îndrepți, ca să trăiești după moarte.

Boris Cyrulnik

Poate fi Dumnezeu un psihoterapeut? Are credința un efect de reziliență pentru oamenii care tocmai au trecut printr-o traumă? Cum au perceput supraviețuitorii lagărelor de concentrare relația lor cu divinitatea? Unul dintre aceștia, prieten apropiat al scriitorului Elie Wiesel, ar fi spus: „Dumnezeu este în suferință după Auschwitz, am foarte multă nevoie de El”. Ne putem vindeca suferința prin rugăciune? Boris Cyrulnik ne prezintă viziunea unui neuropsihiatru despre modul în care religiozitatea și atașamentul față de sacralitate ne pot transforma viețile în adevărate călătorii spirituale sau ne pot îndepărta definitiv de oamenii cu credințe diferite de a noastră.

Relația umanității cu divinitatea începe din copilărie. Nu, nu ne naștem credincioși, dar asimilăm, odată cu limba maternă, și religia părinților noștri. Îi privim cum se închină, mergem la biserică împreună cu ei, respectăm aceleași sărbători, ne rugăm împreună și devenim membri ai comunității religioase din care ei fac parte. La vârsta de 6-8 ani, creierul copilului este suficient de dezvoltat încă să ajungă la reprezentarea morții și a timpului, iar rolul religiei devine, din acest moment, unul covârșitor în ceea ce privește evoluția lui ca ființă umană, învățându-l cum să se comporte pentru a avea o viață frumoasă și pentru a dobândi, în cele din urmă, veșnicia.

Iubindu-L pe Dumnezeu, foarte mulți copii învață să se iubească pe ei înșiși. Autorul afirmă: „Când Dumnezeu îți dă încredere în tine, ai din ce în ce mai puțină nevoie de El”. Chiar dacă nu ne îndepărtăm de divinitate și nu încetăm să credem, tindem cumva să ni-L imaginăm pe Dumnezeu singur, deasupra tuturor, așezat pe un piedestal la care nu putem avea niciodată acces. Practic, trăim un atașament „amorțit”, pe care doar riscul unei pierderi îl poate reactiva și însufleți. Studiile arată că și înaintarea în vârstă ne (re)întărește relația cu divinitatea: memoria trecutului devine din ce în ce mai puternică cu cât performanțele memoriei de scurtă durată scad, iar oamenii se întorc la Dumnezeu și la anii fericiți ai copilăriei.

Religia are beneficii incontestabile din perspectiva consolidării grupurilor, a creării sentimentului de apartenență și a menținerii sănătății mintale. Oamenilor nu le mai este frică să trăiască știind că Cineva veghează asupra lor și îi iubește necondiționat. Însă cum se raportează ei la ceilalți, la oamenii care au altă credință sau nu cred deloc? Consider că toleranța este una dintre cele mai importante valori pe care ar trebui să le cultivăm încă din copilărie, indiferent de religie. Lumea nu poate fi salvată decât prin iubire… iar fiecare dintre noi avem posibilitatea de a o transforma într-un loc mai bun, doar iubindu-i și respectându-i pe cei din jurul nostru.

Cartea a apărut în 2018 la Editura Litera, în colecția Introspectiv.

Să nu faci rău

Poate că (pacienții) nu realizează niciodată cât de periculoasă a fost operația și cât de norocoși au fost să se refacă atât de bine. În timp ce chirurgul, pentru o vreme, cunoaște raiul, după ce s-a apropiat foarte tare de iad.

Henry Marsh

Care este esența ființei umane? Cine suntem noi, dincolo de experiențele pe care le trăim, de educația pe care o primim, de interacțiunile noastre? Unde se formează conștiința de sine, acest termen complex care ne înglobează toate gândurile, sentimentele și trăirile, fascinându-i pe atâția filosofi de-a lungul timpului? Pentru un neurochirurg, răspunsul la toate aceste întrebări este simplu: misterul întregii noastre existențe se află în creier. Mai exact, sinele reprezintă „vibrația electrochimică a unor sute de miliarde de celule nervoase”. Când lucrurile merg bine, oamenii nici măcar nu sesizează complexitatea fenomenelor care au loc în creierul lor. Această mașinărie extrem de sofisticată ne controlează întreaga viață: lobul occipital ne asigură capacitatea de a procesa imaginile pe care i le trimit senzorii retinei; lobul frontal este responsabil cu personalitatea, mișcările, vorbirea sau atenția noastră; lobul parietal procesează informațiile senzoriale, ajutându-ne să ne orientăm în spațiu, dar și să ne conștientizăm propriul corp; lobul temporal ne controlează memoria pe termen lung, precum și emoțiile, auzul sau capacitatea de a recunoaște fețe etc.

Henry Marsh ne prezintă poveștile tulburătoare ale unor pacienți care au avut anumite părți ale creierului afectate, fiindu-le imposibil să mai desfășoare unele dintre activitățile menționate anterior. Este vorba despre oameni care își pierduseră capacitatea de a merge, de a vorbi, de a înțelege cuvintele – cazuri cu adevărat critice și, de foarte multe ori, fatale. În calitate de chirurg, Henry Marsh nu avea ca responsabilitate doar operarea acelor pacienți, ci și pe aceea de vindecător de suflete, de ființă umană care încearcă să rezoneze cu tragedia altcuiva și de a-i da puterea să lupte. Însă, cea mai grea misiune rămânea aceea de consolare a familiilor care își pierdeau copilul, partenerul sau părintele în urma unor complicații apărute în timpul operației… Pentru un neurochirurg, acele momente reprezentau dovada unui eșec îngrozitor, unul pe care îl procesa foarte greu și cu prețul propriilor relații personale – Marsh însuși a divorțat după 25 de ani de căsnicie, după ce la începutul carierei toți specialiștii cărora le-a comunicat dorința sa de a deveni neurochirurg l-au avertizat că familia va avea de suferit. Într-un puseu de sinceritate, medicul recunoaște că i-a uitat pe foarte mulți dintre pacienții cărora le-a salvat viața și nu a mai fost nevoit să-i vadă vreodată – însă niciodată pe cei care au murit după sau în timpul operației.

„Să nu faci rău” reprezintă o colecție de amintiri extrem de personale și de momente dificile din viața unui neurochirurg de succes, care are puterea însă de a-și admite failibilitatea. Orice operație pe creier implică riscuri importante, iar medicii sunt nevoiți să ia, de cele mai multe ori, decizii pe loc, unele pe care ajung să le regrete, iar altele care se dovedesc inspirate, redându-i pacientului șansa la o viață normală. Triumful medicinei asupra unor boli foarte grave este cu adevărat încurajator, iar povestea lui Henry Marsh ne dă speranța că această mașinărie uimitoare numită creier este încă departe de a-și fi demonstrat întregul potențial.

Fetița pe care au lăsat-o în urmă

Da, îi răspunse privindu-l în ochi. Este ca un vis. Să visăm în continuare. Cu puțin curaj, putem rămâne visători.

Roxanne Veletzos

Natalia nu împlinise nici măcar patru ani când războiul a despărțit-o cu brutalitate de cei care îi dăduseră viață. Temându-se că ascunzătoarea le va fi descoperită, iar fetița urma să fie arestată și ucisă împreună cu ei, Zora și Iosef au fost nevoiți să ia cea mai dureroasă decizie din întreaga lor existență: abandonarea propriului copil într-o scară de bloc, în timpul operațiunilor de arestare a evreilor români din Bucureștiul anului 1941. Cei doi sperau că Natalia va fi găsită de către unul dintre locatari și adăpostită pentru câteva nopți, până vor reuși ei să se întoarcă în siguranță. Nimeni nu știa atunci cât va dura cel de-al Doilea Război Mondial și nici amploarea ororilor la care vor fi martori zeci de milioane de oameni nevinovați… Părinții Nataliei încă își imaginau că există o salvare din acel infern…

Fetița lăsată în urmă a fost, într-adevăr, găsită de cineva și dusă la un orfelinat. Povestea ei înduioșează inimile unui cuplu înstărit, doi oameni tineri și sufletiști care își doreau cu ardoare un copil, fără să fi reușit până în acel moment. Despina și Anton o primesc pe Natalia în viața lor cu speranță și iubire, oferindu-i toată atenția de care un copil are nevoie pentru a fi fericit. Cu timpul, fetița se obișnuiește cu noua ei familie, iar amintirile legate de părinții biologici se estompează pe rând… Ea învață să cânte la pian, merge la o școală catolică, deprinde obiceiurile elegante și stilul de viață fastuos al aristocrației românești din acea perioadă…

Însă fericirea lor nu durează pentru mult timp. Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României sub ocupația sovietică, familia Nataliei este nevoită să-și închidă afacerea și să-și cedeze averea și proprietățile reprezentanților noului regim. Cenușiul acelor ani este redat cu emoție de către autoarea de origine română: vocea Nataliei este, de fapt, vocea propriei mame, supraviețuitoare atât a Pogromului de la București, cât și a opresiunii comuniste. Ajunsă la maturitate, Natalia se îndrăgostește de Victor, un fost prieten de familie și, în același timp, un funcționar de rang înalt al regimului. Șansele celor doi de a fi împreună sunt inexistente, dar Victor vrea să o ajute pe femeia curajoasă și puternică de care s-a îndrăgostit să-și găsească fericirea într-o lume liberă… Va reuși el să o convingă să plece și să-și lase părinții adoptivi în urmă, așa cum au făcut și cei care i-au dat viață pentru a o salva? Își va găsi vreodată familia biologică? Va mai putea visa după ce spiritul i-a fost subjugat în repetate rânduri?

Vă invit să descoperiți răspunsul la aceste întrebări în cartea Roxannei Veletzos, apărută în anul 2019 la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

Prima poveste de dragoste. Adam, Eva și noi

Dragostea înseamnă, în esență, a privi înainte, nu înapoi. Este angajamentul de a deveni, nu, pur și simplu, de a fi. Este o înrolare în comunitate, nu singurătate. Astfel, Adam și Eva sunt un cuplu ideal. Nu au trecut, au doar viitor.

Bruce Feiler

Toți cei care au bătut la porțile iubirii s-au întrebat, măcar o dată, cum a fost dragostea la începuturile ei. Din ce s-a născut acest sentiment tulburător și intens care dărâmă prejudecăți și construiește poduri între suflete? Ce fel s-a manifestat iubirea pentru primii oameni? Cum și-au alinat ei inimile frânte? Cine i-a învățat să ierte și să continue să lupte pentru relația lor fără terapie de cuplu, fără Internet, fără prieteni cărora să li se confeseze? Ce putem noi învăța din încercările, greșelile și reușitele lor?

Bruce Feiler ne invită într-o călătorie spre origini, acolo unde doi oameni au inventat iubirea și au început această poveste a umanității pe care o trăim și astăzi. Locul se numește Grădina Edenului, iar îndrăgostiții sunt Adam și Eva. Probabil cel mai cunoscut cuplu din istorie, cei doi au fost, de-a lungul timpului, judecați, criticați, culpabilizați pentru alegerea lor de a mânca din „pomul cunoștinței binelui și răului”. Povestea lor a reprezentat mult timp un argument solid în demonizarea tuturor femeilor pentru că Eva a inițiat păcatul originar. Drept pedeapsă, acestea au fost ținute, secole întregi, la distanță de viața social-politică și obligate să se supună voinței bărbaților, indiferent de circumstanțe.

Autorul are meritul de a reinterpreta povestea Evei, aducându-ne aminte că, dincolo de greșelile și de umbrele caracterului ei, a fost prima femeie care s-a îndrăgostit. De asemenea, a fost prima mamă care și-a îngropat fiul și, în cele din urmă, prima văduvă din istoria omenirii. „Dragostea este ceea ce ține partenerii uniți prin toate încercările vieții de cuplu”, ne amintește Bruce Feiler. Cuplul Originar nu s-a destrămat niciodată, în ciuda tuturor greutăților și suferințelor. Au rămas împreună până când moartea i-a despărțit, așa cum toți visăm să se întâmple cu omul de care ne îndrăgostim.

Însă, pentru a atinge acest ideal, nu este suficientă dragostea romantică. Povestea lui Adam și a Evei este doar prima dintr-un lung șir de istorii personale, de cupluri care au rezistat timpului și rutinei inerente oricărei relații, de vieți unite pentru totdeauna, la bine și la rău, până la ultima respirație… Iubirea înseamnă alegere continuă, parteneriat, angajament și încredere necondiționată. Este fascinant că, după mii de ani, „relațiile pentru toată viața tot rămân etalonul în rândul oamenilor”. Probabil aceasta este cea mai importantă lecție din povestea lui Adam și a Evei… Ne-au învățat să rămânem statornici în iubire. Să alegem să ne îndrăgostim în fiecare zi de aceeași persoană. Să construim familii. Să fim loiali. Să iertăm. Să iubim.

O librărie în Berlin

Abia în acea noapte am înțeles cum putusem suporta atmosfera sufocantă din Berlinul ultimilor ani… îmi iubeam librăria așa cum iubește o femeie, cu dragoste curată. Devenise viața mea, rațiunea existenței mele.

Françoise Frenkel

La puțin timp după sfârșitul Primului Război Mondial, poloneza Françoise Frenkel deschide prima librărie franceză din Berlin, un oraș pe care îl descrie „uriaș, trist și morocănos”, însă, în același timp, magnetic, exercitând asupra ei o influență irezistibilă. Françoise terminase studiile universitare la Sorbona și lucrase în cele mai importante biblioteci din Paris, dar după un stagiu de pregătire la o librărie, își descoperă vocația: aceea de a vinde cărți. Fascinată de relația indisolubilă care se formează între cititor și volumul ales, Françoise visează să își trăiască restul vieții recomandând cartea perfectă pentru fiecare iubitor de lectură. Însă de ce în Germania?

Deoarece, după război, în Berlin nu se găseau cărți, reviste sau ziare în limba franceză. Era un oraș care pulsa de cultură și vitalitate, dar cumva, farmecul discret al literaturii franceze nu reușise să ajungă la inima germanilor. Françoise decide să creeze o lume în care cele două culturi vor fuziona perfect, iar oamenii se vor apropia unii de ceilalți datorită iubirii pentru lectură și nevoii de a interacționa cu alți intelectuali, indiferent de naționalitatea lor. Visul i se împlinește și, timp de mulți ani, librăria ei este locul care unește minți și hrănește suflete.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial spulberă, însă, vraja librăriei franceze. După Noaptea de Cristal, din noiembrie 1938, când au fost devastate magazinele, locuințele și sinagogile evreilor, Françoise decide să părăsească Berlinul, un loc în care umanitatea începuse deja să se stingă… Pentru un om care și-a trăit aproape toată viața în slujba culturii franceze, Parisul pare cea mai firească alegere pentru a căuta adăpost. Războiul nu o ocolește nici acolo… În curând, orașul va fi bombardat, apărarea franceză doborâtă, iar Françoise trebuie să caute un nou refugiu pentru a nu fi găsită de naziști și, ulterior, deportată… Povestea ei este uimitoare și emoționantă, o adevărată lecție de supraviețuire și de rezistență în cea mai întunecată perioadă a istoriei noastre recente și, nu în ultimul rând, un argument împotriva uitării:

… este datoria supraviețuitorilor să depună mărturie pentru ca morții să nu fie uitați.

Și a noastră, a celor care am avut șansa să nu trăim acele vremuri, să ducem poveștile lor mai departe. Cartea „O librărie în Berlin” a apărut anul acesta la Editura Litera.

Vârsta inocenței

Nu te pot iubi decât dacă renunț la tine.

Edith Wharton

Într-un New York apatic și îngropat în cutume, Newland Archer, un tânăr avocat înstărit, încearcă să se conformeze regulilor societății în ciuda unei ușoare răzvrătiri care îi tulbură câteodată gândurile, determinându-l să prefere compania cărților în locul zâmbetelor false ale prietenilor. Suntem în al optulea deceniu din secolul XIX, o perioadă în care membrii claselor superioare își etalau ținutele la baluri somptuoase sau la Operă, având grijă să mențină aparența unor familii fericite și liniștite din punct de vedere financiar. Newland este, la rândul lui, prins în superficialitatea acestei lumi strălucitoare și hotărăște să intre în rândul tinerilor căsătoriți alături de May, o fată care îndeplinește toate condițiile societății din acele timpuri: este inocentă, frumoasă, loială și dispusă să stea toată viața în umbra soțului, fără să simtă nevoia cultivării unor preocupări sau aspirații personale.

Ritmul acestei lumi aparent perfecte este frânt atunci când în familia logodnicei lui Newland apare contesa Ellen Olenska, o tânără fermecătoare și inteligentă, care a luat însă o decizie total controversată din perspectiva societății newyorkeze: aceea de a-și părăsi soțul bogat din cauza cruzimii și infidelităților sale repetate. Ellen s-a întors în orașul în care a crescut, crezând că acolo va fi înțeleasă și protejată, dar în opinia newyorkezilor, nu exista nimic mai degradant pentru o femeie de familie bună decât un divorț. Chiar dacă nu împărtășește viziunea celorlalți membri ai familiei, Newland încearcă să o convingă pe Ellen să renunțe la divorț, însă prețul pe care îl plătește pentru a câștiga acest caz se dovedește a fi prea mare… Fascinația de la început față de această femeie atrăgătoare și independentă, îndrăgostită de artă și cultură, cu viziuni și idealuri proprii se transformă treptat în iubire… Pentru un tânăr care și-a trăit întreaga viață respectând reguli și tradiții, o relație cu o femeie divorțată ar însemna declinul lui moral și social. Pentru Ellen, relația cu Newland ar reprezenta cea mai dureroasă dovadă de trădare față de familia care a primit-o, totuși, cu afecțiune, în ciuda deciziei sale neobișnuite. Există oare vreo lume în care cei doi să poată fi împreună?

Romanul lui Edith Wharton ne prezintă radiografia societății newyorkeze de la sfârșitul secolului XIX, având ca pretext o poveste de iubire interzisă. Autoarea nu emite judecăți de valoare, nu condamnă, dar nici nu respinge principiile acelei perioade, nu încearcă să ne convingă că personajele au luat cele mai bune decizii sau au acționat în mod impulsiv și laș. Doi oameni s-au îndrăgostit la momentul și în locul nepotrivit, încercând ulterior să gestioneze această situație conform așteptărilor celorlalți, dar și nevoilor personale. Newland și Ellen se luptă cu sentimentele lor, însă odată ce au încolțit, semințele iubirii nu mai pot fi înlăturate cu ușurință… Unul dintre ei trebuie să facă un sacrificiu imens, dar cine să fie acela? Veți descoperi la sfârșitul acestui roman care reușește să surprindă, în cele mai fine detalii, complexitatea indescifrabilă a naturii umane…

Biblioteca din Paris

Să renunţi la cărţi era ca şi cum ai fi renunţat să respiri.

Janet Skeslien Charles

În Parisul de la sfârşitul anilor `30, cu câteva luni înainte să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial, o tânără îndrăgostită de cărţi visează să devină bibliotecară. Odile se pregăteşte temeinic pentru interviul cu domnişoara Reeder, directoarea Bibliotecii Americane din Paris, un loc care i-a trezit, încă din copilărie, dragostea pentru lectură şi pentru limba engleză. Cu toate că nu are deloc experienţă, iar emoţiile de la interviu au împiedicat-o să-i demonstreze directoarei cât de mult înseamnă pentru ea acel post, Odile găseşte, cu ajutorul abonaţilor Bibliotecii, o altă cale de a-şi justifica nevoia de a fi înconjurată de cărţi – o scrisoare. „Biblioteca este raiul meu”, îi scrie Odile directoarei, fără să se gândească atunci că se va transforma într-un paradis, la propriu, pentru cei cărora războiul urma să le frângă aripile…

Odile primeşte postul, iar peste puţin timp, Parisul este ocupat de trupele germane. Biblioteca rămâne neclinită, luptând cu cele mai puternice arme pe care le avem cu toţii la dispoziţie – cărţile. Soldaţii francezi voiau să citească, să-şi umple orele în care nu erau pe front cu frânturi din alte culturi, cu poveşti despre alte vieţi. Să nu se mai gândească la război, la cruzime, la moarte. Biblioteca a răspuns nevoii lor, devenind o „punte” între cei care puteau să doneze cărţi şi cititori. Odată cu interzicerea accesului evreilor în biblioteci, angajaţii au început să livreze cărţile la domiciliul acestora, asumându-şi riscul de a fi arestaţi sau chiar ucişi pentru îndrăzneala de a răspândi cultura în casele celor condamnaţi fără motiv.

Viaţa lui Odile se împarte între bibliotecă, drumurile la profesoara Cohen, unde descoperă cele mai bune cărţi, dar şi cele mai inspirate sfaturi de viaţă şi relaţia cu Paul, un tânăr poliţist căruia războiul îi activează o dureroasă lipsă de empatie. Îngrijorată din cauza înrolării lui Rémy, fratele ei geamăn, dar şi a altor drame de familie pe care acea perioadă de lipsuri şi incertitudini le-a scos la suprafaţă, Odile nu observă amărăciunea din sufletul lui Paul şi ura lui inconştientă faţă de toţi cei consideraţi „străini”.

Patru decenii mai târziu, într-un oraş din Montana (SUA), întâlnim o Odile în vârstă care evită apropierea oricărei fiinţei umane. Ce s-ar fi putut întâmpla în Paris ca tânăra bibliotecară să-şi părăsească slujba visurilor, oamenii dragi, oraşul pe care-l iubea atât? Odile ar vrea ca toate amintirile ei să rămână îngropate definitiv… până o întâlneşte pe Lily, fiica vecinilor ei, care o roagă să-i povestească despre Franţa pentru un proiect de la şcoală. Este suficientă o singură privire spre trecut ca acesta să prindă din nou viaţă… Puţin câte puţin, poveştile din perioada războiului, bibliotecarii extraordinari care au susţinut nevoia de lectură în cele mai cumplite vremuri, eforturile tuturor de a-şi păstra speranţa vie chiar şi când trupurile lor se stingeau uşor, toate aceste crâmpeie incredibile de viaţă se desprind din amintirile lui Odile, transformându-se într-o impresionantă lecţie despre salvarea umanităţii prin intermediul cărţilor.

Cărţile şi ideile sunt ca sângele: trebuie să circule ca să ne ţină în viaţă.

Rugăciune pentru Cernobîl

IMG_3054Arta este amintire. Amintire a ceea ce am fost. Mă tem… Mă tem de un singur lucru, ca nu cumva frica să ia locul iubirii în viața noastră…

Svetlana Aleksievici

 

În urmă cu mai bine de 34 de ani, în noaptea dintre 25 și 26 aprilie, cu puțin înainte de ora 1:30, exploda reactorul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl. În acea perioadă, Cernobîl se afla pe teritoriul Uniunii Sovietice, Războiul Rece încă nu se terminase, iar teama conducătorilor de a-și compromite imaginea în fața adversarilor s-a dovedit a fi mai mare decât grija lor pentru sănătatea populației. Orașele aflate în apropierea centralei au fost evacuate mult prea târziu, oamenilor nu li s-a spus nimic despre gravitatea exploziei și, drept urmare, nimeni nu a știut că trebuie să se protejeze de radiații, nici măcar cei implicați în stingerea focului și, ulterior, în curățarea zonei… Au început să moară pompieri, lichidatori, muncitori… Copiii veneau pe lume bolnavi sau se stingeau la puțin timp după naștere… Generația tânără a îmbătrânit peste noapte și și-a pierdut brusc capacitatea de a procrea. Toți respirau moarte și se hrăneau din durere.

„Rugăciune pentru Cernobîl” este o colecție răvășitoare de mărturii ale supraviețuitorilor (bătrâni rămași în satele din Zonă, văduve, profesori, lichidatori, jurnaliști, ingineri), oameni care își povestesc dramele cu demnitate și curaj, fără să se plângă sau să caute vinovați. Sunt femei cărora le-au murit soții în brațe, părinți care și-au îngropat copiii, suflete chinuite de dor și de boală… Acești oameni găsesc puterea de a vorbi despre iubire, despre momentele lor pierdute de fericire, despre viața de dinainte de explozie, despre cultura și istoria poporului rus, despre iertare… Destăinuirea îi eliberează de povara suferințelor neîmpărtășite și creează un scut în jurul lor… Un argument împotriva uitării.

Svetlana Aleksievici, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2015, este un povestitor prin excelență. A înțeles că în spatele cuvintelor există o forță vindecătoare. Un mod neconvențional de a salva istoria… De a transforma statisticile în fragmente de viață. De a păstra iubirea vie când totul în jur moare:

Oamenii nu vor să audă de moarte. Despre lucruri înfricoșătoare. Dar eu v-am povestit despre iubire… Cum am iubit eu…

Turnul

Versiune 2Trebuie să existe un fel de a trăi în care orice iubire să fie la fel de bună, în care o anume iubire să nu fie rivala alteia, ci să se adauge la ea. Ce fel de lucru este mintea omului, Roger?

William Golding

Imaginați-vă o călătorie în Anglia Evului Mediu, când credința oamenilor se măsura în măreția catedralelor, iar dragostea era un mijloc de a te realiza din punct de vedere social și nu de a obține nemurirea. Cartea lui William Golding ne prezintă povestea Vicarului Jocelin, un bărbat chinuit de o iubire interzisă și de viziunea unui turn uriaș de catedrală, care să străpungă văzduhul și să spulbere necredința. El îl angajează pe Roger Mason, unul dintre cei mai buni meșteri zidari din ținut, care privește de la bun început cu scepticism construcția visată de prelat. Fundația catedralei este fragilă și nu ar putea susține un turn atât de înalt, iar planuri ale clădirii nu există. Însă Jocelin este convins că a fost ales pentru a înfăptui un miracol, unul pe care cei din jur nu-l vor putea înțelege până la sfârșitul construcției.

Demersul prelatului este îngreunat și de ispitele care încearcă să-l subjuge prin prezența lui Goody, o tânără cu păr roșcat, măritată cu unul dintre servitorii bisericii. Tăcută, invizibilă și supusă, Goody nu face parte din categoria femeilor capabile să ia mințile unui ierarh, dar nebunia acestuia îl împiedică să gândească limpede. Tulburat de frumoasa Goody, dar și de obstacolele care îi complică visul de a avea un turn grandios deasupra catedralei, Jocelin începe să pună presiune pe meșterul zidar, recurgând la amenințări și subterfugii, doar să-l convingă să nu oprească lucrările.

Va avea Jocelin acel turn până la urmă? Va fi el întruparea miracolului pe care îl predică celorlalți? Sau fundamentul credinței lui este la fel de fragil ca zidurile catedralei? Romanul lui William Golding este o pildă tulburătoare despre condiția umană, despre slăbiciunile și orgoliile celor care se bucură de putere, uitând că iubirea și credința adevărată nu se măsoară în înălțimi, ci în căderi. În felul în care te ridici apoi, păstrându-ți modestia și demnitatea. În tăceri și sacrificii necunoscute. În inimă...