Dumnezeu: o istorie umană

Noi înșine suntem lentila prin care vedem universul și tot ceea ce se găsește în el. Aplicăm experiența noastră personală la tot ceea ce întâlnim – uman sau nu. Făcând asta, nu doar că umanizăm lumea; umanizăm și zeii despre care credem că au creat-o.

Reza Aslan

Când au ajuns oamenii să creadă în spiritualitate? Ce anume i-a determinat să înceapă să „elibereze” imagini din piatră care să populeze lumea de dincolo de ei? Este Homo sapiens prima specie umană care și-a imaginat natura divină? Când a început omul să construiască ritualuri complexe în relația sa cu divinitatea? Unii savanți au susținut că primele dovezi privind exprimarea credinței religioase sunt reprezentate de artefactele descoperite în perioada Paleoliticului Superior (între 10.000 și 40.000 de ani în urmă). Pe de altă parte, descoperirile arheologice mai recente arată că și neanderthalienii „și-au gravat credințele pe pereții grotelor”… Să se fi născut imboldul religios chiar cu sute de mii de ani în urmă, încă de la Adam și Eva?

Ipoteza lui Reza Aslan este aceea că omul a creat religia atunci când a conștientizat că are un suflet și, cel mai probabil, acesta e nemuritor. Din acel moment, el a început să-și imagineze o prezență divină, un stăpân al întregii lumi, o ființă capabilă să dea viață unei bucăți de lut. Până să ajungem la o imagine monoteistă a lui Dumnezeu, acesta a fost reprezentat în mii de forme distincte de-a lungul istoriei umanității, ajungând, în cele din urmă, să fie El însuși un Om.

Autorul ne propune un adevărat tratat de istorie a religiilor și a spiritualității umane, o călătorie în timp spre originile credinței, de la sistemele politeiste din Mesopotamia, Grecia sau Egipt până la nașterea mozaismului (Dumnezeu este unul), a creștinismului (Dumnezeu este trei) și, ulterior, a islamului (Dumnezeu este totul). Există nenumărate perspective ale umanității în raport cu divinitatea, toate diferite la suprafață, dar în realitate, esența lor este aceeași. Dumnezeu reprezintă o singură realitate. Iar acea realitate se află în noi înșine.

Specia rebelă

Miracolul creativității umane nu constă în apariția din senin a noilor idei, ci în faptul că depunem atât de mult efort cerebral pentru a le dezvolta.

David Eagleman & Anthony Brandt

Suntem predispuși să inovăm, să inventăm în permanență noi modalități de a rezolva probleme complexe, să deschidem drumuri, să construim punți sau să creăm lumi. Creierul nostru este ca o „pădure de interconexiuni”, din care se pot naște idei neașteptate sau se pot imagina soluții surprinzătoare, cu condiția de a continua să explorezi, chiar și atunci când ai impresia că ai găsit răspunsul dorit. Autorii lansează ipoteza că esența creativității umane s-ar afla în curajul fiecărui om de a depăși ceea ce este convențional sau ușor de obținut. Creierul este construit într-un mod care îl obligă să fie eficient, ceea ce înseamnă că prima lui propunere este, de obicei, cea mai accesibilă, însă o mentalitate creativă nu se va opri niciodată la opțiunea comodă… Un inovator va continua să „sape” până va găsi acea idee genială care va revoluționa arta, știința sau tehnologia.

Cum apar însă ideile? Există trei strategii de bază pe care mintea noastră le poate utiliza pentru a înnoi lumea. Prima dintre ele este deformarea, operațiune cognitivă care constă în reinterpretarea prototipurilor, creând noi versiuni sau variații pe teme preexistente. Aceasta se bazează pe tendința inovatorilor de a nu accepta niciodată o soluție ca fiind una definitivă: mereu se pot găsi noi modalități de a îmbunătăți un produs, o operă, un concept. O altă unealtă creativă este fragmentarea, care se referă la demontarea a ceea ce avem deja, remodelând și reconstruind realitatea. Una dintre cele mai interesante mostre ale utilizării tehnicii fragmentării în arta vizuală este cea a împărțirii unei imagini în pixeli (părți foarte mici), operațiune care stă la baza universului digital actual. Nu în ultimul rând, creierul nostru poate apela și la strategia mixării, prin intermediul căreia mai multe surse sunt unite în moduri surprinzătoare (de exemplu, Sfinxul egiptean care a rezultat din alăturarea omului cu leul).

De ce alegem inovația în detrimentul predictibilității? De ce oamenii simt nevoia să fie creativi când drumul bătătorit reprezintă o opțiune atât de convenabilă? Se pare că mintea umană are nevoie încontinuu de informații noi pentru a-și desăvârși modelul despre lume. Pe lângă setea de cunoaștere, oamenii rămân, în esență, niște ființe sociale. În încercarea noastră de a ne apropia de cei din jur și de a crea legături solide, căutăm neîncetat noi modalități de a le trezi admirația sau surpriza. Nu vrem ca oamenii pe care îi apreciem sau iubim să se plictisească alături de noi… Creativitatea devine, în aceste situații, un mod de a sparge rutina din relațiile noastre și de a ne stimula mental unii pe ceilalți… Nu există o limită în capacitatea omului de a crea. Tot ce ne înconjoară poate fi deformat, fragmentat, combinat… Viitorul omenirii se (re)scrie permanent cu fiecare proces creativ sau schimb de idei… „Cultura umană este pentru totdeauna o lucrare în curs de execuție”, iar datoria noastră este aceea de a contribui la desăvârșirea acestei minunate opere de artă… umanitatea.

Caiete: 1957-1972

Când mă gândesc că nu există infern în care să nu fi coborât! Căci în infern coborâm din pricina tristeții, lucru în care am fost mai bine înzestrat ca orișicine.

Emil Cioran

Cincisprezece ani de frământări, pierderi, căutări, insomnii, plecări și regăsiri. Cioran tânjea la singurătate, dar și-a petrecut întreaga viață în compania oamenilor, fiindu-i de cele mai multe ori imposibil să refuze o întâlnire, o scrisoare sau un telefon. Își găsea echilibrul și inspirația în plimbările lui solitare prin Paris, după miezul nopții, când orașul părea să respire, în sfârșit, lăsând doar spiritele chinuite ca al lui să-i străbată străzile în căutarea unei frânturi de pace. Ajuns din nou acasă, Cioran își așternea pe hârtie gândurile care îi măcinaseră esența de-a lungul întregii zile în aceste Caiete, un jurnal alcătuit din scurte impresii despre cărți sau scriitori contemporani, reflecții despre religia și destinul poporului român, cugetări izvorâte din durerile și temerile sale. Probabil cel mai aspru critic al său, Cioran nu concepea să primească laude pe care considera că nu le merită, însă ura în egală măsură și disprețul sau indiferența cunoscuților săi. Nu voia să fie uitat de lume, dar nici nu suporta aprecierile, considerând că în spatele fiecărui elogiu se află, de fapt, o slabă interpretare a operei sale sau adânci traume sufletești ale celor care reușesc să se regăsească în viziunea sa sumbră despre inutilitatea vieții.

Cioran scrie suferind și căutând, în același timp, izbăvirea. Scrisul îl vindecă și îl distruge: inițial, este o terapie, însă odată depășit momentul descătușării, durerile care au declanșat cuvintele renasc cu puteri îndoite. Filosoful vorbește atunci despre „neajunsul de a se fi născut”, despre greutățile pe care le-a întâmpinat ca scriitor atunci când a renunțat definitiv la limba română, despre redefinirea operei sale în acord cu particularitățile stilului francez („Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”), despre religii și influența lor asupra popoarelor, despre moarte și veșnicia ei, despre neliniști și decăderi. Cioran scrie așa cum gândește: liber, în afara tiparelor, fără să-și cenzureze opiniile care nu se bucură de aprobarea celorlalți. Geniul lui vine tocmai din această răzvrătire „calculată”: Cioran condamnă orice aliniere la standardele literare din acea perioadă, dar reușește cumva să-și creeze propriul stil, care va deveni un model pentru generațiile viitoare.

Viața filosofului român a avut, în ciuda crizelor sale de „urât”, a suferințelor și a dezamăgirilor, o strălucire aparte, dată fie de nostalgia unui paradis căruia acesta în mod cert i-a aparținut la un moment dat, fie de voluptatea eternelor sale căutări și lupte spirituale. Chiar dacă încearcă în permanență să se ascundă printre umbrele anonimatului, Cioran nu-și poate suprima sclipirea nativă și nici nevoia de a descoperi o „lumină ce nu are nume în limbile noastre”. El s-a născut pentru a scrie, pentru a pune la îndoială totul, pentru a găsi răspunsuri pe care singur să le respingă apoi… Cioran s-a născut pentru a-și transforma durerea și singurătatea în cuvinte, arătându-ne că există o cale de a te întoarce din Infern și chiar de a fuziona apoi cu Paradisul…

Cum funcționează spiritul meu atunci când se desprinde de cuvinte? Care-i este identitatea? Cine este el? Dar mai există oare?

Ipoteza fericirii

Viața noastră este creația propriei minți.

Jonathan Haidt

De unde izvorăște fericirea? Ce anume ne dă puterea să trecem peste greutăți cu încredere și optimism? De ce unii oameni se scufundă în depresie chiar dacă au succes pe plan profesional și par să fie mereu înconjurați de lume? Cum ne putem găsi scopul în viață și cât de dificil este în realitate acest demers? Probabil una dintre cele mai fascinante descoperiri pe care Jonathan Haidt le aduce în atenția noastră în „Ipoteza fericirii” este aceea că oamenii sunt predispuși genetic la fericire. Cu alte cuvinte, capacitatea noastră de a privi mereu partea luminoasă a vieții sau, dimpotrivă, de a ne lăsa doborâți din punct de vedere emoțional și la cel mai mic impas este determinată de materialul genetic pe care îl avem la dispoziție. Toți oamenii au un anumit nivel al fericirii de bază, la care se vor întoarce de fiecare dată, în pofida tuturor evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute din viața lor. Desigur, acesta nu este un pretext să fim nefericiți, blamându-ne genele mai puțin norocoase, dar ne poate ajuta să ne tratăm angoasele prin cultivarea unor relații sănătoase și stabile, care să ne permită să depășim limitele impuse de biologia noastră.

Ajungem, astfel, la iubire și la atașament, sentimente care se pot manifesta diferit de la o ființă umană la alta, având însă în comun formarea unei conexiuni. Dragostea ne influențează fericirea, ne aduce liniște și confort psihic, ne dă încrederea că nu suntem singuri în mijlocul „furtunilor” vieții. Acesta este unul dintre „secretele” care stau la baza optimismului membrilor unei familii fericite: este mai ușor să speri și să gândești pozitiv atunci când ai alături pe cineva care privește în aceeași direcție cu tine și este dispus să-și trăiască restul vieții în preajma ta. Pe de altă parte, singurătatea și sentimentul că nu sunt suficient de buni pentru a merita iubirea cuiva pot să le distrugă echilibrul emoțional chiar și celor mai de succes oameni.

O altă idee interesantă pe care am desprins-o din cartea lui Jonathan Haidt este distincția dintre iubirea pasională și cea camaraderească. Se pare că dragostea adevărată nu se naște din pasiuni puternice – acestea sunt de obicei de scurtă durată și nu constituie un fundament solid pentru un mariaj îndelungat. Iubirea eternă este ca vița-de-vie, ne spune autorul, deoarece crește treptat, împletind viețile celor doi îndrăgostiți până se formează o legătură imposibil de rupt. Așadar, pentru a avea o căsnicie trainică, nu menținerea flăcării pasiunii este cheia, ci împărtășirea acelorași valori cu partenerul, încrederea reciprocă, atașamentul și grija.

La originea fericirii nu stă însă doar iubirea. Oamenii au nevoie și de respect și prestigiu profesional, iar satisfacția pe care le-o aduce munca făcută cu pasiune și eficiență le influențează radical starea de bine. Autorul distinge trei moduri diferite prin care ființele umane pot aborda munca: ea poate reprezenta o simplă slujbă, adică un mijloc de a obține bani, fără să le aducă niciun sentiment de mulțumire sau poate fi percepută din perspectiva carierei, când oamenii muncesc din plăcere și urmăresc dezvoltarea lor profesională sau poate fi o vocație, determinând în acest caz fericirea.

Diferențele dintre personalitățile și nevoile noastre transformă căutarea fericirii într-un demers pentru care nu există o formulă ideală pentru toată lumea. Ce putem face însă toți este să ne cunoaștem mai bine. Să dezvoltăm relații sănătoase și durabile. Să ne luăm angajamente care să ne aducă satisfacții la locul de muncă. Să fim în armonie cu noi înșine și cu deciziile noastre. Și să nu uităm că:

Niciun bărbat, femeie sau copil nu este o insulă. Suntem ființe ultrasociabile și nu putem fi fericiți fără prieteni și atașamente stabile față de alții.

Povestea banilor

Toți se bucură când aud de ochelarii Google sau de mașinile care se conduc singure, însă, din punctul de vedere al inovației, una dintre cele mai importante măsuri pe care le putem lua pentru a promova dezvoltarea și stabilitatea economică în secolul XXI este să perfecționăm în continuare felul în care funcționează sistemul bancar central.

Charles Wheelan

Banii ne însoțesc în toate tranzacțiile noastre de zi cu zi, indiferent că preferăm forma lor fizică (bancnotele de polimer, în cazul în care vorbim despre leii românești) sau pe cea electronică (atunci când folosim mijloacele de plată fără numerar – POS, online sau mobil). O gestiune eficientă a banilor implică și câteva cunoștințe elementare de educație financiară, precum și o bună înțelegere a economiei moderne, la baza căreia stau băncile comerciale, băncile centrale și… banii.

Acest instrument de plată nu are o valoare intrinsecă (este doar o bucată de hârtie sau plastic), însă toți îl folosim cu încredere atunci când vrem să cumpărăm bunuri sau servicii. De ce? Pentru că autoritatea monetară care l-a emis îl declară ca fiind monedă oficială. În plus, banii trebuie să îndeplinească trei funcții: unitate de cont – adică să putem stabili valoarea lucrurilor raportându-ne la ei; mijloc de tezuarizare – dacă ne hotărâm să-i economisim, să avem siguranța că puterea noastră de cumpărare va rămâne aproximativ aceeași (evident, ea va fi influențată de inflație sau deflație, dar măcar orientativ, vom ști că valoarea respectivului depozit nu se va schimba semnificativ în timp) și mijloc de schimb – pentru a achiziționa bunuri sau servicii.

Dacă tot am adus vorba mai devreme despre inflație, adică creșterea prețurilor, acest fenomen pe care băncile centrale încearcă să-l țină sub control, vă voi spune că Charles Wheelan ne prezintă pe larg cum ajung banii să se deprecieze, propunându-ne ca studiu de caz hiperinflația din Zimbabwe din 2008, când s-a tipărit bancnota cu cea mai mare valoare din istorie – 100 de trilioane de dolari. Autorul ne atrage, însă, atenția că deflația este mult mai puțin dezirabilă pentru o economie, după cum a dovedit-o Japonia la începutul anilor ’90. În momentul în care prețurile scad, la fel se întâmplă și cu veniturile și activele noastre, dar nu și cu datoriile. O rată la bancă va rămâne la fel. Facturile – de asemenea. Efectul? Credite neperformante, bănci falimentare, decădere financiară, șomaj.

Cum putem evita aceste scenarii sumbre pentru orice economie? În primul rând, învățând din greșelile trecutului. Autorul ne prezintă măsurile luate de către Rezerva Federală a Statelor Unite ale Americii ca reacție la criza din 2008 și cum a reușit să evite erorile făcute în anii ’30. Apoi, încercând să înțelegem fenomenele economice și care sunt premisele pentru a avea o dezvoltare sănătoasă și durabilă a societății. Nu în ultimul rând, cunoscând cum funcționează băncile și sistemul monetar, devenind mai educați din punct de vedere financiar și mai atenți la semnalele pe care le transmite banca centrală:

… pentru că sistemul care vă pune o bancnotă de 20 de dolari în buzunar facilitează în același timp și toate celelalte activități economice de care ne pasă.

Cartea a apărut în anul 2020 la Editura Humanitas, în colecția Istorie.