Vânătăi ascunse

A dat vina pe versiunea ei mai tânără? A luat în considerare cum tradiția le împinge pe fetițe spre iubire, cum le spune că dragostea învinge totul? S-a întrebat vreodată de ce nu spunem mai multe povești despre cum dragostea este înfrântă? Nu cred că dragostea învinge totul. Atât de multe lucruri din lumea asta par mai puternice decât iubirea. Datoria. Furia. Frica. Violența.

Rachel Louise Snyder

Violența domestică. Nu credeam că voi fi în stare să scriu un articol despre acest subiect, dar iată-mă aici, la mai bine de doi ani de când am închis definitiv cel mai teribil capitol din viața mea de până acum, încercând să descopăr, prin intermediul incredibilei cercetări realizate de jurnalista Rachel Louise Snyder, semnele transformării victimei în supraviețuitoare. Cum poți depăși teama că vei fi omorâtă în cazul în care vei încerca să pleci? Cui să ceri ajutorul? Când vei înceta să te acuzi că nu ai luptat destul încercând să transformi monstrul într-o ființă umană? Când vei realiza că nu a fost niciodată responsabilitatea ta să-l schimbi pe celălalt și că nimic din ce ai fi putut face nu ar fi fost suficient să-i suprime furia necontrolată?

Sunt întrebări legitime, pe care orice victimă a violenței domestice le formulează în mintea ei înainte să se desprindă de infernul căminului conjugal. Dacă se va putea desprinde vreodată. Cartea „Vânătăi ascunse” ne prezintă câteva dintre cele mai cumplite cazuri de omucideri domestice, povești ale unor femei care au realizat prea târziu gravitatea pericolului, imaginându-și că bărbatul de lângă ele nu ar fi capabil să le curme viața. Autoarea ne amintește că, în cazul violenței domestice, nu vorbim despre un necunoscut, despre cineva care ne atacă pe stradă din senin, ci despre o persoană cu care femeile respective „împărtășesc fiecare detaliu mare sau mic al vieții”. Iubirea schimbă total felul în care creierul nostru percepe o luptă clasică pentru supraviețuire: dacă ești atacat, te aperi sau fugi, dar când cel care te atacă este partenerul tău, iar în unele cazuri chiar tatăl copiilor tăi? Unde poți fugi încât să fii sigură că nu te mai găsește niciodată?

Cartea de față descrie atât tumultul interior al victimei terorizate, îndoielile și frământările acesteia înainte de a lua decizia care îi poate salva viața, cât și esența violenței, ceea ce îi determină pe „teroriștii intimi” să distrugă fiecare fibră din corpul și spiritul partenerei lor. În cea de-a doua secțiune a cercetării, autoarea discută cu bărbații care și-au agresat sau ucis soțiile și copiii, încercând să descopere dacă pentru astfel de oameni există posibilitatea să iasă din închisoare și să nu mai fie violenți. Una dintre victime, o femeie care a reușit să supraviețuiască și chiar să păstreze o relație decentă cu fostul iubit de dragul copilului lor, a fost tranșantă: „Nu voi putea niciodată în viața mea să rămân singură cu el”.

Nu în ultimul rând, cartea jurnalistei Rachel Louise Snyder este despre schimbare, despre oamenii care luptă în fiecare zi să salveze victimele violenței domestice încă de la primele semne de manifestare a acesteia: asociații umanitare, centre de justiție familială, psihologi, procurori, polițiști, avocați etc. Însă, pentru a avea mai puțină suferință și moarte în lume, este necesar ca fiecare dintre noi să contribuim la această schimbare a societății din perspectivă culturală. Este necesar să încetăm să idealizăm noțiunea de familie atunci când aceasta implică violență. Trăim într-o cultură care încurajează femeile să rămână într-o relație toxică, susținând că este mai bine ca acestea să-și salveze căsniciile cu orice preț, decât să poarte stigmatul de „femeie divorțată” și/sau de „mamă singură”. Suferința unei victime a violenței domestice este deseori minimalizată prin stereotipuri ca: „sigur a făcut ea ceva să merite asta”, „ce se întâmplă între pereții casei lor îi privește doar pe ei”, „se mai întâmplă ca un bărbat să-și piardă cumpătul”, „cine o obligă să stea?”, „datoria unei femei este să se supună bărbatului ei” etc.

Nu, niciodată un om nu merită să fie agresat, în nicio situație. Violența fizică nu este o problemă privată, iar victima nu stă din plăcere, ci pentru că, de cele mai multe ori, agresorul o domină într-un anumit mod: o amenință cu moartea, o controlează financiar, îi taie legăturile cu lumea exterioară, o șantajează emoțional, îi frânge încrederea în sine. Victimele ajung să se izoleze, evită să-și vadă familia sau prietenii și încearcă să-și supere cât mai puțin agresorii – fără succes, însă, căci inventivitatea acestora este inepuizabilă atunci când vine vorba despre acuzarea și torturarea lor. Cu toate acestea, la un moment dat, cele mai norocoase dintre ele reușesc să se elibereze. Mai întâi emoțional, realizând că nu mai pot iubi un om care le distruge fizic și psihic, iar după încă o perioadă cumplită de strategii, durere și teamă permanentă, găsesc puterea de a pleca.

Ce urmează apoi? Fuga. O viață departe de locul în care ai suportat umilințe, bătăi, insulte. O nouă luptă, de această dată cu tine însuți/însăți, cu traumele din trecutul tău, cu ceea ce ți-a ucis inocența și încrederea în iubirea eternă. Vor urma nopți nedormite, coșmaruri, lacrimi despre care nu vei spune nimănui, veșnicele întrebări: „De ce eu?” și „Unde am greșit?”… Însă, singurul lucru care contează, în cele din urmă, este că ai supraviețuit. Adunând mărturii cutremurătoare, cazuri celebre sau confidențiale, povești ale victimelor, ale agresorilor și ale celor implicați în reducerea violenței domestice, cartea lui Rachel Louise Snyder ne arată cât de dificilă continuă să fie această luptă pentru supraviețuire și cât de important este să ne schimbăm mentalitatea și să înțelegem că responsabilitatea stopării definitive a „terorismului intim” ne aparține tuturor.

Eleanor Oliphant se simte excelent

Eram singură. Nu exista nici un alt lucru viu în univers mai singur decât mine. Sau mai teribil.

Gail Honeyman

Recomandarea literară de astăzi nu este potrivită pentru persoanele singure, anxioase sau cu o dispoziție depresivă. Însă doar acelea o vor înțelege cu adevărat. Singurătatea este o boală invizibilă și tăcută care te macină pe interior, un partener absent, dar loial, un scaun pe care nu se va așeza nimeni, un telefon care nu va suna în timpul liber. Singurătatea este printre noi, atât de aproape că o putem atinge de fiecare dată când ieșim pe ușă, dar pierduți în gândurile și viețile noastre, trecem grăbiți pe lângă ea, fără să-i observăm lacrimile uscate pe obraz când ne răspunde la salut zâmbind. Nici măcar nu pronunțăm cuvântul „singurătate” de teama unei contaminări subite, de parcă simpla lui prezență pe buzele noastre ne poate condamna la această existență insignifiantă a oamenilor care nu sunt suficient de buni să fie iubiți sau acceptați de cineva.

Eleanor Oliphant este o femeie de 30 de ani care s-a confruntat cu toate aceste clișee asociate omului singur. Drama ei depășește însă incapacitatea aparentă de a dezvolta o conexiune emoțională cu cineva. Eleanor a supraviețuit infernului (la propriu), a trăit toată viața în casele unor oameni plătiți să aibă grijă de ea (adică să-i asigure nevoile de bază), a avut o relație cu un bărbat violent care i-a sfărâmat și ultimele ziduri ale lumii oricum prăbușite sub greutatea unei copilării nefericite. Singura constantă din viața ei a rămas serviciul, unul destul de obișnuit, dar plătit suficient de bine încât să trăiască în singurătatea pe care și-a impus-o după ultima vizită la Urgențe din cauza unui braț rupt.

Însă Eleanor nu este fericită. Se consideră norocoasă că este în viață și, cu excepția unei cicatrice de pe față, fără urme fizice ale suferințelor pe care le-a îndurat de-a lungul anilor. Sufletul ei are, însă, altă poveste. Corpul nostru se vindecă, rănile se închid, părul crește din nou, dar țesutul din care ne este alcătuită esența nu se poate regenera. Odată ce a fost distrusă încrederea în sine, reconstruirea ei este imposibilă în singurătate. Eleanor nu cere ajutor, nu își exteriorizează durerea, evită cât de mult poate apropierea altor oameni, se izolează în fiecare sfârșit de săptămână între pereții apartamentului ei, fără să o caute nimeni, într-o tăcere absolută.

Ce văd oamenii din jur? Că Eleanor Oliphant se simte excelent. Că este o ciudată care refuză să urmeze normele sociale și se refugiază în cărți. Că nu este suficient de interesantă încât să aibă prieteni. Că are probleme de integrare într-un grup. Că, în general, atitudinea ei retrasă este o alegere personală și nu rezultatul unor traume din trecut. Cartea aceasta ne învață, însă, că oamenii nu aleg să fie singuri. Sunt multe stereotipuri în jurul celor care nu au o familie sau prieteni: sunt dificili, pretențioși, egoiști, pun cariera pe primul loc… Sau, cel mai dureros dintre toate: nu merită să fie iubiți. Adevărul este că acești oameni tânjesc după atingerea și atenția unei alte ființe umane. Adevărul este că au mai multă dragoste de oferit decât poate această lume să suporte. Adevărul este că în fiecare seară caută noi modalități prin care să-și amorțească durerea…

Fiți îngăduitori cu poveștile pe care nu le cunoașteți.

Dar sper că a mai rămas un pic de țesut neatins, un petic prin care să iasă iubirea și să-și ia zborul. Sper.

 

Forma unei inimi

 

Ce formă au inimile noastre? Când durerea își picură otrava pe suprafața lor cicatrizată, inimile își pierd contururile delicate și devin niște bucăți nedefinite de gheață. Când dragostea le readuce iluzia aproape uitată a fericirii, inimile se topesc ușor, luând forma unei fărâme de Infinit, unui fragment din Univers, unui colț de Paradis… Când neîmplinirea începe să le erodeze lumea perfectă, pe care și-au clădit-o pe vise și promisiuni, inimile încep să se dezintegreze… Astăzi pierd emoția primului sărut. Mâine pierd teama de singurătate. Luna viitoare pierd motivul pentru care băteau într-un anumit fel. Și tot așa până își pierd esența. Acel ceva care le ținea toate firele la un loc. Care le aducea fericire și disperare.

Și în alte dăți, inimile nu au formă. Nu iubesc, nu urăsc, nici măcar nu mai simt durere. Sunt frânturi de stele, de cuvinte, de gânduri… Azi, inima mea pare să aibă forma unei clepsidre. Nisipul efemerității curge încet prin vinele mele, amintindu-mi că nimic nu este etern, nici dragostea, nici suferința, nici ura, nici noi… Vine o zi în care nu mai cauți absolutul, în care nu-ți mai dorești să fii mai presus de sentimentele altor oameni, în care nu mai judeci alte povești, în care te maturizezi fără voia ta și prețuiești mai mult ce poți avea acum decât ce speri că ai putea găsi în alte vieți.

Nu-ți mai clădești lumea pe speranțe și idealuri înalte, ci pe liniște, pe meditație, pe tăcere… Nu mai grăbești oamenii să-ți dăruiască bucăți din ei, ci îi lași să ia singuri decizia de a se deschide. Nu te mai interesează ce afișează ceilalți în public pentru că știi că cele mai intense momente din viețile noastre se petrec în spatele ușilor închise… Nu mai crezi în minuni, dar nici nu îți pierzi încrederea că într-o zi, într-un anume mod și într-un oarecare colț de lume, vei zâmbi cu sufletul. Vei vedea dincolo de aparențe, de adevăruri spuse pe jumătate, de minciuni croite în jurul unei imagini publice perfecte… Vei trăi cea mai autentică versiune posibilă a existenței tale, în forma pe care nici măcar gândurile tale nu o pot crea acum…

Și ce formă va avea inima ta atunci? Cred că a unui copac ale cărui frunze se agață de el cu teama de a nu-și pierde și ultima șansă la viață. Pentru că aceasta este și imaginea iubirii: ne agățăm de cineva anume, crezând că altfel vom muri, iar când cădem pe asfalt vedem că inima noastră nu a fost singura rănită. Și totuși încă bate… Probabil era toamnă când Dumnezeu ne-a dăruit speranța. 🙂

Ploaie de stele

Ne căutăm sufletele în bucăți de eternitate zdrobite sub greutatea Timpului și măcinate de întrebări fără răspuns. Întunericul ne-a înghițit formele și ne-a ascuns durerea printre ruinele unui Paradis rece… Gânduri dintr-o altă viață ne tulbură prezentul și ne sfărâmă puțin câte puțin temelia celei mai solide construcții ale existenței noastre: iubirea. Ajungem să ne îndoim de orice: de felul în care soarele ne încălzește chipurile, de atingerea vântului în părul nostru, de inimile noastre care bat într-un ritm diferit și până și de mintea care nu mai știe să separe binele de rău, căutându-și liniștea în cele mai violente furtuni ale sufletului…

Cu toate acestea, nu ne plângem niciodată. Nu ne lăsăm sentimentele să iasă de sub armura rece a indiferenței mascate, nu le dăm gândurilor noastre o formă verbală, nu le permitem lacrimilor să ne trădeze suferința mută. Preferăm să tăcem, să ne ascundem în spatele unui zâmbet fals, să ne mințim că putem supraviețui chiar și celor mai profunde torturi… Pretindem că suntem mai buni decât ceilalți, dar toți avem aceleași întrebări pe care le punem divinității atunci când disperarea ne întunecă rațiunea. De ce eu? De ce acum? De ce în acest mod? Ne amintim momentele când ne credeam stăpânii universului, când susțineam că avem răspunsul la orice, când principiile noastre ni se păreau prea puternice ca vreodată soarta să dea cu ele de pământ și să ne aducă aminte că suntem umani, că putem greși, că putem alege și cu inima, nu doar cu mintea și că nimic nu este etern, nici măcar sufletele noastre…

Am crezut cândva că oamenii nu se schimbă niciodată, că sentimentele lor nu pot muri, că fundamentul pe care își construiesc concepția de viață este prea dur ca să poată fi vreodată fărâmițat. M-am înșelat. Ne schimbăm în fiecare zi, puțin câte puțin, devenim mai buni sau mai răi decât am fost ieri, ne adaptăm în funcție de fiecare om cu care intrăm în contact și câteodată, întâlnim oameni care ne schimbă decisiv cursul vieții, fără măcar să realizăm până în momentul în care ne iau de mână și ne aduc în fața celor mai cumpliți demoni ai minții noastre. Ne pierdem cuvintele, nu știm ce să le răspundem sau ce să-i întrebăm, am vrea să fugim, dar un glas din interior ne îndeamnă să rămânem și să alegem.

Ce ai putea alege când te afli pe marginea abisului și, indiferent de calea pe care o vei urma, sufletul tău va fi rănit? Era o vreme când spuneam că fericirea merită orice sacrificiu, dar astăzi mă contrazic. Nu fericirea noastră contează, ci a celor pe care îi iubim. Câteodată, le dăm drumul la mână pentru că așa este mai bine pentru ei. Dar oamenii care ne iubesc nu vor pleca, chiar dacă îi vom implora să o facă. Ei ne vor căuta îmbrățișarea în fiecare viață pe care o vom trăi, în fiecare rază de soare, în fiecare particulă a universului, în fiecare privire, în fiecare sărut pe care îl vor oferi altor persoane… Și se vor gândi atunci: nu este cea pe care o caut. Și rămâne marea întrebare… Ce vor face atunci când o vor găsi? 🙂

P.S. Probabil va fi ploaie de stele…

Există…

Printre comedii, fotografii și virtuale elegii
Prezența ta m-ar bucura mai tare…

byron

Există poveşti pe care nu le vom cunoaşte niciodată.

Există zâmbete care ascund dureri tăcute.

Există inimi care bat cu discreţie şi respect.

Există suflete rătăcite pe străzile interminabile ale veşniciei.

Există oameni care nu plâng, deşi îi doare…

Pentru că există singurătate. Nu o vedem, nu o înţelegem, nu o trăim… Ştim că e aici, dar preferăm să o ignorăm. Ne pierdem în timp, în fericire, în iubire… Uităm de cei care suferă, de inimile chinuite aflate într-o permanentă căutare a inaccesibilului… Pentru că există răni care nu se văd niciodată, în ciuda profunzimii lor. Pentru că se află pe sufletele oamenilor… Iar noi am uitat să privim dincolo de propria existenţă…

Durere.

Vouă, oamenilor, vă place durerea, nu? Iubiţi să o simţiţi. Chiar o consideraţi o virtute.  Acela care plânge cel mai mult la o înmormântare trebuie să fie cel mai bun om dintre toţi. Juraţi că nu o să vă uitaţi niciodată unul pe celălalt. Promiteţi că veţi simţi etern durerea pierderii cuiva. Însă pentru voi, eternitatea ţine doar o clipă. Vieţile vă sunt jalnic de scurte. Dar când noi spunem „pentru totdeauna”, vorbim serios. Aşa că lăsăm durerea în urmă. Ne vindecăm, mergem mai departe. Pentru că suferinţa n-are nicio valoare.

                                                                     Pam de Beaufort (True Blood)

Fiecare om percepe diferit durerea. Unii preferă să o ascundă sub masca impenetrabilă a nepăsării, alţii o exploatează cu scopul a-şi exprima umanitatea adormită. Unii reuşesc să se vindece foarte repede, reprimându-şi toate amintirile neplăcute, alţii trăiesc cu ea ani în şir, fără să izbutească să o elimine din sufletul şi din mintea lor definitiv. Pentru unii oameni, durerea devine un mod de viaţă, o modalitate prin care îşi evidenţiază creativitatea sau prin care îşi ţin demonii la distanţă. E preferabil să te cufunzi în durere decât să laşi disperarea să îţi devoreze raţiunea.

Cei mai mulţi oameni sunt însă incapabili să simtă durerea. Şi nu pentru că ar fi nişte persoane rele. Ci pentru că suntem împiedicaţi de condiţia noastră de fiinţe efemere să putem înţelege adevăratul sens al eternităţii. Avem prea puţin timp la dispoziţie încât să fim în stare să dezvoltăm sentimente complexe. Aşa că folosim cuvintele, acest dar sacru al fiinţelor raţionale, pentru a da o formă verbală acelor trăiri care ne mistuie vieţile. Cuvintele sunt, de fapt, un scut prin care ne protejăm de experienţele sufleteşti puternice. Însă esenţa noastră nu poate fi transpusă în cuvinte. Şi nu poate fi suprimată.

Nu suntem nemuritori, dar putem să ne imaginăm cum arată infinitul. Putem îndrăzni să sperăm, să visăm, să ne facem planuri. Putem iubi cu toate resursele inimii noastre, putem trăi fiecare clipă cu demnitate, putem să ne respectăm promisiunile, indiferent de preţul plătit. Putem să ne depăşim vremelnicia. Putem să credem că avem timp… Pentru că orice ne face fericiţi merită tot ce este mai bun din noi. Merită să căutăm veşnicia. Chiar şi pentru o clipă.

Soţia mea favorită

De Tony Parsons ştiu din liceu. E un scriitor talentat, care ştie să atingă inimi fără măcar să-şi propună acest lucru. Uneori, nu neapărat cuvintele lui îţi zguduie temeliile fragile ale sufletului, ci tema în sine. Nu poţi vorbi despre iubirea unui părinte faţă de copilul său fără să impresionezi. Fără să-l determini pe cel care îţi citeşte gândurile să realizeze că nimic nu poate fi mai pur şi mai sincer în lume. Şi atunci să-l faci să plângă… Nu lacrimi de tristeţe, nici de bucurie. Ci lacrimi de resemnare… Te obişnuieşti cu gândul că viaţa ta se va sfârşi într-o zi. Dar când priveşti acest fapt din perspectiva unui părinte… E pur şi simplu cutremurător.

Revenind la Tony Parsons. I-am citit toate cărţile apărute pâna acum la noi (la editura RAO, una dintre editurile mele de suflet) – Lecţii de viaţă, Bărbat şi soţie, Copil şi bărbat, Spiritul familiei – şi de fiecare dată am plâns. Are un stil inconfundabil de a folosi cuvintele şi un respect nemărginit pentru dragoste. Nu m-a dezamăgit nici cu Soţia mea favorită, cartea despre care am ales să vorbesc azi. Dar m-a întristat. Pe copertă scrie „O poveste de dragoste tristă şi totodată amuzantă”. Nu este o poveste de dragoste. E o poveste de trădare şi minciuni. O poveste în care un om pretinde că iubeşte în acelaşi timp (dar în moduri distincte, ce clişeu trist) două femei. Pe soţia lui şi pe „prietena permanentă”, cum este numită în Shanghai. În Europa îi spunem amantă. Nu e nici măcar o poveste amuzantă. E plină de durere, regrete şi promisiuni false. Atunci de ce o recomand?

Pentru că veţi găsi totuşi în paginile ei cuvinte minunate. Feluri perfecte de a descrie iubirea. Veţi găsi sentimente reale. Şi veţi găsi doi oameni care îşi iubesc copilul mai mult decât este omeneşte posibil. Pentru acest tip de iubire merită această carte să fie citită…

Spre sfârşitul poveştii unul dintre protagonişti spune:

Cred că trebuie să continui să te îndrăgosteşti unul de altul. Un bărbat şi o femeie. Un soţ şi o soţie. Cred că asta trebuie să faci. Iar dacă nu poţi face asta, dacă nu poţi să continui să te îndrăgosteşti unul de altul, atunci nu cred că ai prea mari şanse.

Aşa este. Dragostea nu este doar la început, când totul pare perfect, un Paradis încremenit al frumuseţii şi fericirii eterne. Dragostea adevărată se formează în timp, când deja cunoşti persoana de lângă tine, când îi înţelegi starea după felul în care vorbeşte, când ştii ce simte doar privindu-i expresia feţei… Când „devii orb în faţa întregii lumi”. Pentru că niciodată un om care iubeşte nu va simţi nevoia să înşele. Oricât ar încerca Tony Parsons să ne transmită altceva…

P.S. Nu sunt de acord cu titlul. Nu poţi avea o soţie favorită, cum nu poţi avea un copil favorit, o mamă favorită sau un tată favorit. Acest apelativ ascunde trădare, dorinţa de a măsura ceva ce nu are grad de comparaţie şi neîncredere. E un titlu trist, la fel ca întreaga poveste. Totuşi o recomand. Pentru că este mai mult decât o poveste dureroasă de iubire. E o carte care descrie realităţi. Care vă va ajuta să înţelegeţi care este preţul pentru care China este superputerea de astăzi. Mirajul Orientului… e doar un miraj, din păcate pentru milioanele de chinezi care plătesc uneori cu viaţa pentru menţinerea lui.