Lady L.

Tot ce vreau să zic este că, dacă oamenii ar fi cedat întotdeauna la ce e mai omenesc în ei, de multă vreme nu ar mai fi fost oameni.

Romain Gary

Romain Gary ne invită să pășim dincolo de aparențele strălucitoare și de fastul aristocrației victoriene, în lumea interioară a respectabilei Lady L., considerată un model de urmat pentru doamnele din înalta societate britanică de la începutul secolului XX. Ajunsă la frumoasă vârstă de 80 de ani, Lady L. pare să aibă tot ce și-ar putea dori: o familie împlinită, influență în cele mai importante cercuri decizionale din Anglia acelor timpuri, o avere impresionantă, obiecte de artă prețioase… Cine ar crede că în spatele acestei imagini somptuoase se pot ascunde secrete incredibile, povești nespuse despre dragoste și crime, amintiri îngropate sub straturi de minciuni și de trădări continue?

Confruntată cu perspectiva demolării pavilionului de vară, refugiul și sanctuarul ei intim, Lady L. decide să se destăinuie, pentru prima dată, în legătură cu propriul trecut. Confidentul ei este Sir Percy, Poetul-Laureat al Curții regale, cel care o iubește în secret de peste 40 de ani, „cu obstinația sălbatică a firilor cu adevărat distinse”. Vrăjit de noblețea și de distincția prietenei sale, Sir Percy nu ar fi bănuit niciodată că dincolo de reputația ei imaculată s-ar putea afla chiar și cea mai vagă umbră a păcatului…

Lady L. începe să-și depene povestea fără să-i aducă nicio cosmetizare, având o ușoară satisfacție că a reușit să-și construiască din cioburile tinereței sale zbuciumate o imagine publică perfectă. Lady L., această doamnă desăvârșită din înalta societate engleză, muză a marilor scriitori și apropiată a familiei regale, și-a început ascensiunea pe scara socială pe… trotuar. Sir Percy află cu stupefacție că „scumpa” lui Diane, cea pe care nu o văzuse niciodată făcând ceva compromițător sau denigrant, a fost, în realitate, Annette Boudin, o tânără nevoită să-și vândă trupul pentru a supraviețui.

Frumusețea ei nu trece însă neobservată, iar Annette ajunge în curând în atenția unuia dintre cei mai influenți interlopi francezi… Acesta îi face cunoștință cu Armand Denis, bărbatul de care se va îndrăgosti nebunește, cu toate că inima lui este promisă unei rivale neînduplecate și imposibil de învins… omenirea. Armand este hotărât să schimbe cursul istoriei și să salveze lumea, chiar dacă, pentru a atinge acest ideal, ar trebui să dărâme convenții sociale și să-i ucidă pe cei aflați la putere. Annette visează să-i fie alături, dar cum ar putea să lupte împotriva ei? Cum să zdruncine măcar puțin concepția idealizată pe care iubitul ei o are despre umanitate? Cum să-i arate că nu fraternitatea, egalitatea și libertatea vor salva omenirea, ci dragostea? Scrisă cu eleganță, ironie fină și umor, această carte ne propune o altă perspectivă asupra măreției idealurilor, arătându-ne și partea lor întunecată, mai puțin romantică, dar apropiată de realitatea unor vremuri în care crimele erau privite cu indulgență dacă scopul era unul înalt sau nobil.

Un bărbat pe nume Ove

Și acum el nu știe cum să facă să doarmă fără vârful nasului ei în adâncitura dintre gâtul și umărul lui. Asta-i tot…

Fredrik Backman

Ove nu a fost niciodată răsfățat de soartă. Și-a pierdut amândoi părinții înainte să termine școala, a fost nevoit să muncească de la 16 ani pentru a supraviețui, a suportat singurătatea, precum și disprețul oamenilor cu stoicism, fără să se plângă vreodată sau să încerce să-și schimbe condiția. Ove își trăiește viața după reguli stricte, nu acceptă niciun compromis, nu suportă discuțiile de complezență și nici nu își dorește să aibă vreun prieten. Până când o întâlnește pe ea…

În ziua în care s-a îndrăgostit, Ove a descoperit sensul vieții. Sonja a dat culoare întregii sale lumi, i-a vindecat rănile cu blândețe și i-a umplut toate golurile din suflet. I-a arătat că iubirea poate să ne salveze de noi înșine, că nu există iad din care să nu ieșim dacă ținem de mână persoana potrivită, că existența noastră înseamnă mai mult decât o nesfârșită luptă pentru supraviețuire… Sonja a suflat viață peste inima înghețată a lui Ove și l-a ajutat să construiască o fundație solidă, din cărămizi umplute cu dragoste, râsete și optimism, pe ruinele copilăriei sale pierdute.

Anii trec și îl descoperim pe Ove la 59 de ani, cu trăsăturile de caracter îndulcite datorită traiului îndelungat cu Sonja, dar la fel de mizantrop și de obsedat de reguli ca în tinerețe, considerând că societatea actuală își pierde principiile în goana după tehnologie și slujbe cât mai bine plătite. Ove nu-i suportă pe birocrați (oamenii cu „cămășile albe”) și nici nu înțelege de ce cineva și-ar cumpăra o mașină franțuzească sau americană. De fapt, orice mașină în afară de Saab. În plus, este dezamăgit că nimeni nu mai știe să repare o bicicletă sau să aerisească un calorifer, bărbații transformându-se astfel în niște „tolomaci”, iar femeile care îi acceptă așa în niște „imbecile”. Desigur, în universul lui Ove, niciun cuvânt mai puțin măgulitor nu este spus cu răutate, după cum descoperă destul de repede Parvaneh, vecina lui gravidă, care reușește să străpungă platoșa bărbatului, (re)amintindu-i, prin dragostea și insistența ei, de ce viața rămâne, în ciuda tuturor pierderilor, suferințelor și nedreptăților, singura alegere disponibilă.

Lungul zbor spre casă

În sufletul său însă, pur și simplu acceptase că în viață cunoști o singură iubire.

Alan Hlad

Cel de-al Doilea Război Mondial a frânt vieți, a distrus speranțe, a decimat popoare, a strivit umanitatea, dar nu le-a putut răpi supraviețuitorilor și capacitatea de a iubi. Timp de nouă luni, avioanele germane au survolat Marea Britanie, trimițând bombe mai ales asupra Londrei, în încercarea de a teroriza civilii și de a determina armata britanică să capituleze. Susan Shepherd, o tânără pasionată de zoologie, este nevoită să renunțe la cursurile din cadrul Universității din Londra pentru a-și ajuta bunicul să crească porumbei voiajori și, ulterior, să-i antreneze pentru misiunile de război. În același timp, într-un orășel din Maine (SUA), viața își schimbă brusc cursul pentru Ollie, un pilot utilitar care își pierde ambii părinți într-un accident de mașină, rămânând doar cu visul de a se înrola în aviația britanică – ultima dorință a tatălui său cu rădăcini englezești.

La sfârșitul anului 1940, Statele Unite încă nu intraseră în război, iar misiunea lui Ollie de a ajunge în Marea Britanie nu era deloc ușoară, mai ales că acesta nu avea nici măcar bani pentru a călători, ci doar o recomandare din partea unui locotenent din aviația canadiană. Tânărul american reușește să traverseze oceanul și să pășească pe pământ britanic, dar visul lui de a deveni unul dintre piloții RAF (Forțele Armate Britanice) se năruie atunci când lovește un aviator pentru că are un comportament neadecvat față de o tânără în tren. Ollie este arestat și bătut, însă destinul lui nu este acela de a putrezi într-o închisoare militară. Bertie Shepherd, bunicul lui Susan, tânăra pe care a salvat-o în tren, reușește să-l elibereze, condiția fiind aceea ca el să-i ajute să pregătească porumbeii voiajori pentru Operațiunea Columba – o misiune de parașutare a 16.000 de porumbei în zonele ocupate de armata germană în Franța și Olanda, cu scopul de a transmite informații britanicilor în legătură cu mișcările trupelor inamice.

„Lungul zbor spre casă” este povestea acestei misiuni, dar și începutul timid al unei iubiri aparent imposibile dintre doi oameni care îndrăznesc să viseze în mijlocul războiului. Uniți de dragostea pentru zbor, chiar dacă din perspective diferite, Susan și Ollie inventează o lume secretă, bazată pe coduri pe care numai ei le pot descifra… Limbajul iubirii se împletește firesc cu cel criptic, specific acelor vremuri periculoase, în care oamenii foloseau combinații complexe de litere sau numere pentru a transmite informații inaccesibile oricărui alt cititor în afara destinatarului vizat. Cartea lui Alan Hlad constituie o adevărată lecție de rezistență, emoție, dragoste față de necuvântătoare și sacrificiu, precum și o cutremurătoare mărturie a faptului că ceea ce ne ține în viață, chiar și în cele mai dificile timpuri, este speranța că într-o zi ne vom întoarce acasă.

Privighetoarea

privighetoareaCu toate riscurile pe care și le asumau, dragostea era, probabil, alegerea cea mai periculoasă.

Kristin Hannah

Într-o lume răvășită și îngrozită de ororile celui de-al Doilea Război Mondial, o tânără visătoare își imaginează că poate salva Franța. La doar 19 ani, Isabelle realizează că nu ar putea să rămână în siguranță, în casa surorii ei dintr-un sat de pe Valea Loarei, în timp ce țara lor este jefuită și ucisă lent de către invadatori. Chiar dacă este foarte tânără, Isabelle nu a trăit o viață ușoară până în acel moment: mama i-a murit la doar patru ani, tatăl a alungat-o în repetate rânduri, trimițând-o la mai multe mănăstiri sau pensioane de unde fata căuta întodeauna un mijloc să evadeze, iar sora ei mai mare a îndepărtat-o, la rândul ei, după ce s-a îndrăgostit și și-a întemeiat o nouă familie.

Isabelle nu a cunoscut iubirea până la acea vârstă sau cel puțin nu a simțit-o niciodată, iar gândul că ar putea contribui la eliberarea Franței, salvând viețile celor care nu au abandonat lupta, reprezintă singura ei alinare. Vianne, sora ei mare, nu îi poate împărtăși entuziasmul. Având soțul prizonier de război și casa ocupată de invadatori, Vianne este o mamă singură care trebuie să supraviețuiască pentru copilul ei, indiferent de costuri. Mai puțin vizibile decât eforturile surorii ei mai mici, care a devenit membru al Rezistenței franceze, asumându-și niște riscuri cumplite la fiecare misiune, sacrificiile lui Vianne se materializează în acțiuni tăcute și discrete, în limita libertății mutilate de prezența ofițerilor germani în casa ei. Ca mamă, nu poate rămâne indiferentă la drama femeilor trimise în lagăre de concentrare și încearcă să le aducă o rază de speranță salvându-le copiii.

Cele două surori găsesc moduri diferite de a-și exprima revolta și amărăciunea, dar amândouă reușesc, cumva, să o facă. Amândouă luptă până în ultima clipă pentru ceea ce iubesc, își riscă în permanență viețile, se ascund la fiecare pas, își adună puterea din fragilitatea lumii lor sfărâmate de un război sângeros și nedrept. Ele învață repede că trupul lor poate suporta nesfârșite lovituri, dar sufletul nu le va fi niciodată distrus. Sub cicatrici groase și răni încă nevindecate, inimile lor continuă să viseze la lucruri simple: o fată, un băiat și viitorul lor împreună.

 

Război și pace

IMG_2396Nu-i greu să cucerești o cetate, greu e să câștigi războiul. Iar pentru asta nu-i nevoie să asediezi și să ataci, ci trebuie răbdare și timp.

Lev Tolstoi

Tolstoi nu a scris un roman, ci a construit o lume. „Război și pace” este o capodoperă a literaturii universale și nu doar prin prisma complexității sale extraordinare, a efortului de documentare al autorului sau a dimensiunii psihologice a poporului rus în perioada războaielor napoleoniene. Romanul lui Tolstoi ne surprinde prin analizele riguroase ale personalității comandanților de oști, prin descrierea implicațiilor profunde pe care le poate avea moralul armatelor asupra deznodământului unei lupte, prin construirea unor personaje puternice și curajoase, dispuse să renunțe la propria viață pentru a-și salva țara sau oamenii dragi.

Tolstoi ne prezintă spiritul poporului rus la începutul secolului XIX, cu momentele lui de glorie și cele de disperare, cu luptele nemiloase pentru putere, dar și cu perioadele strălucitoare de pace, în care oamenii își aminteau să iubească, să creeze, să construiască. În primul volum, cunoaștem membrii celor trei familii de nobili care domină firul narativ al romanului: Bolkonski, Bezuhov și Rostov. Prințul Andrei Bolkonski este, probabil, cel mai complex personaj despre care am citit vreodată: un om cultivat și cu principii morale solide, neînțeles însă de cei din jurul lui, motiv pentru care decide să plece la război, de unde se întoarce rănit în urma bătăliei de la Austerlitz. Pierre Bezuhov este prieten apropiat cu Andrei, dar diferit de acesta din anumite puncte de vedere: moștenitor al unei averi impresionante, Pierre nu înțelege cum ar trebui să-și cheltuie înțelept banii și nu știe ce anume își dorește de la viață. Este dominat de impulsuri, se căsătorește fără să cunoască iubirea, trăiește la limita dintre depresie și nebunie. Destinele familiilor Bolkonski și Bezuhov se întrepătrund cu cele ale Rostovilor, care nu au o situație financiară la fel de bună, dar speră ca prin alianțele formate în urma căsătoriilor copiilor să-și salveze proprietățile și renumele.

Al doilea volum ne prezintă campania lui Napoleon din Rusia, un război sângeros pentru ambele armate, cu sute de mii de vieți pierdute și orașe distruse, printre care și Moscova. Prințul Andrei Bolknoski pleacă din nou la război, îndurerat că femeia iubită a rupt logodna cu el din cauza unui alt bărbat pe care speră că-l va întâlni pe front. Ajuns în mijlocul luptelor, Andrei uită de răzbunare și își concentrează toate forțele pentru a obține victoria, protejându-și în același timp regimentul. Înainte de bătălia decisivă de la Borodino, el își revede prietenul, pe Pierre Bezuhov, căruia îi mărturisește cu tristețe că „nu-i e dat omului să guste din pomul cunoștinței binelui și răului”, motiv pentru care viața lui a devenit o povară. La Borodino, Andrei este rănit grav, iar Pierre reușește să scape nevătămat, însă cu un nou țel în minte: să-l ucidă pe Napoleon. Planul lui nu reușește, așa că este luat prizonier de trupele franceze. În această perioadă, prințul Andrei este îngrijit de fosta lui logodnică, Natașa Rostov, iar povestea lor de dragoste pare să renască din cenușa războiului și a visurilor spulberate…

Nu în ultimul rând, romanul lui Tolstoi este colosal prin forța relațiilor interumane, prin viețile interioare profunde ale personajelor, prin aspirațiile lor mărețe și prin dezamăgirile lor amare, prin atitudinea lor războinică în fața morții. Prin „genialitate și grandoare”. Tolstoi a creat un univers cu rădăcini în realitate și cu o direcție de creștere spre infinit… Un infinit al sentimentelor reale și al convingerilor bune. Pentru că:

… nu există măreție acolo unde nu e simplitate, bunătate și adevăr.

Zmeie de hârtie

zmeieDragostea are geniu și are darul de a înghiți tot. În ce te privește, ai crezut că trăiești din memorie, dar ai trăit mai ales din imaginație.

Romain Gary

Imaginația este teritoriul lui Romain Gary. Scriitorul francez își construiește personajele cu o capacitate unică de a-și trăi viețile în vis, de a se desprinde de cotidian și de a-și duce luptele într-un plan al ideilor și al sentimentelor abstracte. Romain Gary scrie despre oameni care și-ar sacrifica întreaga existență pentru un ideal – indiferent că este vorba despre iubirea pentru o femeie care pare dispărută pentru totdeauna sau despre dragostea de țară, această materializare a speranțelor unui popor încercat de ororile celui de-al Doilea Război Mondial.

În „Zmeie de hârtie”, îl întâlnim pe Ludo, un tânăr francez îndrăgostit de o poloneză care provine dintr-o familie aristocratică, într-o perioadă încă liniștită din istoria Franței, înainte să izbucnească războiul și să le fie sfărâmate toate visurile. Lila era, la rândul ei, o visătoare, închipuindu-și că va schimba lumea și că va urca pe culmi ale succesului pe care nimeni nu le-a atins încă. Povestea lor de dragoste este cea a unor copii care învață să zboare împreună, însă nu în același ritm. Dacă Ludo realizează imediat că iubirea lui pentru Lila nu se va sfârși vreodată, tânăra admite că nu știe să iubească… Aspirațiile ei sunt prea înalte pentru ceea ce îi poate oferi viața cu nepotul unui fost factor poștal din Normandia, în prezent confecționar de zmeie… Fără să realizeze, la prospețimea celor optsprezece ani ai ei, că speranțele din hârtie pe care le înalță pe cer unchiul lui Ludo sunt mai prețioase decât orice bogăție sau celebritate temporară.

Cel de-al Doilea Război Mondial îi trezește, însă, din reverie și îi aruncă brusc în lupta pentru supraviețuire. Despărțit de Lila, care rămâne blocată în Polonia invadată, Ludo intră în Rezistență, din dragoste pentru Franța și visând la reîntâlnirea cu femeia iubită. Eroismul celor care au continuat lupta pentru libertate și solidaritate atunci când întreaga Europă se înclina în fața unor puteri clădite pe disprețul față de umanitate este descris cu emoție și luciditate. Să nu uităm că Romain Gary însuși a luptat pentru Franța în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, fiind pilot în Forțele Aeriene Franceze Libere…

Romanul „Zmeie de hârtie” reprezintă, dincolo de dimensiunea romantică, o frumoasă personificare a patriotismului. Este o declarație de dragoste pentru Franța, pentru moștenirea ei istorică și culturală, pentru arta ei culinară, pentru oamenii care au rezistat în fața ocupanților chiar și atunci când părea că înfrângerea este ineluctabilă și definitivă. Este un elogiu adus speranței și sentimentelor eterne, o mărturisire emoționantă despre puterea iertării și despre vindecarea prin iubire… Pentru că, acolo unde războiul seamănă suferință și moarte, numai conservarea capacității de a iubi și a spera ne poate alimenta dorința de a supraviețui…

Ei bine, totul se întâmplă, spuse el, ceea ce dovedește că visătorii au uneori ultimul cuvânt și că nu toate visurile cad întotdeauna în nas.

Zile de Crăciun

1250791Ne dăruim pe noi înșine. Ne dăruim pe noi înșine celorlalți. Ne dăruim pe noi înșine nouă. Dăruim.

Jeanette Winterson

Crăciunul nu ar trebui să fie despre cadouri. Ci despre oameni. Despre inimile noastre care își doresc să fie împreună. Despre dragoste norocoasă și misterioasă. Despre suflete care își găsesc drumul către casă. Despre căutări care nu se sfârșesc și despre destinații neașteptate. Despre speranță și fericire.

Povestirile scriitoarei britanice Jeanette Winterson ne prezintă Crăciunul ca trăire și emoție, dincolo de poleiala consumerismului și de superficialitatea unei lumi care și-a pierdut spiritualitatea în goana după cumpărături și zâmbete ambalate frumos. Sărbătorile aduc oamenii fizic aproape, dar le pierd sufletele. Agitația dinainte și din timpul Crăciunului le răpește bucuria, le sufocă inocența, le anulează capacitatea de a oferi și primi dragoste, nu doar lucruri materiale. Unii ajung chiar să uite ce sărbătoresc și de ce. Uită că în urmă cu mai bine de 2000 de ani, un copil s-a născut în condiții modeste, într-un staul din Bethleem, pentru a purta „toate poverile lumii”… Povestirea „Leul, unicornul și cu mine” ne reamintește chiar de acest miracol al vieții, pe care continuăm să îl celebrăm, dar îi uităm semnificaţia.

„Zile de Crăciun” este o carte care însuflețește toate aceste povești uitate și ne trezește din letargia iernii. Ne vorbește despre misterul iubirii, despre eternitate, despre spirite care își caută liniștea, despre copii care dau viață oamenilor de zăpadă, despre inimi care luminează după moarte, despre minuni și despre timp. Dar acel timp care „contează”, acea bucată din noi pe care o oferim de bunăvoie, animați de dragostea ce ne încălzește sufletele și de speranța că prin ea vom transforma lumea într-un loc mai bun. Așa cum a făcut-o în urmă cu două milenii un copil născut în Bethleem…

Ascultă glasul meu

asculta_glasul_meu-frontŞtii de ce tuturor îndrăgostiţilor le place să privească marea? […] Pentru că sunt convinşi că iubirea lor este fără sfârşit, ca orizontul.

Susanna Tamaro

Nefericirea nu este veșnică, însă iubirea poate fi dacă avem norocul să îi cunoaștem intensitatea lângă acel om capabil să ne ofere liniște și strălucire în același timp. Femeile din cărțile Susannei Tamaro („Mergi unde te poartă inima” și „Ascultă glasul meu”) nu au avut această șansă. Olga își scrie viața și neîmplinirile într-un jurnal adresat nepoatei sale, încercând să îi explice ce a lipsit din existența lor pentru a fi fericite: iubirea. Este o mărturisire încărcată de durere, regrete și tristețe, un bilanț negativ al anilor trăiți până în acel moment, în care a pierdut aproape totul: părinți, soț, fiică… Și pentru scurt timp chiar și pe nepoata pe care a crescut-o de la dispariția mamei ei, văzând-o ca pe o șansă de a-și repara greșelile din trecut și de a trăi dincolo de suferința fără margini provocată de moartea propriului copil.

Chiar dacă legătura dintre bunică și nepoată părea să fie indestructibilă, cea din urmă a tăiat brusc firul care le unea și a decis să plece în America. Pentru un copil crescut fără părinți, fără să-și cunoască măcar vag rădăcinile, părea imposibil să-și construiască un viitor. Răspunsurile nu vor veni însă din America, ci din Israel, căci a doua dimensiune a acestor romane (și cea care mi-a plăcut cel mai mult) este cea istorico-religioasă, o dureroasă aducere-aminte a urmărilor ororilor celui de-al Doilea Război Mondial asupra supraviețuitorilor și credinței lor:

De ce era înfometat sufletul? De glorie, de triumfuri, de judecăţi, de despărţiri? Sau poate, pur şi simplu, de descoperirea unui prag dinaintea căruia să îngenuncheze?

Oamenii s-au trezit deodată goi, fără case, fără servicii, fără sisteme de valori, fără familii, fără credință. După ce vezi cea mai cumplită față a caracterului uman, cum îți poți continua viața, cum poți să mai alegi, să mai privești spre viitor? Autoarea ne prezintă cu emoție și mâhnire această perspectivă a supraviețuitorilor, a oamenilor care au reușit să reziste lagărului, însă nu și durerii care le-a pătruns în fiecare cotlon al sufletului și al minții. Pentru a trăi în continuare, prețul plătit implică renunțare la ceea ce ești și speranța că prin ceea ce vei fi vei acoperi cumva golul lăsat de moarte. Și, desigur, implică redobândirea capacității de a iubi, sentiment spre care continuăm să tindem chiar și în cel mai dens întuneric:

Deoarece a iubi şi a fi iubit, nu revoluţia, este aspiraţia cea mai adâncă a oricărui suflet care vine pe lume.

Cărțile Susannei Tamaro au apărut la Editura Litera, în colecția Ficțiune (Buzz Books).

Noduri

noduriAstăzi vă propun o lectură de weekend: un roman scurt, dar intens prin regretele și durerea continuă în care se zbat personajele – un cuplu aflat într-un impas previzibil și totuși de fiecare dată diferit – adulterul. Vanda și Aldo sunt căsătoriți de 14 ani și au doi copii: ea se dedică în întregime creșterii și educării celor mici, el muncește pentru a-și întreține familia. Pare un scenariu destul de comun, însă din acest punct apare ruptura: Aldo se îndrăgostește de Lidia, o femeie mult mai tânără decât el și decide să plece de acasă – nu divorțează, în schimb, căci în Italia anilor ’80 separarea legală era încă o extravaganță.

Primul capitol este scris din perspectiva Vandei – sunt, de fapt, niște scrisori pe care ea i le-a trimis soțului în perioada despărțirii. Suferința femeii înșelate se conturează în fiecare frază, în fiecare acțiune pe care ea o întreprinde pentru a-l convinge pe Aldo să se întoarcă acasă. Vanda se simte lipsită de putere, inferioară tinerei femei care i-a cucerit soțul, dezamagită că viitorul lor s-a prăbușit brusc din cauza unei singure alegeri greșite. Dar a fost cu adevărat o greșeală? Sau, în realitate, căsnicia lor era cea care îi consuma și le provoca nefericire, iar căminul lor conjugal armonios era de mult timp o simplă aparență?

A doua parte a cărții îi aparține lui Aldo, permițându-ne, cumva, să pătrundem în hățișurile vieții lui de familie din prezent, dar și din trecut, când era un copil care asista neputincios la traumele suferite de mama lui din cauza unui soț violent. Relația lui cu Lidia a fost, cumva, impulsul de care avea nevoie pentru a-și vindeca, în sfârșit, rănile și a-și dezlănțui creativitatea, inhibată până atunci de personalitatea acaparatoare a Vandei. Aldo cunoaște, astfel, succesul pe plan profesional, însă îi lipsesc copiii, pe care începe să-i vadă foarte rar din cauza certurilor cu mama lor.

Era într-un fel firesc ca ultima parte a romanului să îi prezinte pe cei doi copii la vârsta maturității și viziunea lor despre căsnicia ratată a părinților. Autorul reușește în acest mod să ne înfățișeze cu emoție și luciditate toate fațetele poveștii, iar lecția primită la sfârșit este esențială pentru fiecare dintre noi: dacă un fir a fost rupt și apoi reînnodat, acel nod va rămâne pentru totdeauna acolo. „Noduri” de Domenico Starnone a apărut în 2018, la Editura Litera, în colecția Clasici contemporani.

Eugenia

eugeniaAm impresia că mi-ar fi de ajuns să te știu fericit, că mi-aș putea petrece zilele așteptându-te.

Lionel Duroy

Este greu de descris sentimentul pe care îl ai după ce citești un roman ca „Eugenia”. Imaginile terorii, neputinței, cruzimii se împletesc cu cele care descriu povestea de iubire dintre o tânără ziaristă și scriitorul Mihail Sebastian, într-o Românie zguduită din punct de vedere moral și ideologic. Vorbim de perioada celui de-al Doilea Război Mondial și de atrocitățile săvârșite în acei ani împotriva evreilor, cu precădere în timpul guvernului condus de generalul Ion Antonescu. Vorbim de Pogromul de la Iași din 27-29 iunie 1941, înfățișat cu emoție și durere prin vocea naratoarei Eugenia Rădulescu, o jurnalistă care trebuia să relateze pentru Agenția Rador pregătirile de război ale soldaților români, fără să își imagineze că cel mai crâncen război va fi chiar între zidurile orașului său natal. Vorbim însă și de dragoste pentru că și în cele mai negre nopți ale umanității, ea reușește cumva să supraviețuiască și să le dea celor rămași în viață forța de a spera din nou.

Povestea Eugeniei este cea a unei tinere originare din Iași, care îl întâlnește la un curs de literatură pe scriitorul evreu Mihail Sebastian. Acesta este momentul în care Eugenia înțelege pentru prima dată urmările îngrozitoare ale antisemitismului, aflat în acea perioadă într-o stare latentă, însă cu reale posibilități de transformare într-o doctrină a morții. Sebastian este amenințat, jignit și bătut de câțiva studenți legionari, care nu s-ar fi oprit dacă nu intervenea cu fermitate profesoara și ulterior îndrumătoarea Eugeniei, Irina Costinaș.

Câțiva ani mai târziu, cei doi se reîntâlnesc în București, unde Eugenia se instalează inițial cu scopul de a urma un seminar ce i-ar fi acordat calificarea de a preda în universitate. Tânăra se îndrăgostește de scriitorul melancolic și boem, sentiment pe care acesta nu i-l împărtășește, văzând-o la început „ca pe o puștoaică, eventual potrivită pentru fratele său mai mic”. Cu toate acestea, relația lor evoluează, iar Eugenia descoperă treptat universul populat de artiști, scriitori, aristocrați și actori al lui Mihail Sebastian. Farmecul somptuos al Bucureștiului interbelic este curmat însă de izbucnirea războiului și de răspândirea terorii printre evrei, care deveniseră o țintă pentru conducătorii dornici să-l mulțumească pe Hitler.

Din acest moment, acțiunea se petrece pe front sau în apropierea lui, iar Eugenia este nevoită să-l părăsească temporar pe Mihail, care preferă să se dedice scrisului, evitând pe cât posibil contactul cu lumea exterioară. Astfel, tânăra jurnalistă ajunge din nou la Iași, oraș aflat la granița cu Uniunea Sovietică, după ce aceasta ocupase Basarabia. Urmează câteva luni de groază și violențe continue, cărora Eugenia le supraviețuiește scriind despre suferințele provocate pe nedrept evreilor și visând să le facă, într-o zi, dreptate… Probabil că aceasta a fost intenția și autorului romanului, francezul Lionel Duroy, care a adus astfel un omagiu literar nu doar unui scriitor român extrem de valoros, ci și poporului reprezentat de acesta.