Specia rebelă

Miracolul creativității umane nu constă în apariția din senin a noilor idei, ci în faptul că depunem atât de mult efort cerebral pentru a le dezvolta.

David Eagleman & Anthony Brandt

Suntem predispuși să inovăm, să inventăm în permanență noi modalități de a rezolva probleme complexe, să deschidem drumuri, să construim punți sau să creăm lumi. Creierul nostru este ca o „pădure de interconexiuni”, din care se pot naște idei neașteptate sau se pot imagina soluții surprinzătoare, cu condiția de a continua să explorezi, chiar și atunci când ai impresia că ai găsit răspunsul dorit. Autorii lansează ipoteza că esența creativității umane s-ar afla în curajul fiecărui om de a depăși ceea ce este convențional sau ușor de obținut. Creierul este construit într-un mod care îl obligă să fie eficient, ceea ce înseamnă că prima lui propunere este, de obicei, cea mai accesibilă, însă o mentalitate creativă nu se va opri niciodată la opțiunea comodă… Un inovator va continua să „sape” până va găsi acea idee genială care va revoluționa arta, știința sau tehnologia.

Cum apar însă ideile? Există trei strategii de bază pe care mintea noastră le poate utiliza pentru a înnoi lumea. Prima dintre ele este deformarea, operațiune cognitivă care constă în reinterpretarea prototipurilor, creând noi versiuni sau variații pe teme preexistente. Aceasta se bazează pe tendința inovatorilor de a nu accepta niciodată o soluție ca fiind una definitivă: mereu se pot găsi noi modalități de a îmbunătăți un produs, o operă, un concept. O altă unealtă creativă este fragmentarea, care se referă la demontarea a ceea ce avem deja, remodelând și reconstruind realitatea. Una dintre cele mai interesante mostre ale utilizării tehnicii fragmentării în arta vizuală este cea a împărțirii unei imagini în pixeli (părți foarte mici), operațiune care stă la baza universului digital actual. Nu în ultimul rând, creierul nostru poate apela și la strategia mixării, prin intermediul căreia mai multe surse sunt unite în moduri surprinzătoare (de exemplu, Sfinxul egiptean care a rezultat din alăturarea omului cu leul).

De ce alegem inovația în detrimentul predictibilității? De ce oamenii simt nevoia să fie creativi când drumul bătătorit reprezintă o opțiune atât de convenabilă? Se pare că mintea umană are nevoie încontinuu de informații noi pentru a-și desăvârși modelul despre lume. Pe lângă setea de cunoaștere, oamenii rămân, în esență, niște ființe sociale. În încercarea noastră de a ne apropia de cei din jur și de a crea legături solide, căutăm neîncetat noi modalități de a le trezi admirația sau surpriza. Nu vrem ca oamenii pe care îi apreciem sau iubim să se plictisească alături de noi… Creativitatea devine, în aceste situații, un mod de a sparge rutina din relațiile noastre și de a ne stimula mental unii pe ceilalți… Nu există o limită în capacitatea omului de a crea. Tot ce ne înconjoară poate fi deformat, fragmentat, combinat… Viitorul omenirii se (re)scrie permanent cu fiecare proces creativ sau schimb de idei… „Cultura umană este pentru totdeauna o lucrare în curs de execuție”, iar datoria noastră este aceea de a contribui la desăvârșirea acestei minunate opere de artă… umanitatea.

Să nu faci rău

Poate că (pacienții) nu realizează niciodată cât de periculoasă a fost operația și cât de norocoși au fost să se refacă atât de bine. În timp ce chirurgul, pentru o vreme, cunoaște raiul, după ce s-a apropiat foarte tare de iad.

Henry Marsh

Care este esența ființei umane? Cine suntem noi, dincolo de experiențele pe care le trăim, de educația pe care o primim, de interacțiunile noastre? Unde se formează conștiința de sine, acest termen complex care ne înglobează toate gândurile, sentimentele și trăirile, fascinându-i pe atâția filosofi de-a lungul timpului? Pentru un neurochirurg, răspunsul la toate aceste întrebări este simplu: misterul întregii noastre existențe se află în creier. Mai exact, sinele reprezintă „vibrația electrochimică a unor sute de miliarde de celule nervoase”. Când lucrurile merg bine, oamenii nici măcar nu sesizează complexitatea fenomenelor care au loc în creierul lor. Această mașinărie extrem de sofisticată ne controlează întreaga viață: lobul occipital ne asigură capacitatea de a procesa imaginile pe care i le trimit senzorii retinei; lobul frontal este responsabil cu personalitatea, mișcările, vorbirea sau atenția noastră; lobul parietal procesează informațiile senzoriale, ajutându-ne să ne orientăm în spațiu, dar și să ne conștientizăm propriul corp; lobul temporal ne controlează memoria pe termen lung, precum și emoțiile, auzul sau capacitatea de a recunoaște fețe etc.

Henry Marsh ne prezintă poveștile tulburătoare ale unor pacienți care au avut anumite părți ale creierului afectate, fiindu-le imposibil să mai desfășoare unele dintre activitățile menționate anterior. Este vorba despre oameni care își pierduseră capacitatea de a merge, de a vorbi, de a înțelege cuvintele – cazuri cu adevărat critice și, de foarte multe ori, fatale. În calitate de chirurg, Henry Marsh nu avea ca responsabilitate doar operarea acelor pacienți, ci și pe aceea de vindecător de suflete, de ființă umană care încearcă să rezoneze cu tragedia altcuiva și de a-i da puterea să lupte. Însă, cea mai grea misiune rămânea aceea de consolare a familiilor care își pierdeau copilul, partenerul sau părintele în urma unor complicații apărute în timpul operației… Pentru un neurochirurg, acele momente reprezentau dovada unui eșec îngrozitor, unul pe care îl procesa foarte greu și cu prețul propriilor relații personale – Marsh însuși a divorțat după 25 de ani de căsnicie, după ce la începutul carierei toți specialiștii cărora le-a comunicat dorința sa de a deveni neurochirurg l-au avertizat că familia va avea de suferit. Într-un puseu de sinceritate, medicul recunoaște că i-a uitat pe foarte mulți dintre pacienții cărora le-a salvat viața și nu a mai fost nevoit să-i vadă vreodată – însă niciodată pe cei care au murit după sau în timpul operației.

„Să nu faci rău” reprezintă o colecție de amintiri extrem de personale și de momente dificile din viața unui neurochirurg de succes, care are puterea însă de a-și admite failibilitatea. Orice operație pe creier implică riscuri importante, iar medicii sunt nevoiți să ia, de cele mai multe ori, decizii pe loc, unele pe care ajung să le regrete, iar altele care se dovedesc inspirate, redându-i pacientului șansa la o viață normală. Triumful medicinei asupra unor boli foarte grave este cu adevărat încurajator, iar povestea lui Henry Marsh ne dă speranța că această mașinărie uimitoare numită creier este încă departe de a-și fi demonstrat întregul potențial.

Demența digitală

IMG_2282Un creier fără educație este ca o carte fără litere.

Manfred Spitzer

Ca specialist în comunicare și doctorand în același domeniu, având în derulare cercetări despre efectele utilizării noilor media asupra publicului, nu aș fi putut evita lectura cărții lui Manfred Spitzer despre modul în care tehnologiile ne tulbură activitatea cerebrală, dezvoltarea profesională și calitatea vieții, în general. Apărută în seria Știință a Editurii Humanitas, „Demența digitală” este scrisă de un specialist german în neuroștiințe, cunoscut pentru opiniile lui vehemente în ceea ce privește impactul pe care mediile digitale îl pot avea asupra educației și formării tinerilor. Interesul lui pentru generația tânără este unul justificat, ținând cont că societatea, în ansamblul ei, are nevoie de membri inteligenți și lucizi pentru a progresa. Să fie oare utilizarea computerului și a smartphone-ului atât de dăunătoare pentru copii și adolescenți, tulburându-le mintea într-un mod ireversibil?

Creierul nostru este fascinant, demonstrând o capacitate extraordinară de a evolua și de a aprofunda chiar și cele mai abstracte probleme. Pe de altă parte, el funcționează ca un mușchi: dacă nu este antrenat, se va atrofia. În prima parte a vieții, oamenii învață foarte repede – într-un timp relativ scurt, un copil învață să meargă, să vorbească, să construiască relații sociale. Viteza de învățare scade odată cu vârsta – adulții nu mai pot învăța la fel de repede cum o fac copiii, dar dovedesc mai multă precizie, îmbunătățind structuri pe care deja le au. Sinapsele din creier devin mai groase, facem conexiuni noi cu ușurință, gândim simultan în limbi diferite, ne adaptăm la medii de lucru variate, manifestăm empatie, grijă față de ceilalți, iubire.

Influența mediului este decisivă asupra felului în care ne vom trăi viața ca adulți, iar cunoștințele dobândite în copilărie reprezintă fundamentul pentru ceea ce vom construi la maturitate. Dacă ne petrecem primii ani de viață în fața unui computer, izolându-ne social și emoțional, fără să cunoaștem în mod direct lumea, ci doar varianta ei mediată de un ecran, cât de eficient va fi procesul de învățare, atât de important pentru întreaga noastră dezvoltare ulterioară? Manfred Spitzer discută foarte multe studii dedicate efectelor negative ale mediilor digitale asupra copiilor și adolescenților, printre cele mai grave fiind acelea care determină scăderea puterii de concentrare, perceperea violenței ca pe un fenomen firesc, pierderea contactului cu lumea reală și dependența.

Integrarea noilor media în educație reprezintă una dintre cele mai controversate și discutate probleme ale societății actuale. Consider că, pentru a avea rezultatele extraordinare pe care ni le dorim cu toții, soluția nu este nici aceea de a înlocui în întregime metodele tradiționale de învățare, nici de a le ignora complet pe cele digitale. Creierul nostru dispune de mecanisme prea complexe pentru a-i refuza posibilitatea de a le aprofunda, iar utilizarea noilor tehnologii ar trebui să aibă în vedere îmbunătățirea vieții și nu înlocuirea acesteia cu una virtuală. Construiți-vă o cultură generală solidă, fiți echilibrați și înconjurați-vă de oameni de la care aveți ce învăța și în preajma cărora sunteți fericiți. Și antrenați-vă creierul! Vor urma și alte recenzii despre cărți dedicate acestui organ misterios și sofisticat al corpului uman.

O cină cu trei prieteni ne face mult mai fericiți și ne aduce mult mai mult decât 300 de contacte virtuale pe Facebook.

 

Superuman

IMG_0881Este încurajator să înțelegem cum funcționează genele și să ne canalizăm resursele în direcția care trebuie.

Rowan Hooper

Printre dezbaterile cu cea mai mare miză pentru mine este cea care se referă la capacitatea creierului uman de a depăși anumite limite aparent inaccesibile pentru majoritatea oamenilor. Cartea biologului evoluționist Rowan Hooper are ca punct de plecare exact această necunoscută a potențialului extraordinar pe care unele persoane l-au dovedit: cui se datorează performanțele lor supraomenești? Care este sursa unei inteligențe ieșite din comun? Dar a stării de bine? Cum își pot păstra unii oameni optimismul atunci când se află în pseudocomă, iar singura lor modalitate de a comunica este cea a clipitului?

Creierul nostru este fascinant. Putem realiza lucruri excepționale dacă ne propunem sau dacă viața ne aduce într-o situație care nu ne oferă alternativă. Fiecare dintre noi se naște cu o anumită moștenire genetică și trăiește într-un anumit mediu. Ambele dimensiuni ne influențează existența, alegerile, performanțele. Chiar dacă cercetătorii încearcă să dovedească preeminența uneia dintre ele, este greu de crezut că un om cu un talent înnăscut poate avea realizări extraordinare fără antrenament, la fel cum și eforturile susținute pot fi zadarnice dacă nu există măcar un strop de inspirație pură în ADN-ul acelei persoane.

Rowan Hooper discută despre modul în care unii oameni au reușit să-și valorifice bagajul genetic și să atingă culmi ale succesului greu de imaginat pentru cei mai mulți dintre noi. Oameni obișnuiți în aparență, dar cu o determinare supraumană, rezultatul unei combinații rare de gene și mediu. Veți descoperi povești fascinante despre îmbunătățirea capacității de memorare și concentrare, despre altruism, despre inteligență, despre longevitate și lupta împotriva îmbătrânirii, despre anduranță fizică, despre fericirea de dincolo de pierderi și dizabilități. Cartea „Superuman. Viața la limitele capacității mentale și fizice” a apărut în acest an la Editura Publica.

 

Dopamina

dopaminaDopamina nu produce doar dorință, ci și dominație. Ne oferă capacitatea de a supune mediul înconjurător, și chiar și pe alți oameni. Însă dopamina poate să facă mai mult decât să ne ofere dominația asupra lumii: poate să creeze lumi în întregime noi, lumi care sunt atât de uimitoare încât nu ar putea fi decât opera unui geniu – sau a unui nebun.

Daniel Z. Lieberman și Michael E. Long

Care este granița dintre genialitate și nebunie? Putem să fim creativi, să ne antrenăm imaginația dincolo de limitele convenționalului și, în același timp, să ne păstrăm latura practică? Putem să ne oprim „cenzura interioară” atunci când scriem, iar după ce am pus ultimul punct să ne desprindem automat de acel univers ideatic și să revenim în cel fizic? Și, cel mai important lucru, putem controla această moleculă infimă din creierul nostru, numită dopamină, care pare să ne conducă viețile după cum consideră de cuviință?

Însă ce este dopamina, în primul rând? Conform autorilor, este vorba despre o grupare de celule care ne activează dorința de a obține lucruri inaccesibile aici și acum. Dopamina ne oferă capacitatea de a ne proiecta în viitor, ne arată ce am putea dobândi dacă o lăsăm să ne controleze voința, ne împinge să ne dorim mai mult și nu ne permite niciodată să ne bucurăm de prezent. Tot ea este sursa creativității noastre, indiferent că vorbim despre literatură, știință sau artă. Toate ideile extraordinare ale omenirii îi sunt datorate ei, la fel și marile eșecuri. Lipsa dopaminei ne poate aduce în pragul depresiei, iar activarea ei excesivă prin intermediul substanțelor interzise poate să genereze comportamente distrugătoare precum dependența.

Nu ne putem suprima dopamina și nici nu este cazul să ne dorim să o stimulăm. Soluția ar fi aceea de a găsi echilibrul, de a învăța să apreciem ce avem acum și de a evita obsesiile de orice fel. Este firesc să ne dorim mai mult, să visăm la infinit și la posibilități nelimitate de a accede la fericire, dar câteodată, suntem atât de norocoși încât ne găsim bucata de eternitate fără să întoarcem pe dos întreaga lume. Și atunci este momentul să ne oprim, să contemplăm și să ne bucurăm de destinație…

Pentru mai multe informații și povești impresionante despre puterea acestei substanțe chimice fascinante și modalitățile prin care o putem controla, vă invit să citiți „Dopamina”, carte apărută în acest an la Editura Publica, în Co-lecția de Știință.