Psihoterapia lui Dumnezeu

… cuvântul, într-adevăr, metamorfozează reprezentarea timpului și oferă acces spre o lume nesesizată metafizic, aceea a cerurilor spre care te îndrepți, ca să trăiești după moarte.

Boris Cyrulnik

Poate fi Dumnezeu un psihoterapeut? Are credința un efect de reziliență pentru oamenii care tocmai au trecut printr-o traumă? Cum au perceput supraviețuitorii lagărelor de concentrare relația lor cu divinitatea? Unul dintre aceștia, prieten apropiat al scriitorului Elie Wiesel, ar fi spus: „Dumnezeu este în suferință după Auschwitz, am foarte multă nevoie de El”. Ne putem vindeca suferința prin rugăciune? Boris Cyrulnik ne prezintă viziunea unui neuropsihiatru despre modul în care religiozitatea și atașamentul față de sacralitate ne pot transforma viețile în adevărate călătorii spirituale sau ne pot îndepărta definitiv de oamenii cu credințe diferite de a noastră.

Relația umanității cu divinitatea începe din copilărie. Nu, nu ne naștem credincioși, dar asimilăm, odată cu limba maternă, și religia părinților noștri. Îi privim cum se închină, mergem la biserică împreună cu ei, respectăm aceleași sărbători, ne rugăm împreună și devenim membri ai comunității religioase din care ei fac parte. La vârsta de 6-8 ani, creierul copilului este suficient de dezvoltat încă să ajungă la reprezentarea morții și a timpului, iar rolul religiei devine, din acest moment, unul covârșitor în ceea ce privește evoluția lui ca ființă umană, învățându-l cum să se comporte pentru a avea o viață frumoasă și pentru a dobândi, în cele din urmă, veșnicia.

Iubindu-L pe Dumnezeu, foarte mulți copii învață să se iubească pe ei înșiși. Autorul afirmă: „Când Dumnezeu îți dă încredere în tine, ai din ce în ce mai puțină nevoie de El”. Chiar dacă nu ne îndepărtăm de divinitate și nu încetăm să credem, tindem cumva să ni-L imaginăm pe Dumnezeu singur, deasupra tuturor, așezat pe un piedestal la care nu putem avea niciodată acces. Practic, trăim un atașament „amorțit”, pe care doar riscul unei pierderi îl poate reactiva și însufleți. Studiile arată că și înaintarea în vârstă ne (re)întărește relația cu divinitatea: memoria trecutului devine din ce în ce mai puternică cu cât performanțele memoriei de scurtă durată scad, iar oamenii se întorc la Dumnezeu și la anii fericiți ai copilăriei.

Religia are beneficii incontestabile din perspectiva consolidării grupurilor, a creării sentimentului de apartenență și a menținerii sănătății mintale. Oamenilor nu le mai este frică să trăiască știind că Cineva veghează asupra lor și îi iubește necondiționat. Însă cum se raportează ei la ceilalți, la oamenii care au altă credință sau nu cred deloc? Consider că toleranța este una dintre cele mai importante valori pe care ar trebui să le cultivăm încă din copilărie, indiferent de religie. Lumea nu poate fi salvată decât prin iubire… iar fiecare dintre noi avem posibilitatea de a o transforma într-un loc mai bun, doar iubindu-i și respectându-i pe cei din jurul nostru.

Cartea a apărut în 2018 la Editura Litera, în colecția Introspectiv.

Nici toate ale popii: religie fără stres

nici-toate-ale-popii-religie-fara-stres-produs_imagine_new… în timp ce iubirea desăvârșită implică un proces de maturizare, care nu se încheie niciodată.

Wilhelm Tauwinkl

Trăim vremuri în care învățătura creștină și religia, în general, sunt privite cu scepticism și, în cel mai bun caz, cu o ușoară îngăduință. Cei mai mulți creștini au uitat sau nu au învățat niciodată care este scopul credinței lor,  considerând că aceasta se rezumă la îndeplinirea unor datini religioase. Autorul constată cu tristețe că dacă lumea ar înțelege mai bine mesajul real al creștinismului și anume iubirea necondiționată față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni, am trăi Paradisul aici, pe Pământ. Rata criminalității ar fi inexistentă, neînțelegerile dintre diferitele confesiuni creștine ar dispărea, viețile noastre ar fi ghidate de principiul altruismului și, cel mai probabil, am fi mai fericiți.

Din păcate, acest ideal este în continuare dificil de atins, iar cauzele pentru care încercările noastre de a fi mai buni eșuează ni se datorează atât nouă, laicilor, cât și clerului sau specialiștilor în teologie. Nouă, pentru că nu aprofundăm textele sacre și preferăm să acceptăm interpretările altora, iar slujitorilor credinței, pentru că nu găsesc de fiecare dată o cale a dialogului cu mirenii. Wilhelm Tauwinkl ne prezintă cu luciditate toate aceste probleme, discernând între adevărata semnificație a religiei și detaliile care îi diminuează importanța din perspectiva publicului larg.

Veți găsi explicații detaliate despre înțelesurile oferite Crezului de-a lungul timpului, despre mesajul Bibliei și rolul Cărții Sfinte în cultura și spiritualitatea umană, despre diversitatea creștină și ecumenism, precum și despre idealul moralității și modul în care percepem păcatele și răscumpărarea lor. Nu în ultimul rând, această carte este despre iubire și felul în care ea ne poate schimba lumea dacă o primim în sufletele noastre și îi răspândim, mai departe, lumina. Cartea a apărut în 2019 la Editura Humanitas, în colecția Religie și spiritualitate, fiind bestseller la ultima ediție a Târgului de Carte Gaudeamus.

 

Sfârşit de vară

ImagineOmul ăsta, pe care cândva l-am crezut un erou romantic, un brav şi strălucitor cavaler alb – sau cavaler negru, după spusele lui – nu e un erou.  E un bărbat cu probleme emoţionale profunde şi grave şi mă trage după el în întuneric. Chiar nu pot să-l călăuzesc spre lumină?

Anastasia Steele (Cincizeci de umbre ale lui Grey)

Încă o vară se apropie de final, încă un anotimp îşi pierde strălucirea, lăsându-l pe următorul să îşi exercite controlul asupra sufletelor noastre. Toamna… Misterioasă, calmă, fermecătoare. Discretă. O adevărată încântare pentru ochi şi pentru spirit. Mai ales pentru mine…

Toamna, sunt eu însămi. Îmi admir în tăcere umbrele, îmi ascult cu atenţie inima, îmi caut esenţa pierdută în tumultul verii… Îmi redescopăr caracterul melancolic şi meditativ, îmi stabilesc noi sarcini.

Toamna, iubesc întunericul. E anotimpul în care nu mi-e teamă de demonii mei fiindcă ştiu că sunt mai puternică decât ei. Şi cum aş putea să nu fiu după atâţia ani în care am luptat cu fervoare pentru sufletul meu? Cum aş putea să nu fiu după ce am cunoscut toate infernurile posibile, după ce am supravieţuit tuturor căderilor?

Câteodată, nu ai nevoie de lumină pentru a fi fericit. Nu ai nevoie de inimioare şi flori pentru a iubi. Nu ai nevoie de linişte pentru a simţi că trăieşti. Ai nevoie doar de credinţă. De credinţa că sufletul tău nu va muri niciodată, ci îţi va purta dragostea în noi dimensiuni până la sfârşitul timpului.

De aceea iubesc toamna…

P.S. Şi pentru opt septembrie, desigur.