O librărie în Berlin

Abia în acea noapte am înțeles cum putusem suporta atmosfera sufocantă din Berlinul ultimilor ani… îmi iubeam librăria așa cum iubește o femeie, cu dragoste curată. Devenise viața mea, rațiunea existenței mele.

Françoise Frenkel

La puțin timp după sfârșitul Primului Război Mondial, poloneza Françoise Frenkel deschide prima librărie franceză din Berlin, un oraș pe care îl descrie „uriaș, trist și morocănos”, însă, în același timp, magnetic, exercitând asupra ei o influență irezistibilă. Françoise terminase studiile universitare la Sorbona și lucrase în cele mai importante biblioteci din Paris, dar după un stagiu de pregătire la o librărie, își descoperă vocația: aceea de a vinde cărți. Fascinată de relația indisolubilă care se formează între cititor și volumul ales, Françoise visează să își trăiască restul vieții recomandând cartea perfectă pentru fiecare iubitor de lectură. Însă de ce în Germania?

Deoarece, după război, în Berlin nu se găseau cărți, reviste sau ziare în limba franceză. Era un oraș care pulsa de cultură și vitalitate, dar cumva, farmecul discret al literaturii franceze nu reușise să ajungă la inima germanilor. Françoise decide să creeze o lume în care cele două culturi vor fuziona perfect, iar oamenii se vor apropia unii de ceilalți datorită iubirii pentru lectură și nevoii de a interacționa cu alți intelectuali, indiferent de naționalitatea lor. Visul i se împlinește și, timp de mulți ani, librăria ei este locul care unește minți și hrănește suflete.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial spulberă, însă, vraja librăriei franceze. După Noaptea de Cristal, din noiembrie 1938, când au fost devastate magazinele, locuințele și sinagogile evreilor, Françoise decide să părăsească Berlinul, un loc în care umanitatea începuse deja să se stingă… Pentru un om care și-a trăit aproape toată viața în slujba culturii franceze, Parisul pare cea mai firească alegere pentru a căuta adăpost. Războiul nu o ocolește nici acolo… În curând, orașul va fi bombardat, apărarea franceză doborâtă, iar Françoise trebuie să caute un nou refugiu pentru a nu fi găsită de naziști și, ulterior, deportată… Povestea ei este uimitoare și emoționantă, o adevărată lecție de supraviețuire și de rezistență în cea mai întunecată perioadă a istoriei noastre recente și, nu în ultimul rând, un argument împotriva uitării:

… este datoria supraviețuitorilor să depună mărturie pentru ca morții să nu fie uitați.

Și a noastră, a celor care am avut șansa să nu trăim acele vremuri, să ducem poveștile lor mai departe. Cartea „O librărie în Berlin” a apărut anul acesta la Editura Litera.

Biblioteca din Paris

Să renunţi la cărţi era ca şi cum ai fi renunţat să respiri.

Janet Skeslien Charles

În Parisul de la sfârşitul anilor `30, cu câteva luni înainte să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial, o tânără îndrăgostită de cărţi visează să devină bibliotecară. Odile se pregăteşte temeinic pentru interviul cu domnişoara Reeder, directoarea Bibliotecii Americane din Paris, un loc care i-a trezit, încă din copilărie, dragostea pentru lectură şi pentru limba engleză. Cu toate că nu are deloc experienţă, iar emoţiile de la interviu au împiedicat-o să-i demonstreze directoarei cât de mult înseamnă pentru ea acel post, Odile găseşte, cu ajutorul abonaţilor Bibliotecii, o altă cale de a-şi justifica nevoia de a fi înconjurată de cărţi – o scrisoare. „Biblioteca este raiul meu”, îi scrie Odile directoarei, fără să se gândească atunci că se va transforma într-un paradis, la propriu, pentru cei cărora războiul urma să le frângă aripile…

Odile primeşte postul, iar peste puţin timp, Parisul este ocupat de trupele germane. Biblioteca rămâne neclinită, luptând cu cele mai puternice arme pe care le avem cu toţii la dispoziţie – cărţile. Soldaţii francezi voiau să citească, să-şi umple orele în care nu erau pe front cu frânturi din alte culturi, cu poveşti despre alte vieţi. Să nu se mai gândească la război, la cruzime, la moarte. Biblioteca a răspuns nevoii lor, devenind o „punte” între cei care puteau să doneze cărţi şi cititori. Odată cu interzicerea accesului evreilor în biblioteci, angajaţii au început să livreze cărţile la domiciliul acestora, asumându-şi riscul de a fi arestaţi sau chiar ucişi pentru îndrăzneala de a răspândi cultura în casele celor condamnaţi fără motiv.

Viaţa lui Odile se împarte între bibliotecă, drumurile la profesoara Cohen, unde descoperă cele mai bune cărţi, dar şi cele mai inspirate sfaturi de viaţă şi relaţia cu Paul, un tânăr poliţist căruia războiul îi activează o dureroasă lipsă de empatie. Îngrijorată din cauza înrolării lui Rémy, fratele ei geamăn, dar şi a altor drame de familie pe care acea perioadă de lipsuri şi incertitudini le-a scos la suprafaţă, Odile nu observă amărăciunea din sufletul lui Paul şi ura lui inconştientă faţă de toţi cei consideraţi „străini”.

Patru decenii mai târziu, într-un oraş din Montana (SUA), întâlnim o Odile în vârstă care evită apropierea oricărei fiinţei umane. Ce s-ar fi putut întâmpla în Paris ca tânăra bibliotecară să-şi părăsească slujba visurilor, oamenii dragi, oraşul pe care-l iubea atât? Odile ar vrea ca toate amintirile ei să rămână îngropate definitiv… până o întâlneşte pe Lily, fiica vecinilor ei, care o roagă să-i povestească despre Franţa pentru un proiect de la şcoală. Este suficientă o singură privire spre trecut ca acesta să prindă din nou viaţă… Puţin câte puţin, poveştile din perioada războiului, bibliotecarii extraordinari care au susţinut nevoia de lectură în cele mai cumplite vremuri, eforturile tuturor de a-şi păstra speranţa vie chiar şi când trupurile lor se stingeau uşor, toate aceste crâmpeie incredibile de viaţă se desprind din amintirile lui Odile, transformându-se într-o impresionantă lecţie despre salvarea umanităţii prin intermediul cărţilor.

Cărţile şi ideile sunt ca sângele: trebuie să circule ca să ne ţină în viaţă.

Călătoria oamenilor Cărții

calatoria-oamenilor-cartii-editia-2019-olga-tokarczukCând modelăm cuvintele, imprimându-le afectivitate și culoare, conferindu-le sensuri, sonoritate și muzicalitate, modelăm tot ceea ce există.

Olga Tokarczuk

Olga Tokarczuk este o scriitoare poloneză, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 2018 pentru capacitatea ei de a povesti dincolo de limitele obișnuite ale narațiunii, găsind forme de viață în necunoscut. „Călătoria oamenilor Cărții” reprezintă oglindirea perfectă a motivației Comitetului Nobel pentru a-i oferi această distincție. O combinație fascinantă de mitologie, tehnici de sondare a psihicului uman și de explorare a suferinței în numele creației, cartea Olgăi Tokarczuk ne invită într-o călătorie spre sine, spre esența Universului și spre cunoașterea absolută.

În Franța sfârșitului de secol XVII, o perioadă nefastă pentru credința protestantă, pe care Regele Ludovic al XIV-lea a interzis-o printr-un edict, un marchiz provenit dintr-o familie de hughenoți, o curtezană și un vizitiu mut pornesc în căutarea Cărții – o scriere divină, creată de Dumnezeu odată cu lumea și dispărută de pe Pământ odată cu Enoh. Dintre toți, singurul care cunoaște semnificația Cărții este Marchizul, membru al unei societăți secrete (Frăția), construită pe credința că Adevărul nu se află în această lume. Viețile noastre ar reprezenta doar un surogat al unei existențe transcedentale, la care nu vor accede decât cei aleși. Marchizul își alina cu acest gând neîmplinirea din viața de familie, fiind convins că scopul lui era acela de a descoperi Absolutul și nu de a trăi sub influența iubirii.

Întâlnirea cu Veronica, o frumoasă curtezană de douăzeci și cinci de ani, părăsită de cavalerul care îi promisese că o va lua de soție, îi schimbă perspectiva și îl îndepărtează de scopul inițial. Marchizul descoperă că dragostea te poate împlini, că viața de pe acest Pământ poate avea, la rândul ei, anumite momente de sclipire, că Puterea se dobândește și altfel decât prin alchimie, atunci când devii stăpânul sufletului și trupului unui alt om… Marchizul se îndrăgostește, simte că iubirea îl poate salva de la autodistrugere, dar nu are curajul să îi urmeze lumina. El își dorește în continuare Cartea…

Martorul tăcut al poveștii dintre Marchiz și Veronica este Gauche, un tânăr care nu a întâlnit niciodată iubirea sau cunoașterea, însă știa să intuiască mesajele naturii. Ce au în comun cele trei personaje? Căutarea unei minuni. Marchizul spera să descopere Cartea, Veronica își dorea să fie iubită, Gauche visa să primească darul vorbirii. Doar pentru unul dintre ei miracolul a avut loc… Vă las să vă bucurați singuri de scriitura superbă a Olgăi Tokarczuk și să aflați care dintre cei trei călători a ajuns la destinația visată…

Chintesența minunii este așteptarea ei, iar aceasta era o stare naturală pentru Veronica. Singurătatea și speranța. Singurătatea plină de speranțe.

Despre cărţi

booksÎmi doresc de mult timp să scriu un articol despre tot ceea ce am învăţat teoretic şi practic la masteratul pe care îl urmez: Teoria şi practica editării. De asemenea, aş fi vrut să vorbesc mai mult despre cele două luni de internship în cadrul unei edituri cu profil sportiv din Bucureşti. Chiar dacă a trecut aproape un an de atunci, cred că ar fi bine să ofer totuşi nişte informaţii despre experienţa pe care am trăit-o acolo, pentru a putea compara mai bine realitatea dintr-o organizaţie cu ceea ce învăţ la facultate.

Am început internship-ul pe 11 august, împreună cu o colegă care se ocupa de Web Development. Eu scriam articolele pentru blogul şi pagina de Facebook a editurii, iar colega mea realiza partea de web & graphic design. Pot spune că am fost norocoasă că am lucrat cu ea deoarece ne completam foarte bine şi hotăram împreună absolut tot ce apărea pe site. În primele zile, mă gândeam că am job-ul perfect: citeam cărţile apărute la editură şi încercam să le promovez apoi prin intermediul articolelor pe care le concepeam pentru blog. La început, directoarea editurii voia să avem o revistă online, care să apară o dată pe săptămână şi să conţină 16 secţiuni diferite. Totul a rămas însă la stadiul de idee, din motive mai mult sau mai puţin justificate. După vreo 2-3 săptămâni, patroana ne-a anunţat că renunţă la dorinţa de a avea o revistă şi că ar vrea să publicăm în continuare pe Facebook şi pe blog.

Nu m-a deranjat foarte tare această schimbare de plan, dar pe colega mea da. Ea a plecat prima, la aproximativ o lună după ce am început internship-ul, fiind dezamăgită de lipsa de interes a directoarei şi de inexistenţa unui contract între noi şi editură. Pentru că da, am avut două luni de muncă plătită fără să primesc nimic: nici contract de muncă, nici de voluntariat, nici de colaborare. Motivul pentru care eu am rămas era simplu: am vrut să mai acumulez un pic de experienţă şi să închei colaborarea cu editura într-un mod onest, la momentul potrivit. În plus, îmi plăcea oarecum să muncesc acolo şi să-mi duc la bun sfârşit toate sarcinile. A fost o provocare pe care am apreciat-o întrucât m-a ajutat să înţeleg mai bine cum funcţionează, de fapt, o editură.

Însă, după două luni de internship şi un weekend pierdut încercând să vând cărţi la un maraton, am hotărât să plec. Nu ştiu dacă a fost cea mai bună decizie, dar am simţit că cel mai bun lucru pentru mine era să mă concentrez asupra masteratului pe care îl alesesem. Directoarea editurii mi-a propus să continui, însă fără niciun contract, fără nicio dovadă legală a muncii mele acolo. Cum puteam să fiu sigură, în acele condiţii, că tot efortul meu avea un sens?

Aşa că am ales facultatea. Şi cred că a fost o alegere extraordinară. Am învăţat, pe parcursul acestui an, o mulţime de noţiuni teoretice în legătură cu domeniul editorial pe care am avut şi ocazia să le aplic: am realizat o ediţie critică a unui jurnal, am conceput un dosar de receptare pentru opera lui Emil Cioran, am tradus şi redactat fragmente dintr-un text literar în limba engleză, am analizat structura retorică a prezentărilor de carte dedicate autorilor debutanţi şi consacraţi de la Editura Humanitas, am realizat eu însămi astfel de prezentări, precum şi texte de coperta a IV-a, am învăţat cum să scriu un articol destinat publicării în presa culturală, dar şi cum să corectez un text. Însă cel mai important lucru pentru mine a fost acela că am învăţat cum să promovez o carte – motivul pentru care am şi ales acest masterat şi nu altul. Am învăţat cum să adaptez conceptele pe care le-am asimilat, de-a lungul timpului, din zona comunicării, marketingului, relaţiilor publice sau publicităţii la realitatea specifică unei edituri. Şi am reuşit. Am reuşit să evoluez, să-mi testez limitele şi să mi le depăşesc. Am reuşit să mă cunosc mai bine, să îmi descopăr noi aptitudini şi să mi le perfecţionez pe cele deja ştiute. A fost un an extraordinar, intens şi plin de reuşite. Urmează unul şi mai greu, în care va trebui să redactez din nou o lucrare de dimensiuni mari şi să retrăiesc emoţiile unui examen de absolvire. Până atunci, însă… cred că mă pot bucura de vacanţă. 🙂

Despre scris

largeDă-mi o foaie de hârtie și lasă-mă să fac minuni cu ea. Ascultă-mi tăcerea din spatele cuvintelor nespuse, privește-mi devenirea cu ochii critici ai Infinitului. Adu-mi aminte să admir privileștea din jurul meu, adu-mi aminte să las sentimentele să vorbească atunci când vreau să dau glas inefabilului. Lasă-mi o oră să înțeleg cine sunt, lasă-mi o clipă să îmi găsesc menirea.

Lasă-mă să mă bucur de fiecare moment al existenței mele, dar nu îmi răpi puterea ce mi-o conferă scrisul. Pentru că a trăi și a crea sunt sinonime în lumea mea, fiind unite de același fir nemuritor: iubirea. Iubirea pentru cărți, pentru cuvinte, pentru cunoaștere. Pentru viață

P.S. Vă promit în curând un articol despre „incursiunea” mea în lumea cărților. Momentan practic, iar de la 1 octombrie și teoretic. 🙂

P.P.S. Bun venit, septembrie. Te așteptam de un an.

large (1)