Despre distanțe și busole.

normal_not-all-who-wander-silver-compass-ringCe s-ar întâmpla dacă inima cuiva ar deveni o busolă pentru mersul său? Cum s-ar putea ca o întâmplare să schimbe soarta unui om?

Alawiya Sobh

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate sufoca sentimentele. Ei devin ca două ace ale unui ceas conectat la rețeaua nevăzută a eternității, două corpuri care gravitează unul în jurul celuilalt fără să se poată atinge, două bucăți de dorințe inhibate și pierdute în vârtejul unor trăiri care nu se pot explica în cuvinte, dar nici transmise vreodată altora… Se caută fără să se găsească, se iubesc fără să își spună, supraviețuiesc fără să trăiască, de fapt… Dar inimile lor se recunosc de fiecare dată când se apropie, cumva, una de cealaltă. Sufletele lor vibrează în același ritm. Trupurile lor uită că au fost despărțite în acel moment efemer de regăsire, în acea fărâmă de beatitudine pe care și-o dăruiesc abia atunci când dorul le sugrumă și ultima încercare de rezistență.

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate ucide nici măcar speranțele. Ei știu că timpul, societatea, cutumele unei civilizații moarte le sunt împotrivă, dar nu încetează niciodată să spere. Forța care îi atrage unul spre celălalt este oricum mult prea puternică să le ofere vreo alternativă… Așa că își fac planuri de viitor chiar dacă știu că nu le vor putea niciodată împlini, se amăgesc conștient că apropierile dintre ei vor fi mai frecvente cu toate că universul niciunuia dintre ei nu este permisiv cu astfel de manifestări fățișe de afecțiune, își promit în tăcere că, într-o zi, situația va fi un pic mai simplă decât este azi, măcar cât să poată respira apoi până la următoarea regăsire…

Distanța dintre doi oameni care se iubesc reprezintă doar o suspendare a unor raporturi fizice, dar niciodată sufletești. Ei vor trăi mereu unul în interiorul celuilalt, în gândurile lui, în visurile lui, atunci când insomniile îi permit să le aibă… Se luptă cu acel sentiment de apartenență care îi determină să înăbușe vibrațiile celor din jur, se luptă cu dorul care le fărâmițează zilele în clipe ce capătă valoare doar când își aud vocile, se luptă cu fiecare moment petrecut în absența celuilalt pentru că știu că este pierdut pentru totdeauna, cu toate că inimile lor îi tot asigură că nu sunt, de fapt, niciodată despărțiți…

Pentru oamenii care se iubesc nu există, de fapt, distanță. Este doar un mod de viață, un fel de a iubi în tăcere, fără martori, fără lumini, fără să realizeze uneori cum trec anii și dependența unuia față de celălalt crește cu fiecare revedere care ar trebui să le stingă temporar dorințele ascunse atâta vreme, însă tot ceea ce face este să i le amplifice și să îi aducă pe noi culmi ale disperării, suferinței, nevoii…

Pentru oamenii care se iubesc, inima celuilalt este o busolă, un reper după care se vor ghida și la care se vor întoarce indiferent de drumurile pe care îi va purta viața și de piedicile care îi vor îndepărta unul de altul exact când vor avea impresia că de data aceasta pot fi, în cele din urmă, fericiți. Fericirea este însă o stare, un miros, o atingere, un zâmbet, o strângere de mână, o îmbrățișare, un sărut… O voce. Dacă ai toate aceste lucruri alături de un singur om… poți să te consideri fericit. Distanța nu ne poate omorî fericirea. Ea ne face doar s-o prețuim mai mult atunci când vocea devine prezență, iar cuvintele devin atingeri. Când așezăm pe noptieră busola și doar îmbrățișăm omul căruia îi aparține. Căruia îi aparținem