Farmacistul de la Auschwitz

Era dificil pentru noi să ne aflăm printre compatrioții celor care ne-au fost cândva dușmani, își amintește Böhm. Fiecare piatră ne smulgea lacrimi, fiecare cuvânt ne făcea sufletul să sângereze de durere. Eram niște copii cu aripile frânte.

Patricia Posner

Povestea lui Victor Capesius, farmacistul român care a participat la selecțiile efectuate pe rampa din lagărul de concentrare de la Auschwitz, locul unde prizonierii înfometați, speriați și deseori bolnavi coborau din vagoanele de marfă și își așteptau cu resemnare soarta, reprezintă o mărturie răscolitoare și dureroasă despre cea mai întunecată parte a caracterului uman, una dezvăluită de setea necontrolată de putere și de înavuțire. Autoarea a realizat o analiză în profunzime, bazată pe documente și pe declarații cutremurătoare ale supraviețuitorilor, despre viața lui Capesius înainte, în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial, arătându-ne că magnitudinea ororilor din lagărele de exterminare a fost decisă, în egală măsură, de un sistem bolnav și de capacitatea anumitor oameni de a deveni brusc călăi pentru foștii lor prieteni, colegi sau cunoscuți.

Victor Capesius s-a născut în Miercurea Sibiului, într-o familie de sași luterani, bucurându-se de o copilărie liniștită. A obținut diploma în farmacologie în Cluj-Napoca, iar trei ani mai târziu a devenit doctor în farmacie la Universitatea din Viena. S-a căsătorit și s-a angajat ca reprezentant de vânzări la filiala din România a companiei de produse farmaceutice Bayer. Capesius colabora frecvent cu evreii, prin prisma slujbei sale, lucru care nu a părut să-i afecteze interacțiunile cu aceștia, cu toate că în particular era un simpatizant al ideologiei naziste. Pe 1 august 1943, Capesius a fost recrutat în armata germană și repartizat ca farmacist în dispensarele medicale din lagărele de concentrare. La Auschwitz a ajuns în decembrie, iar în nici două luni a fost promovat ca farmacist-șef, după ce fostul său superior a fost executat deoarece era incapabil din punct de vedere psihic să mai lupte în acel infern cumplit. În ceea ce-l privea pe Capesius, nimic din ce se întâmpla în lagăr nu părea să-l afecteze emoțional, avertizându-i fără menajamente pe prizonierii neputincioși: „Prin mine îl veți cunoaște pe diavol”.

Rolul lui Capesius nu a fost doar acela de a hotărî cine mai trăiește puțin și cine va fi trimis direct la camera de gazare. El avea inclusiv cheile spațiului în care era depozitat gazul letal și a dus personal, de multe ori, pesticidul în camerele morții. În același timp, farmacistul ascundea dinții de aur extrași de la victimele gazate, fiind convins că metalul pe care îl va obține din topirea acestora va deveni, odată ce războiul se va sfârși, singura monedă de schimb disponibilă…

În această lume îngrozitoare a răului absolut, apare și un erou, un personaj luminos care a luptat neobosit pentru aducerea tuturor criminalilor de război precum Capesius în fața justiției. Este vorba despre Fritz Bauer, procuror și judecător german cu origini evreiești, determinat să facă dreptate și să aducă o rază de speranță celor care au supraviețuit infernului de la Auschwitz… Autoarea ne aduce în atenție mărturiile sfâșietoare ale victimelor nevoite să își confrunte călăii, în antiteză cu atitudinea zeflemitoare și superioară a foștilor ofițeri naziști. Această carte nu este o operă de ficțiune, ci o biografie extrem de bine documentată și de valoroasă din punct de vedere istoric, amintindu-ne, o dată în plus, de ce este fundamental să nu uităm vreodată faptele înfiorătoare ale celor care au făcut posibilă ascensiunea celui de-al Treilea Reich.

Casa germană

Însă mi-am jurat să supraviețuiesc pentru că trebuia să povestesc ce s-a întâmplat.

Annette Hess

În 1963, la Frankfurt pe Main începea „Procesul Auschwitz”, o procedură judiciară extrem de dureroasă care i-a adus față în față pe supraviețuitorii cumplitului lagăr de concentrare și pe 22 de criminali de război. Cea de-a doua conflagrație mondială ne-a arătat câteva dintre cele mai înfricoșătoare umbre ale caracterului unei ființe considerate raționale, provocând o rană imensă și imposibil de vindecat în istoria umanității. Povestea din „Casa germană” se desfășoară în timpul acestui proces celebru, având-o ca protagonistă pe Eva Bruhns, o tânără traducătoare de limbă polonă. Aceasta era responsabilă cu traducerea mărturiilor martorilor polonezi, o sarcină pe care o acceptă la început din curiozitate, însă pe măsură ce procesul avansează, ea realizează că este împinsă de o motivație mult mai profundă: descoperirea trecutului propriei familii.

Eva trăiește în Casa germană, o cârciumă care reprezintă afacerea familiei, tatăl ocupându-se de bucătărie, iar mama de servirea oaspeților. Dorința Evei de a participa la proces nu este aprobată de către părinți, aceștia considerând că trecutul trebuie uitat și ținut sub tăcere. Nici sora ei, Annegret, nu este prea încântată, reproșându-i Evei că renunță la perspectiva unei vieți liniștite ca soție de om de afaceri pentru a dezgropa istorii vechi de peste două decenii. Pe de altă parte, Eva nu înțelege de ce familia ei este atât de reticentă și uneori chiar agresivă cu privire la participarea ei în cadrul procesului. Atrocitățile despre care află în timpul audierii martorilor îi trezesc însă amintiri extrem de îndepărtate, făcând ușor lumină în propriul trecut…

De ce a învățat prima dată să numere în limba polonă și nu în germană? De ce harta lagărului de concentrare de la Auschwitz îi pare familiară? De ce simte că o cunoaște pe soția unuia dintre inculpați? Și de ce toate declarațiile și istoriile personale povestite în timpul audierilor îi provoacă un sentiment atât de pregnant de vinovăție? Eva își va primi răspunsurile, suportând însă consecințele deciziei de a deschide acel capitol închis din viața familiei sale… Disperată și rănită, ea ajunge în Polonia, căutând consolarea printre ruinele unei existențe pierdute… Eva descoperă repede că există orori pentru care nu s-au inventat cuvinte de mângâiere. Avem însă datoria de a transmite mai departe adevărul acelor ani înspăimântători și de a ne asigura că istoria nu se va repeta, sub nicio formă, niciodată.

Fetița pe care au lăsat-o în urmă

Da, îi răspunse privindu-l în ochi. Este ca un vis. Să visăm în continuare. Cu puțin curaj, putem rămâne visători.

Roxanne Veletzos

Natalia nu împlinise nici măcar patru ani când războiul a despărțit-o cu brutalitate de cei care îi dăduseră viață. Temându-se că ascunzătoarea le va fi descoperită, iar fetița urma să fie arestată și ucisă împreună cu ei, Zora și Iosef au fost nevoiți să ia cea mai dureroasă decizie din întreaga lor existență: abandonarea propriului copil într-o scară de bloc, în timpul operațiunilor de arestare a evreilor români din Bucureștiul anului 1941. Cei doi sperau că Natalia va fi găsită de către unul dintre locatari și adăpostită pentru câteva nopți, până vor reuși ei să se întoarcă în siguranță. Nimeni nu știa atunci cât va dura cel de-al Doilea Război Mondial și nici amploarea ororilor la care vor fi martori zeci de milioane de oameni nevinovați… Părinții Nataliei încă își imaginau că există o salvare din acel infern…

Fetița lăsată în urmă a fost, într-adevăr, găsită de cineva și dusă la un orfelinat. Povestea ei înduioșează inimile unui cuplu înstărit, doi oameni tineri și sufletiști care își doreau cu ardoare un copil, fără să fi reușit până în acel moment. Despina și Anton o primesc pe Natalia în viața lor cu speranță și iubire, oferindu-i toată atenția de care un copil are nevoie pentru a fi fericit. Cu timpul, fetița se obișnuiește cu noua ei familie, iar amintirile legate de părinții biologici se estompează pe rând… Ea învață să cânte la pian, merge la o școală catolică, deprinde obiceiurile elegante și stilul de viață fastuos al aristocrației românești din acea perioadă…

Însă fericirea lor nu durează pentru mult timp. Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României sub ocupația sovietică, familia Nataliei este nevoită să-și închidă afacerea și să-și cedeze averea și proprietățile reprezentanților noului regim. Cenușiul acelor ani este redat cu emoție de către autoarea de origine română: vocea Nataliei este, de fapt, vocea propriei mame, supraviețuitoare atât a Pogromului de la București, cât și a opresiunii comuniste. Ajunsă la maturitate, Natalia se îndrăgostește de Victor, un fost prieten de familie și, în același timp, un funcționar de rang înalt al regimului. Șansele celor doi de a fi împreună sunt inexistente, dar Victor vrea să o ajute pe femeia curajoasă și puternică de care s-a îndrăgostit să-și găsească fericirea într-o lume liberă… Va reuși el să o convingă să plece și să-și lase părinții adoptivi în urmă, așa cum au făcut și cei care i-au dat viață pentru a o salva? Își va găsi vreodată familia biologică? Va mai putea visa după ce spiritul i-a fost subjugat în repetate rânduri?

Vă invit să descoperiți răspunsul la aceste întrebări în cartea Roxannei Veletzos, apărută în anul 2019 la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

O librărie în Berlin

Abia în acea noapte am înțeles cum putusem suporta atmosfera sufocantă din Berlinul ultimilor ani… îmi iubeam librăria așa cum iubește o femeie, cu dragoste curată. Devenise viața mea, rațiunea existenței mele.

Françoise Frenkel

La puțin timp după sfârșitul Primului Război Mondial, poloneza Françoise Frenkel deschide prima librărie franceză din Berlin, un oraș pe care îl descrie „uriaș, trist și morocănos”, însă, în același timp, magnetic, exercitând asupra ei o influență irezistibilă. Françoise terminase studiile universitare la Sorbona și lucrase în cele mai importante biblioteci din Paris, dar după un stagiu de pregătire la o librărie, își descoperă vocația: aceea de a vinde cărți. Fascinată de relația indisolubilă care se formează între cititor și volumul ales, Françoise visează să își trăiască restul vieții recomandând cartea perfectă pentru fiecare iubitor de lectură. Însă de ce în Germania?

Deoarece, după război, în Berlin nu se găseau cărți, reviste sau ziare în limba franceză. Era un oraș care pulsa de cultură și vitalitate, dar cumva, farmecul discret al literaturii franceze nu reușise să ajungă la inima germanilor. Françoise decide să creeze o lume în care cele două culturi vor fuziona perfect, iar oamenii se vor apropia unii de ceilalți datorită iubirii pentru lectură și nevoii de a interacționa cu alți intelectuali, indiferent de naționalitatea lor. Visul i se împlinește și, timp de mulți ani, librăria ei este locul care unește minți și hrănește suflete.

Izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial spulberă, însă, vraja librăriei franceze. După Noaptea de Cristal, din noiembrie 1938, când au fost devastate magazinele, locuințele și sinagogile evreilor, Françoise decide să părăsească Berlinul, un loc în care umanitatea începuse deja să se stingă… Pentru un om care și-a trăit aproape toată viața în slujba culturii franceze, Parisul pare cea mai firească alegere pentru a căuta adăpost. Războiul nu o ocolește nici acolo… În curând, orașul va fi bombardat, apărarea franceză doborâtă, iar Françoise trebuie să caute un nou refugiu pentru a nu fi găsită de naziști și, ulterior, deportată… Povestea ei este uimitoare și emoționantă, o adevărată lecție de supraviețuire și de rezistență în cea mai întunecată perioadă a istoriei noastre recente și, nu în ultimul rând, un argument împotriva uitării:

… este datoria supraviețuitorilor să depună mărturie pentru ca morții să nu fie uitați.

Și a noastră, a celor care am avut șansa să nu trăim acele vremuri, să ducem poveștile lor mai departe. Cartea „O librărie în Berlin” a apărut anul acesta la Editura Litera.

Lungul zbor spre casă

În sufletul său însă, pur și simplu acceptase că în viață cunoști o singură iubire.

Alan Hlad

Cel de-al Doilea Război Mondial a frânt vieți, a distrus speranțe, a decimat popoare, a strivit umanitatea, dar nu le-a putut răpi supraviețuitorilor și capacitatea de a iubi. Timp de nouă luni, avioanele germane au survolat Marea Britanie, trimițând bombe mai ales asupra Londrei, în încercarea de a teroriza civilii și de a determina armata britanică să capituleze. Susan Shepherd, o tânără pasionată de zoologie, este nevoită să renunțe la cursurile din cadrul Universității din Londra pentru a-și ajuta bunicul să crească porumbei voiajori și, ulterior, să-i antreneze pentru misiunile de război. În același timp, într-un orășel din Maine (SUA), viața își schimbă brusc cursul pentru Ollie, un pilot utilitar care își pierde ambii părinți într-un accident de mașină, rămânând doar cu visul de a se înrola în aviația britanică – ultima dorință a tatălui său cu rădăcini englezești.

La sfârșitul anului 1940, Statele Unite încă nu intraseră în război, iar misiunea lui Ollie de a ajunge în Marea Britanie nu era deloc ușoară, mai ales că acesta nu avea nici măcar bani pentru a călători, ci doar o recomandare din partea unui locotenent din aviația canadiană. Tânărul american reușește să traverseze oceanul și să pășească pe pământ britanic, dar visul lui de a deveni unul dintre piloții RAF (Forțele Armate Britanice) se năruie atunci când lovește un aviator pentru că are un comportament neadecvat față de o tânără în tren. Ollie este arestat și bătut, însă destinul lui nu este acela de a putrezi într-o închisoare militară. Bertie Shepherd, bunicul lui Susan, tânăra pe care a salvat-o în tren, reușește să-l elibereze, condiția fiind aceea ca el să-i ajute să pregătească porumbeii voiajori pentru Operațiunea Columba – o misiune de parașutare a 16.000 de porumbei în zonele ocupate de armata germană în Franța și Olanda, cu scopul de a transmite informații britanicilor în legătură cu mișcările trupelor inamice.

„Lungul zbor spre casă” este povestea acestei misiuni, dar și începutul timid al unei iubiri aparent imposibile dintre doi oameni care îndrăznesc să viseze în mijlocul războiului. Uniți de dragostea pentru zbor, chiar dacă din perspective diferite, Susan și Ollie inventează o lume secretă, bazată pe coduri pe care numai ei le pot descifra… Limbajul iubirii se împletește firesc cu cel criptic, specific acelor vremuri periculoase, în care oamenii foloseau combinații complexe de litere sau numere pentru a transmite informații inaccesibile oricărui alt cititor în afara destinatarului vizat. Cartea lui Alan Hlad constituie o adevărată lecție de rezistență, emoție, dragoste față de necuvântătoare și sacrificiu, precum și o cutremurătoare mărturie a faptului că ceea ce ne ține în viață, chiar și în cele mai dificile timpuri, este speranța că într-o zi ne vom întoarce acasă.

Biblioteca din Paris

Să renunţi la cărţi era ca şi cum ai fi renunţat să respiri.

Janet Skeslien Charles

În Parisul de la sfârşitul anilor `30, cu câteva luni înainte să izbucnească cel de-al Doilea Război Mondial, o tânără îndrăgostită de cărţi visează să devină bibliotecară. Odile se pregăteşte temeinic pentru interviul cu domnişoara Reeder, directoarea Bibliotecii Americane din Paris, un loc care i-a trezit, încă din copilărie, dragostea pentru lectură şi pentru limba engleză. Cu toate că nu are deloc experienţă, iar emoţiile de la interviu au împiedicat-o să-i demonstreze directoarei cât de mult înseamnă pentru ea acel post, Odile găseşte, cu ajutorul abonaţilor Bibliotecii, o altă cale de a-şi justifica nevoia de a fi înconjurată de cărţi – o scrisoare. „Biblioteca este raiul meu”, îi scrie Odile directoarei, fără să se gândească atunci că se va transforma într-un paradis, la propriu, pentru cei cărora războiul urma să le frângă aripile…

Odile primeşte postul, iar peste puţin timp, Parisul este ocupat de trupele germane. Biblioteca rămâne neclinită, luptând cu cele mai puternice arme pe care le avem cu toţii la dispoziţie – cărţile. Soldaţii francezi voiau să citească, să-şi umple orele în care nu erau pe front cu frânturi din alte culturi, cu poveşti despre alte vieţi. Să nu se mai gândească la război, la cruzime, la moarte. Biblioteca a răspuns nevoii lor, devenind o „punte” între cei care puteau să doneze cărţi şi cititori. Odată cu interzicerea accesului evreilor în biblioteci, angajaţii au început să livreze cărţile la domiciliul acestora, asumându-şi riscul de a fi arestaţi sau chiar ucişi pentru îndrăzneala de a răspândi cultura în casele celor condamnaţi fără motiv.

Viaţa lui Odile se împarte între bibliotecă, drumurile la profesoara Cohen, unde descoperă cele mai bune cărţi, dar şi cele mai inspirate sfaturi de viaţă şi relaţia cu Paul, un tânăr poliţist căruia războiul îi activează o dureroasă lipsă de empatie. Îngrijorată din cauza înrolării lui Rémy, fratele ei geamăn, dar şi a altor drame de familie pe care acea perioadă de lipsuri şi incertitudini le-a scos la suprafaţă, Odile nu observă amărăciunea din sufletul lui Paul şi ura lui inconştientă faţă de toţi cei consideraţi „străini”.

Patru decenii mai târziu, într-un oraş din Montana (SUA), întâlnim o Odile în vârstă care evită apropierea oricărei fiinţei umane. Ce s-ar fi putut întâmpla în Paris ca tânăra bibliotecară să-şi părăsească slujba visurilor, oamenii dragi, oraşul pe care-l iubea atât? Odile ar vrea ca toate amintirile ei să rămână îngropate definitiv… până o întâlneşte pe Lily, fiica vecinilor ei, care o roagă să-i povestească despre Franţa pentru un proiect de la şcoală. Este suficientă o singură privire spre trecut ca acesta să prindă din nou viaţă… Puţin câte puţin, poveştile din perioada războiului, bibliotecarii extraordinari care au susţinut nevoia de lectură în cele mai cumplite vremuri, eforturile tuturor de a-şi păstra speranţa vie chiar şi când trupurile lor se stingeau uşor, toate aceste crâmpeie incredibile de viaţă se desprind din amintirile lui Odile, transformându-se într-o impresionantă lecţie despre salvarea umanităţii prin intermediul cărţilor.

Cărţile şi ideile sunt ca sângele: trebuie să circule ca să ne ţină în viaţă.

Sonata Gustav

sonata gustavDa, așa e mereu în viață, când o ființă este aleasă în detrimentul alteia, iar cea respinsă este lăsată să flămânzească și să fie singură.

Rose Tremain

Oamenii au nevoie de iubire la fel cum au de aer, dar din păcate, viața nu este generoasă la acest capitol cu toată lumea. Gustav, eroul cărții semnate de Rose Tremain, și-a petrecut copilăria tânjind după dragostea mamei lui. Emilie Perle era o femeie distantă și absentă, care își învățase fiul arta stăpânirii de sine, uitând să-i predea și lecția iubirii. Poate pentru că, la rândul ei, nu o cunoscuse niciodată sau pentru că orice instinct matern îi murise împreună cu primul născut… Gustav era un copil care nu putea să înțeleagă traumele mamei lui, imaginându-și că el este singurul responsabil pentru distanța dintre ei. Simțea că greșise undeva, că într-un fel sau altul o dezamăgise și că sufletul lui fragil merita să fie zdrobit de greutatea zidului care îi despărțea.

Gustav se născuse într-un orășel din Elveția, în anii celui de-al Doilea Război Mondial, al căror ecou sumbru a răzbătut multă vreme în inimile tuturor. Tatăl lui murise când era foarte mic, după ce își pierduse slujba în poliție deoarece alesese să fie de partea binelui într-o perioadă în care întreaga Europă tremura sub teroarea unui asalt imprevizibil. Emilie nu se împăcase niciodată cu gândul că soțul ei a pus responsabilitatea morală înaintea propriei familii. În atmosfera apăsătoare a lipsurilor financiare și a dispariției iubirii, a venit pe lume Gustav, un copil condamnat la singurătate și la respingere din partea oamenilor dragi. Până l-a întâlnit pe Anton, un tânăr pianist evreu cu probleme emoționale profunde…

Gustav îl cunoaște pe Anton la școală și se integrează repede în familia iubitoare a acestuia. La fel ca în relația cu mama lui, Gustav visează doar la reciprocitatea iubirii pe care i-o dăruiește cu devoțiune noului său prieten. Anii trec, amândoi depășesc vârsta de 50 de ani, dar sufletul lui Anton tot nu se deschide pentru a primi dragostea tăcutului Gustav… Orbit de iluzia unei celebrități temporare, Anton nu-și găsește locul în micul oraș elvețian și continuă să viseze la scene mari și la milioane de albume vândute în întreaga lume. Oare va reuși el vreodată să vadă dincolo de setea de glorie? Oare Gustav își va petrece întreaga viață oferind dragoste, fără să primească nici măcar aparența ei în schimb? Veți afla în această poveste superbă despre puterea ființelor umane de a se sacrifica pentru ceea ce iubesc într-o lume amorțită din cauza suferințelor provocate de război, păstrându-și, în același timp, speranța că sufletul le va fi salvat, în cele din urmă, ca o răsplată târzie a loialității lor mute…

Pianistul

IMG_3483Trebuia să încep o nouă viață. Cum să începi o viață când nu ai în urmă decât moarte? Cum să extragi forța de a trăi din moarte?

Władysław Szpilman

Anii celui de-al Doilea Război Mondial reprezintă una dintre cele mai întunecate pete din istoria omenirii. Zeci de milioane de oameni și-au pierdut viața într-o conflagrație nimicitoare, care a decimat un popor și a distrus ideea de umanitate. Cum mai poți percepe frumosul din ceilalți după ce ai cunoscut cele mai cumplite ipostaze ale ființelor umane? După ce le-ai văzut omorând copii, gazând oameni nevinovați, torturând femei sau bătrâni, bucurându-se de fiecare ocazie de a provoca suferință? Se pot vindeca vreodată rănile adânci pe care un astfel de război le imprimă pe suprafața fragilă a sufletelor supraviețuitorilor?

Povestea pianistului din Varșovia este sfâșietoare prin autenticitatea ei și prin forța de evocare a unuia dintre cele mai dureroase și injuste evenimente din istoria noastră recentă: Holocaustul. Władysław Szpilman este un talentat compozitor și pianist evreu, care a luptat pentru supraviețuire într-o Varșovie ocupată și, ulterior, distrusă de trupele germane, încercând să-și păstreze, în același timp, sensibilitatea și emoția. Tânărul muzician a asistat neputincios la deportarea familiei lui în lagărul de la Treblinka, după ce a fost salvat în ultima clipă, chiar pe peronul gării, de un prieten care l-a smuls din trenul morții.

Szpilman primește un bilet la viață, dar nu și garanția că va supraviețui războiului. În continuare, evreii sunt bătuți, obligați să muncească în condiții inumane, torturați sau uciși. Se apropie iarna, temperaturile scad până la limita înghețului, iar Szpilman trăiește cu teama că îi vor degera degetele din cauza frigului pe care trebuie să-l îndure la muncă, spulberându-i șansele de a mai cânta vreodată la pian. Pentru un om care își pierduse întreaga familie, gândul că va rămâne și fără muzică, singura bucată din sufletul lui rămasă întreagă, reușește să-i dea puterea de a continua. În timp ce zidurile Varșoviei sunt zdrobite, odată cu inimile puținilor locuitori încă în viață, Szpilman decide să se ascundă până când orașul lui va fi eliberat… În ultimele luni de ocupație germană, muzicianul cunoaște și o altă față a războiului. Un ofițer german îi descoperă ascunzătoarea, dar nu îl ucide, ci îi cere doar… să cânte. Într-un oraș distrus și părăsit, o Nocturnă de Chopin, în interpretarea tânărului pianist, plutește deasupra ruinelor ca o încercare finală de a salva umanitatea din încleștarea urii…

 

O viață amânată. Memoriile bibliotecarei de la Auschwitz

fullsizeoutput_535Tu, care citești aceste rânduri, probabil te întrebi: cum e posibil să trăiești asemenea orori și să nu înnebunești? E posibil. Se pare că natura își are modul său de a-l proteja pe om chiar și de cele mai cumplite iaduri.

Dita Kraus

Există fericire după război? Dar iubire de sine după ani de degradare fizică și morală? Se închid vreodată cicatricile pe care cruzimea și nedreptatea le-au sculptat în pielea și în sufletele supraviețuitorilor lagărelor de concentrare? Dita Kraus, cunoscută în întreaga lume ca „bibliotecara de la Auschwitz”, privește încă o dată spre trecut și își prezintă viața de la primele amintiri legate de părinții ei și de copilăria fericită pe care a avut-o până la Holocaust, retrăind apoi anii războiului, înfometarea, denigrarea și suferința pierderii oamenilor dragi.

Dita a ajuns pentru prima dată în lagăr la sfârșitul anului 1942, când avea doar 13 ani. S-a născut în fosta Cehoslovacie, la Praga, într-o familie nu foarte înstărită de intelectuali evrei. Toți au fost deportați inițial la Terezín, apoi la Auschwitz-Birkenau, unde Dita a avut grijă de cea mai mică bibliotecă din lume (aceasta conținea doar 12 cărți salvate cu greu de prizonierii care aveau misiunea de a sorta bagajele evreilor condamnați la moarte în camerele de gazare) și, în cele din urmă, la Bergen-Belsen, ultimul loc de supliciu înainte ca armata britanică să elibereze lagărul în aprilie 1945.

În ultima parte a cărții, Dita ne invită într-o călătorie emoționantă spre prezent, începând cu primii ani de după război, când, alături de cel care avea să-i devină soț, a depus eforturi imense pentru a reconstrui ceea ce lagărele au distrus, de cele mai multe ori, definitiv. După instaurarea comunismului în Cehoslovacia, emigrarea părea să constituie singura speranță la o viață liberă pentru tânăra familie Kraus. Cei doi au ales Israelul, un stat abia format și dornic să se dezvolte cât mai repede, fără să aibă însă și resurse materiale care să susțină valul de nou-veniți. Aici, viața Ditei se schimbă radical, aducând-o în fața unor provocări majore: traiul în comun într-un kibbutz, asimilarea unei limbi noi – ebraica, experiența maternității, căutarea unor slujbe corespunzătoare etc.

Dincolo de poveștile vibrante și lecțiile prețioase despre voință și speranță, această carte ne prezintă și un crâmpei din realitatea crudă cu care se confruntă un supraviețuitor al lagărelor de concentrare: viața nu s-a oprit cât timp el a luptat să trăiască și nici nu îl va aștepta să se reintegreze în vechea lui comunitate sau să-și depășească traumele. Acești oameni nu se pot vindeca decât prin suferință, căci eliberarea nu aduce cu sine și uitarea sau îngăduința celor din jur. Dita a înțeles repede această lecție, dar rămâne întrebarea: a avut ea cu adevărat o viață fericită după război? Doar citindu-i memoriile, veți afla răspunsul…

Toată lumina pe care nu o putem vedea

toata luminaEl făcuse din ea centrul incandescent al vieții lui. O făcuse să se simtă ca și cum fiecare pas al ei era important.

Anthony Doerr

Într-un Paris încă liber și neatins de atacurile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Marie-Laure, o fetiță oarbă, învață să cunoască lumea cu ajutorul simțurilor și al tatălui ei, Daniel, lăcătuș-șef la Muzeul Național de Istorie Naturală și un genial constructor de seifuri. La 500 de kilometri de Paris, într-un complex minier din Germania, descoperă viața Werner, un orfan cu o curiozitate vie și o înclinație pentru științele tehnice, în special pentru transmisiunile radio. Destinele celor doi copii nu ar avea de ce să se împletească, dar izbucnirea războiului provoacă dezrădăcinări, căutări, pierderi… Câțiva ani mai târziu, Marie-Laure părăsește Parisul împreună cu tatăl ei și speră la o salvare temporară în orașul Saint-Malo, din regiunea Bretania. Werner încearcă să scape de obligația de a lucra în mină, unde părintele său își găsise sfârșitul și dă admiterea la Institutul Național Politic de Educație, o școală care pregătea soldații germani pentru război.

Pe 7 august 1944, Marie-Laure și Werner se află în același loc. Saint-Malo, frumosul port la Canalul Mânecii în care micuța franțuzoaică oarbă a căutat lumina în anii întunecați ai războiului, este bombardat pentru câteva zile, în încercarea Aliaților de a-l elibera de sub ocupația trupelor germane. Aflat în tabăra opusă, Werner trebuie să descopere poziția francezilor care transmit prin intermediul radioului coduri și mesaje ascunse, menite să aducă speranță sau să salveze vieți. În cazul transmisiunilor din Saint-Malo, fiecare informare este însoțită și de câteva minute dintr-o compoziție muzicală clasică, parcă un ultim efort al francezilor de a umaniza un război crud și dureros, care a dezvăluit cele mai reci tenebre ale sufletului omenesc.

Emoțiile și suspansul poveștii cresc odată cu apariția în scenă a unui diamant rar din colecția Muzeului Național de Istorie Naturală, o piatră ciudată și magică, despre care se spune că aduce nemurire posesorului ei, dar nu și fericire. Un ofițer german într-o stare avansată de boală îl caută cu disperare, fiind convins că îi va aduce vindecarea… Drumurile lui ajung tot în Saint-Malo, orașul în care lăcătușul-șef al muzeului s-a ascuns după părăsirea Parisului. Există vreo șansă să fi luat el acest diamant? Oare știe fiica lui oarbă ceva despre existența pietrei? Ce loc ar fi suficient de sigur pentru a ascunde un obiect atât de valoros? Și poate cea mai importantă întrebare… cum și-ar putea ajuta un tată prizonier copilul lipsit de vedere într-un oraș pe care acesta nu-l cunoaște? Daniel a găsit o soluție surprinzătoare: a construit o machetă cu fiecare stradă și casă din Saint-Malo. Un labirint al speranțelor și al luminii. O declarație mută de dragoste a unui tată care visează să-și apere fata cu orice preț și să o salveze de întunericul din spatele ochilor ei și (mai ales) din sufletele celorlalți oameni…