Perception (2012)

perception-season-2-poster„Perception” este un serial despre ştiinţă, inteligenţă şi un pic de nebunie. Daniel Pierce este un profesor universitar de neuroştiinţe şi câteodată colaborator al FBI-ului pentru rezolvarea cazurilor neobişnuite. Însă Daniel Pierce are un secret: suferă de schizofrenie paranoidă, o boală ce se caracterizează prin halucinaţii şi prin izolare socială. Cu toate că este un om de ştiinţă genial, Daniel refuză să se trateze întrucât cea mai bună prietenă a sa trăieşte doar în iluziile lui. În plus, afecţiunea sa îl ajută de multe ori să privească dincolo de aparenţe în cazurile sale.

De ce aş recomanda acest film? În primul rând datorită personalităţii protagonistului. Veţi descoperi un om sclipitor, care vede conexiuni acolo unde nimeni nu poate să ajungă, un om atras de enigme şi de puzzle-uri ce par imposibil de interpretat. Un om îndrăgostit de creierul uman şi de infinitele lui posibilităţi. Un om care a supravieţuit tulburării sale psihice şi a învăţat să o accepte, integrând-o în individualitatea sa.

În al doilea rând, cazurile prezentate sunt distincte de ce aţi văzut până acum în serialele poliţiste. Nu veţi vedea mult sânge şi nici nu o să fiţi tulburaţi de scene cu caracter violent. Şi criminalii vă vor dezamăgi: veţi constata că de obicei sunt nişte persoane sociale, care ucid pentru a proteja ceva sau pe cineva, nu dintr-o ură profundă faţă de victime. Ceea ce este cu adevărat special la acest serial e modul în care sunt descifrate cazurile. Nici nu vă puteţi închipui câte ipoteze poate formula mintea unui schizofrenic paranoic… Care mai este şi incredibil de inteligent. 🙂

Nu în ultimul rând, veţi primi în aproape fiecare episod o lecţie de neurologie. Veţi afla cum reacţionează creierul atunci când iubim sau când încercăm să păstrăm un secret. Veţi afla cât de reală este, de fapt, lumea în care trăim şi cât de fictivă. Veţi afla că deseori existăm doar în imaginaţia noastră. Şi veţi mai afla că nu există o definiţie general valabilă pentru normalitate

Voi reveni cu informaţii la finalul sezonului doi, adică peste câteva săptămâni.

Seriale

Săptămâna aceasta două dintre serialele pe care le urmăresc de foarte multă vreme (aproximativ 3 ani) au revenit cu episoade noi. Este vorba despre Gossip Girl şi The Vampire Diaries, seriale pe care le urmăresc încă din liceu şi cărora le-am rămas fidelă cu toate că eu am mai crescut şi în unele aspecte ele au rămas la fel. La Gossip Girl am vrut să renunţ încă de la începutul sezonului trecut, întrucât nu mă mai simţeam apropiată de personaje. Maturizarea lor nu a venit cu o îmbunătăţire a versiunilor lor anterioare, ci cu o anumită degradare, la început imperceptibilă, dar care cu timpul a devenit de-a dreptul deranjantă. Din păcate, nu o schimbare în comportamentul lor m-a convins să continui să urmăresc Gossip Girl, ci anunţul că acest al şaselea sezon, care a debutat pe 8 octombrie, va fi şi ultimul.

Pe scurt: Dan vrea să scrie o nouă carte despre viaţa tinerilor bogaţi din Manhattan, Nate încearcă să-şi relanseze revista printr-un subiect „periculos” şi anume deconspirarea celei ce se autointitulează Gossip Girl, Serena visează la o nouă viaţă departe de tumultul New York-ului şi de vechii săi prieteni, iar Chuck şi Blair… Se află într-un permanent impas. Cu toate că au recunoscut că se iubesc, cei doi preferă să se concentreze pe viaţa lor profesională şi să lase povestea lor de dragoste pentru o vreme în care amândoi vor fi suficient de maturi şi de independenţi. Personal, m-am săturat de aceleaşi replici şi nu înţeleg de ce scenariştii serialului le tot folosesc, când mai simplu ar fi să-i depărteze sau să-i apropie pentru totdeauna. Poate pentru final? În concluzie… Nu sunt extrem de încântată de începutul acestui ultim sezon, dar încă sper la un sfârşit fericit pentru toată lumea. 🙂

Spre deosebire de Gossip Girl, The Vampire Diaries este un serial care nu şi-a pierdut încă „strălucirea” de la început. Am început să-l urmăresc într-o perioadă în care eram atrasă de poveştile de dragoste imposibile dintre oameni şi fiinţe supranaturale: vampiri, vârcolaci, troli, zâne, spiriduşi, bestii, îngeri căzuţi, demoni, mumii, etc. Nu mai este cazul pentru Elena şi Stefan, cei doi protagonişti ai serialului. Amândoi sunt vampiri, amândoi au îndurat lupte grele, atât interioare cât şi exterioare pentru a ajunge să fie din nou împreună. Dar ei nu sunt singuri… Damon, fratele lui Stefan, este în continuare îndrăgostit de Elena, cu toate că ea nu l-a preferat pe el. Bonnie, prietena cea mai bună a Elenei, a păşit pentru a treia oară pe tărâmul imprevizibil al magiei negre, în ciuda avertismentelor bunicii sale, pentru a-şi salva prietenii. Oamenii din Mystic Falls vor să extermine rasa vampirilor considerându-i un pericol pentru toţi cei care intră în contact cu ei… Preconizez că acest al patrulea sezon va fi chiar mai bun decât precedentele. Primul episod promite suspans, acţiune, neprevăzut… Şi iubire.

Pe 11 octombrie a avut premiera pe CW un serial nou: Beauty and the Beast. Acest serial are toate ingredientele unei poveşti de succes, din punctul meu de vedere: crime, dragoste, protecţie, rău, încredere. El este o bestie, un monstru puternic şi violent, dar sub al cărui aspect respingător se află un suflet care tânjeşte după umanitate. Ea este detectiv la NYPD, o tânără a cărei viaţă a fost schimbată radical în momentul în care a asistat la uciderea mamei sale. Cei care i-au omorât mama urmau să facă acelaşi lucru şi cu ea dacă nu ar fi fost atacaţi de un animal. Însă ea ştia că nu era un animal… Bănuielile i se adeveresc nouă ani mai târziu, când găseşte la locul unei crime amprentele unei persoane cu un ADN corupt. Însă acea persoană nu era ucigaşul… Ci cel care încercase să o resusciteze pe victimă. Să o salveze. La fel cum cineva o salvase pe ea… Cineva care semăna cu un om şi cu o bestie în acelaşi timp. Ceea ce are să descopere îi va pune la îndoială întreaga existenţă. Va avea ea curajul să-şi asume riscul? E o întrebare pentru al cărei răspuns sunt dispusă să aştept multă vreme vizionând acest serial. 🙂

Trailer:

October Baby (2012)

– I just want to know what your
intentions are about my daughter.
– I love her.
– You need to call her.

October Baby este un film despre iertare, încredere, speranţă şi dragoste. Este unul dintre acele filme care îţi oferă şansa de a-ţi reevalua, în timp ce-l vizionezi, viaţa, sentimentele, alegerile. E suficientă o singură decizie pentru a schimba întru totul cursul existenţei tale. Şi de cele mai multe ori acea decizie are o anumită influenţă şi asupra celor din jurul tău. Câteodată acea influenţă este copleşitoare. Atât de copleşitoare încât îi poate redefini celui influenţat personalitatea şi stilul de viaţă.

Protagonista filmului este Hannah, o tânără de 19 ani a cărei viaţă ia o nouă turnură în momentul în care află că este adoptată, mama ei biologică părăsind-o în urma unui avort eşuat. Simţindu-se trădată de părinţii săi întrucât nu i-au spus adevărul despre naşterea ei, Hannah decide să plece în căutarea celei care o abandonase. Temându-se că părinţii ei nu ar fi de acord să îşi caute mama, Hannah pretinde că pleacă într-o călătorie pusă la cale de prietenul ei din copilărie, Jason, cu ocazia vacanţei de primăvară. Odată ajunsă în oraşul în care s-a născut, Hannah începe să găsească răspunsurile pe care le căuta, însă unele dintre ele se dovedesc a fi mai greu de suportat decât îşi închipuise…

Unul dintre motivele pentru care acest film m-a impresionat atât de tare este acela că mi-a oferit o importantă lecţie de viaţă. Motto-ul filmului este: „Fiecare viaţă este frumoasă”. Dincolo de ceea suntem, dincolo de oamenii pe care-i iubim, dincolo de oamenii care ne iubesc se află viaţa. Viaţa e minunată tocmai pentru că reuşeşte să cuprindă într-o singură suflare tot ceea ce am trăit şi toate lucrurile pentru care dorim să trăim în continuare. Respirăm şi ştim că o facem pentru că avem un ţel, pentru că avem pe cineva care ne aşteaptă de fiecare dată atunci când simţim că toate uşile ni s-au închis sau pentru că ştim că noi suntem acel cineva pentru o persoană anume.

Va învăţa şi Hannah această lecţie? Nu puteţi afla decât urmărind acest film minunat care mi-a reamintit, cu o zi înaintea deschiderii unui nou an universitar, că oricât de greu va fi acum, totul merită pentru acea persoană care mă aşteaptă aşa cum o aştept şi eu. Câtă vreme trăim, nimic nu este imposibil…

Trailer:

Prima melodie din film şi una dintre cele mai bune (cu toate că întreaga coloană sonoră este extraordinară):

Sticlă

Promise that we’ll never fall apart
And I’ll love you with my glassheart.

Sunt acele poveşti de iubire bolnăvicioase, care mai mult distrug decât fac bine, care aduc lacrimile şi deznădejdea într-o lume în care sunt interzise…

Sunt acele poveşti care ne amintesc că inimile sunt făcute din sticlă, nu din piatră, că sunt uşor de sfărâmat şi că unii oameni nu au nici cea mai mică remuşcare atunci când distrug un suflet.

Sunt acele poveşti care ucid uşor, dar totuşi continuă să existe, printre picături de foc şi de durere, poveşti care usucă totul în urma lor, poveşti care nu mor niciodată, poveşti care trăiesc din amintirile frumoase, nepermis de puţine, însă cu toate acestea atât de intense.

Dragostea vine la pachet cu disperarea, însă aşa trebuie să fie? Care e cel mai corect fel de a iubi? Dar cel mai real? Oare toţi avem inimi de sticlă sau doar cei care îşi oferă sufletul cu toate fisurile şi imperfecţiunile sale unei singure persoane?

Pentru fiecare dintre noi, iubirea e altfel. Este universul în care clişeele nu îşi au rostul. Îmi place versiunea Leonei Lewis despre dragoste şi aştept cu şi mai mare interes albumul ei, GlassHeart, programat pentru lansare pe 12 octombrie 2012.

Motive

I let you see the parts of me
That weren’t all that pretty
And with every touch
You fixed them…

Avem nevoie de motive pentru fiecare decizie pe care o luăm, pentru fiecare lacrimă care ne aduce aminte că suntem în continuare oameni, pentru fiecare zâmbet care ne aminteşte că avem o singură viaţă de trăit, pentru fiecare „Te iubesc” primit.

Dar sunt momente când explicaţiile nu ne spun, de fapt, nimic, ci doar complică o realitate deja perfectă.

Poate este mai bine să nu ne întrebăm „De ce?” de fiecare dată când viaţa ne oferă un moment frumos. Poate este mai bine să ne tratăm cicatricile fără să blamăm o putere superioară pentru eşecurile noastre.

Poate este mai bine să apreciem ceea ce avem înainte să căutăm adevărul în stele sau în rănile nevindecate încă. Pentru că e nevoie doar de un strop de îndoială pentru a doborî un univers construit din cele mai solide cărămizi.

P.S. Toate melodiile de pe ultimul album al cântăreţei americane Pink, The truth about love, cu excepţia celor de pe varianta Deluxe, se regăsesc pe pagina de Youtube a artistei.

The Script

Mă gândeam, atunci când ascultam pentru prima dată noul album al celor de la The Script, intitulat simplu #3 (este cel de-al treilea album pe care aceştia l-au lansat), care a fost piesa care m-a cucerit într-atât încât să le urmăresc şi după mai bine de trei ani activitatea muzicală. Formaţia irlandeză The Script a cunoscut pentru prima dată succesul în 2008 cu albumul The Script (nu prea au ales titluri îndrăzneţe pentru albumele lor), proiect care le-a adus primul loc în Irish Albums Chart şi în UK Albums Chart (în SUA au prins doar locul 64 în Billboard 200). Piesa care le-a consolidat însă succesul în SUA a fost Breakeven, numărul 12 în Billboard Hot 100 şi câştigătoare a două discuri de platină cu peste 2 milioane de vânzări în Statele Unite. Aceasta este melodia care m-a convins şi pe mine că The Script are un potenţial incredibil. Sunt însă multe proiecte care se pierd pe parcurs, odată ce au câştigat faima. Nu a fost cazul celor de la The Script. Cel de-al doilea album lansat de aceştia, Science & Faith, a întrecut succesul primului album, câştigând un binemeritat loc 3 în Billboard 200 şi cinci discuri de platină în Irlanda.

Oare se vor impune în Marea Britanie şi în SUA şi cu #3? Eu cred că au toate şansele să o facă. Albumul a fost lansat pe 7 septembrie 2012 în Irlanda, pe 10 septembrie 2012 în Marea Britanie, iar pe 9 octombrie 2012 va fi disponibil şi pentru publicul american. De pe noul album au lansat până acum single-ul Hall of fame, în colaborare cu rapper-ul will.i.am. Am descoperit pe #3 două tipuri noi de rock, pe care cei de la The Script nu le-au mai abordat până acum: soft rock şi rap rock. Dacă prima îmi place foarte mult şi consider că li se potriveşte foarte bine, cea de-a două abordare nu mă încântă atât de mult pe cât mi-aş dori. Apreciez totuşi dorinţa lor de a progresa şi de a încerca genuri noi. Fiecare artist ascunde un geniu neobosit care îşi testează continuu posibilităţile, aflându-se într-o eternă căutare a formulei perfecte. Iar când o găseşte, evident că va căuta alta. 🙂

Mi-au atras până acum atenţia două melodii de pe #3. Una dintre ele este Six degrees of separation, despre care Danny O’Donoghue, liderul formaţiei, a declarat că vorbeşte despre „despărţirea sa traumatizantă” de fosta sa iubită, modelul Irma Mali. Într-adevăr, piesa este una tristă, dramatică, care îmi aminteşte de una dintre melodiile mele preferate: Nothing. Disperarea care urmează o despărţire nu prea poate fi descrisă în cuvinte, iar cei de la The Script nici nu încearcă să o facă. Piesa este doar o confesiune a unui om care a cunoscut toate iadurile provocate de durerea de a pierde fiinţa pe care a iubit-o cel mai mult. Şi nici unul dintre aceste iaduri nu este uşor de înfruntat sau previzibil. Tocmai de aceea consider că melodia ascunde mai degrabă un avertisment: „Încearcă să nu ajungi în punctul acesta, căci în acel moment nimic nu-ţi va mai putea îndulci suferinţa”.

O altă melodie care m-a cucerit este Hurricanes. Piesa se regăseşte pe varianta Deluxe a albumului şi vorbeşte despre o poveste de dragoste mai specială: el – ploaia, ea – vântul… Rezultatul nu poate fi decât un uragan. Însă nu orice fel de uragan… Ci unul perfect. Iubirea este complicată, te poate ridica până la cele mai încântătoare Paradisuri şi apoi te poate izbi de pământul rece fără să îţi dea nicio explicaţie. În aceeaşi zi poţi fi stăpânul Universului sau ultima creatură de pe Pământ fără să ştii niciodată de ce. Puţine sunt poveştile de iubire liniştite şi plăcute ca o zi frumoasă de mai. De obicei, dragostea creează urgane, furtuni, tornade… Dacă cei doi îndrăgostiţi reuşesc să le reziste la toate şi să găsească în cele din urmă calmul acela desăvârşit al zilelor însorite, înseamnă că au primit cel puţin binecuvântarea naturii. 🙂

Recomand albumul celor de la The Script, cu toată agitaţia şi imperturbabilitatea lui…

You’re like the wind, I’m like the rain,/ Together we both make hurricanes.

Emeli Sandé

Zilele trecute am descoperit-o pe Emeli Sandé, un artist scoţian cu darul impresionant de a transforma inefabilul în exprimabil. Iar când spun inefabil mă refer cu siguranţă la dragoste si la toate trăirile complicate pe care acest sentiment le produce în sufletul unui om. Albumul ei, Our version of events, a fost lansat pe 13 februarie 2012, după promovarea a trei single-uri care s-au bucurat de succes.

Unul dintre aceste single-uri, „Daddy”, tratează un subiect mai mult decât delicat: dependenţa de droguri. Dependenţa de droguri, de alcool, la fel ca şi cea de o persoană sau un lucru sunt unele dintre cele mai dificil de tratat boli. Cei mai mulţi se pierd pe drum, iar câţiva reuşesc să supravieţuiască şi să-şi continue viaţa. Tentaţiile vor fi însă greu de suportat pentru un fost dependent. Orice cuvânt, orice imagine, orice amintire îi pot readuce disperarea acestuia dacă nu este suficient de puternic. De fapt, o dependenţă o poţi doar înăbuşi, niciodată omorî definitv. Mesajul lui Emeli Sandé dincolo de versuri pare a fi acesta: nu intra în cercul vicios pentru că odată ajuns acolo e aproape imposibil să mai ai vreodată o viaţă normală.

Cel de-al treilea single pe care Emeli Sandé l-a promovat de pe Our version of events este unul mult mai optimist şi mai vesel decât precedentul. „Next to me” vorbeşte despre perfecţiune, despre sinceritate, despre dăruire. Despre dragoste. Indiferent că ne gândim la Dumnezeu, la o persoană iubită sau la o pasiune, fiecare dintre noi avem ceva sau pe cineva căruia ne dedicăm în întregime şi care face parte din fiinţa noastră. Nu contează unde, când sau cum, cel pe care-l iubim cel mai mult va fi alături de noi.

Ultimul ei single lansat până acum, ”My kind of love”, vorbeşte despre un fel de a iubi profund şi real, însă pe care cel iubit nu-l înţelege şi nu-l apreciază. Dar, după cum subliniază şi Emeli, nu realizezi cât de mult te iubeşte cineva în vremurile bune… ci atunci când toţi pleacă şi rămân doar cei pentru care contezi cu adevărat. Atunci când strălucirea, frumuseţea şi râsetele dispar… Abia atunci discerni onestitatea de minciună.

Prin „Read all about it (Part III)”, ultima piesă de pe album, Emeli Sandé îi îndeamnă pe ceilalţi să îşi depăşească temerile şi să-şi facă auzite vocile. Nimeni nu are de ce să-şi ascundă personalitatea minunată sub vălul neîncrederii. Învaţă să te iubeşti… căci doar aşa te vor putea iubi şi alţii.

Dark Shadows (2012)

Combinaţia între actorul Johnny Deep şi regizorul Tim Burton este pe cât de neconvenţională, pe atât de productivă. Tim Burton are darul de a construi un univers fantastic, dar cu rădăcini puternice în cotidian, în care ajungi să te regăseşti în mod involuntar, chiar dacă eşti conştient pe întreaga durată a călătoriei că realitatea este un pic mai rea decât ceea ce trăieşti în acele momente. Visezi, dar în acelaşi timp eşti treaz. Îţi explorezi inconştientul, dar în acelaşi timp te agăţi de ceea ce-ţi este familiar, cunoscut.

Tim Burton te provoacă la mai mult, dar are nevoie în acelaşi timp de latura ta obiectivă, calculată. El creează lumi magice, pe care le umple însă cu sentimente reale, cu oameni, cu poveşti.

Când am văzut „Alice in Wonderland”, în urmă cu doi ani, nu reuşeam să mă desprind de acea lume fascinantă, o lume pe care mi-o aminteam din copilăria mea, dar pe care atunci părea că o descoperisem pentru prima dată. „Dark Shadows” mi-a readus acea lume de vis, sub o altă formă, mai întunecată, însă învăluită de acelaşi mister. Filmul începe cu destăinuirea lui Barnabas Collins (Johnny Deep), un tânăr bogat şi puternic, a cărui viaţă a fost schimbată pentru totdeauna in momentul în care a respins-o pe vrăjitoarea Angelique. Aceasta i-a omorât părinţii şi iubita, condamnându-l la o existenţă în singurătate şi durere. Şi pentru a fi sigură că Barnabas îşi va petrece eternitatea suferind, Angelique l-a transformat într-un vampir şi l-a îngropat în pământ. În 1972, nişte muncitori descoperă sicriul lui Barnabas şi îl deschid, redându-i acestuia libertatea. Dornic de răzbunare, Barnabas se întoarce în vechiul său castel unde găseşte o familie cu probleme, atât financiare, cât şi de comunicare, o guvernantă care seamănă extrem de bine cu iubita lui ucisă şi un doctor psihiatru dependent de alcool. De asemenea, Barnabas află cu tristeţe că urmaşii săi nu mai sunt stăpânii oraşului, aşa cum erau părinţii săi cu două secole în urmă. Cea care le ruinase afacerea este Angelique Bouchard (Eva Green), vrăjitoarea care îi distrusese familia, dragostea şi viaţa în numele unei iubiri bolnăvicioase. Barnabas este hotărât să reabiliteze numele şi afacerea familiei sale, însă Angelique nu este un adversar uşor de învins… Dacă va reuşi sau nu, veţi putea afla numai vizionând această producţie genială a lui Tim Burton.

Două avertizări: 1. Nu este un film de groază chiar dacă personajul principal este un vampir. Însă nu vă aşteptaţi nici la ceva siropos pentru că nu e cazul.
2. Nu este un basm. După cum am mai spus, Tim Burton se pricepe să combine verosimilitatea cu fantezia, iar acest lucru îl va demonstra până la sfârşit. Nu se poate spune că binele va învinge răul, din moment ce întunericul pune stăpânire pe lumină…

Şi citatul meu preferat din film:

We can never be together, Barnabas: I belong in the light and you belong in the shadows, I’ll age and die while you live on.

Trailer:

Lana Del Rey

Am ales ca primul meu articol să fie despre un artist excepţional, care s-a remarcat prin vocea sa deosebită şi prin abordarea inedită a unei teme deja mult prea mediatizate – dragostea. Cântăreaţă şi compozitoare, Lana Del Rey s-a impus în lumea muzicală abia cu cel de-al doilea album al ei, Born to Die, apărut în ianuarie 2012. De ce este totuşi altfel faţă de alţi muzicieni? În primul rând pentru că a ales un gen muzical uşor diferit faţă de ce este la modă acum. Muzica ei reprezintă o combinaţie armonioasă de indie pop, alternative hip-hop, baroque pop şi sadcore, atrăgându-ne într-un ”paradis întunecat”, în care durerea nu distruge un om, ci îl purifică, îl linişteşte.

Într-una dintre piesele mele favorite de pe album, Blue jeans, Lana vorbeşte despre o poveste de dragoste neconvenţională, în care suferinţa şi incompatibilitatea îi unesc pe cei doi într-un joc din care pare imposibil să iasă cât timp se află amândoi în acelaşi loc. El alege să plece, să-şi înceapă o altă viaţă, în timp ce ea îl aşteaptă răbdătoare, convinsă că nimeni nu l-a putut iubi mai mult. Cu toate că iubirea pentru el o răneşte şi îi amplifică sentimentul singurătăţii, ea alege să-l iubească până la sfârşitul timpului, indiferent de preţ. Această poveste ar părea chiar tragică, însă Lana Del Rey îi dă o altă dimensiune: este în regulă să iubeşti pe cineva care a ales să te părăsească dacă aşa îţi găseşti liniştea sufletească, dacă aşa eşti tu însuţi.

Şi aşa ajungem la o altă piesă extraordinară de pe albumul Lanei şi anume Dark paradise. De ce ai continua să iubeşti pe cineva care nu e lângă tine? Pentru că acea iubire îţi dă putere şi te motivează constant să continui, să îţi doreşti să ajungi într-o lume a perfecţiunii şi a fericirii eterne: Paradisul. Dar înainte de acest Paradis luminos, trebuie să rezişti unui Paradis al durerii şi al disperării, unui Paradis întunecat şi sumbru. Rămâne însă o întrebare: te va aştepta şi cel pe care îl iubeşti acolo sau te zbaţi doar pentru a accede la o eternitate în singurătate?

Se pare că Lana şi-a răspuns că, indiferent de ce va urma, el merită tot efortul: ”Kiss me hard before you go,/Summertime sadness,/I just wanted you to know/That baby, you’re the best”. În Summertime sadness, ea conştientizează din nou că iubirea pentru el nu va înceta niciodată şi astfel nici loialitatea ei.

Există şi o piesă mai specială pe albumul Born to Die, care prezintă o altă ipostază a Lanei, cea de prietenă. În This is what makes us girls, Lana vorbeşte despre prietenele ei, despre felul în care se distrau şi despre petrecerile la care se duceau. Până ajungi la refren, ai putea crede că este un cântec despre vremuri trecute, de care îşi aduce aminte cu amuzament şi pe care doar vârsta ar mai putea s-o împiedice să le trăiască din nou. În realitate, acele vremuri nu se pot întoarce pentru că ea nu mai are prietene: ceea ce le face fete este tocmai alegerea de a se dedica unui bărbat în întregime, îndepărtându-se pentru totdeauna de ceilalţi oameni din jurul lor.

Ultima piesă de pe acest album despre care vreau să vorbesc este Lucky ones. Iubirea celor doi pare în sfârşit a fi una împărtăşită, aceştia fiind printre puţinii norocoşi care trăiesc o poveste scrisă de Însuşi Marele Creator.

Las spre ascultare cele cinci melodii despre care am vorbit, în speranţa că Lana Del Rey va cuceri şi alte inimi: