Big data: o revoluție care va transforma felul în care trăim, muncim și gândim

Într-o lume a big data, tocmai trăsăturile noastre cele mai umane vor trebui cultivate – creativitatea, intuiția și ambiția intelectuală – din moment ce inventivitatea reprezintă sursa progresului nostru.

Viktor Mayer-Schönberger și Kenneth Cukier

Trăim într-o lume în care controlul deplin al datelor noastre personale pare să nu mai fie posibil. Informația se află peste tot în jurul nostru – este suficient doar ca o mână de „alchimiști statisticieni” să descopere corelațiile potrivite într-un „haos organizat” de date care nu au nicio legătură aparentă unele cu celelalte. De ce le-am permite acestor analiști să utilizeze informațiile pe care le lăsăm în urma noastră atunci când navigăm pe Internet sau când beneficiem de diverse servicii digitale? Poate pentru că uneori acest lucru salvează vieți, dacă ne gândim la algoritmii utilizați în sistemul medical pentru depistarea timpurie a unor boli sau prevenirea altora. Poate pentru că progresul implică și astfel de mici concesii, câtă vreme se respectă anonimitatea persoanei care furnizează benevol respectivele date. Însă cum știm dacă unele limite au fost depășite, iar viața noastră privată a fost invadată fără acordul nostru?

Autorii încep prin a prezenta beneficiile big data pentru societate, atât din perspectiva sănătății, cât și a protejării mediului înconjurător sau a dezvoltării economice. Accesul la seturi complexe de date poate determina salturi tehnologice uriașe cu implicații profunde în ceea ce privește prosperitatea și evoluția societății pe toate palierele sale: medical, cultural, politic, educațional, administrativ, financiar etc. Cum se poate realiza acest lucru? Prin dezvoltarea unei mentalități de tip big data. Este important să avem informații pe care să le putem utiliza și specialiști în analiza datelor, însă ceea ce poate transforma un demers tehnic într-o revoluție digitală este capacitatea ființei umane de a extrage valoarea din informațiile colectate.

Există însă și numeroase riscuri, iar majoritatea vizează viața privată. Autorii avertizează că, în era big data, s-a pierdut eficiența strategiilor care au fost utilizate, de-a lungul timpului, pentru a păstra anonimitatea indivizilor. Oamenii își dau cu ușurință acordul să le fie colectate datele deoarece nu au timpul sau răbdarea să citească politicile de confidențialitate, iar nevoia de a rămâne în contact cu ceilalți prin intermediul rețelele sociale online vine la pachet cu numeroase aprobări privind prelucrarea informațiilor personale. Cu toate acestea, există și speranță: la fel ca în cazul altor tehnologii care au generat schimbări majore, însă au determinat și apariția unor amenințări noi, domeniul big data și-a prezentat mai întâi instrumentele și potențialul lor impact asupra societății, urmând ca generația actuală și cea viitoare să aibă ingeniozitatea și intuiția de a identifica modalitatea optimă prin care să soluționeze problema utilizării greșite sau iresponsabile a datelor.

Fetița pe care au lăsat-o în urmă

Da, îi răspunse privindu-l în ochi. Este ca un vis. Să visăm în continuare. Cu puțin curaj, putem rămâne visători.

Roxanne Veletzos

Natalia nu împlinise nici măcar patru ani când războiul a despărțit-o cu brutalitate de cei care îi dăduseră viață. Temându-se că ascunzătoarea le va fi descoperită, iar fetița urma să fie arestată și ucisă împreună cu ei, Zora și Iosef au fost nevoiți să ia cea mai dureroasă decizie din întreaga lor existență: abandonarea propriului copil într-o scară de bloc, în timpul operațiunilor de arestare a evreilor români din Bucureștiul anului 1941. Cei doi sperau că Natalia va fi găsită de către unul dintre locatari și adăpostită pentru câteva nopți, până vor reuși ei să se întoarcă în siguranță. Nimeni nu știa atunci cât va dura cel de-al Doilea Război Mondial și nici amploarea ororilor la care vor fi martori zeci de milioane de oameni nevinovați… Părinții Nataliei încă își imaginau că există o salvare din acel infern…

Fetița lăsată în urmă a fost, într-adevăr, găsită de cineva și dusă la un orfelinat. Povestea ei înduioșează inimile unui cuplu înstărit, doi oameni tineri și sufletiști care își doreau cu ardoare un copil, fără să fi reușit până în acel moment. Despina și Anton o primesc pe Natalia în viața lor cu speranță și iubire, oferindu-i toată atenția de care un copil are nevoie pentru a fi fericit. Cu timpul, fetița se obișnuiește cu noua ei familie, iar amintirile legate de părinții biologici se estompează pe rând… Ea învață să cânte la pian, merge la o școală catolică, deprinde obiceiurile elegante și stilul de viață fastuos al aristocrației românești din acea perioadă…

Însă fericirea lor nu durează pentru mult timp. Odată cu sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și intrarea României sub ocupația sovietică, familia Nataliei este nevoită să-și închidă afacerea și să-și cedeze averea și proprietățile reprezentanților noului regim. Cenușiul acelor ani este redat cu emoție de către autoarea de origine română: vocea Nataliei este, de fapt, vocea propriei mame, supraviețuitoare atât a Pogromului de la București, cât și a opresiunii comuniste. Ajunsă la maturitate, Natalia se îndrăgostește de Victor, un fost prieten de familie și, în același timp, un funcționar de rang înalt al regimului. Șansele celor doi de a fi împreună sunt inexistente, dar Victor vrea să o ajute pe femeia curajoasă și puternică de care s-a îndrăgostit să-și găsească fericirea într-o lume liberă… Va reuși el să o convingă să plece și să-și lase părinții adoptivi în urmă, așa cum au făcut și cei care i-au dat viață pentru a o salva? Își va găsi vreodată familia biologică? Va mai putea visa după ce spiritul i-a fost subjugat în repetate rânduri?

Vă invit să descoperiți răspunsul la aceste întrebări în cartea Roxannei Veletzos, apărută în anul 2019 la Editura Litera, în colecția Blue Moon.

Un bărbat pe nume Ove

Și acum el nu știe cum să facă să doarmă fără vârful nasului ei în adâncitura dintre gâtul și umărul lui. Asta-i tot…

Fredrik Backman

Ove nu a fost niciodată răsfățat de soartă. Și-a pierdut amândoi părinții înainte să termine școala, a fost nevoit să muncească de la 16 ani pentru a supraviețui, a suportat singurătatea, precum și disprețul oamenilor cu stoicism, fără să se plângă vreodată sau să încerce să-și schimbe condiția. Ove își trăiește viața după reguli stricte, nu acceptă niciun compromis, nu suportă discuțiile de complezență și nici nu își dorește să aibă vreun prieten. Până când o întâlnește pe ea…

În ziua în care s-a îndrăgostit, Ove a descoperit sensul vieții. Sonja a dat culoare întregii sale lumi, i-a vindecat rănile cu blândețe și i-a umplut toate golurile din suflet. I-a arătat că iubirea poate să ne salveze de noi înșine, că nu există iad din care să nu ieșim dacă ținem de mână persoana potrivită, că existența noastră înseamnă mai mult decât o nesfârșită luptă pentru supraviețuire… Sonja a suflat viață peste inima înghețată a lui Ove și l-a ajutat să construiască o fundație solidă, din cărămizi umplute cu dragoste, râsete și optimism, pe ruinele copilăriei sale pierdute.

Anii trec și îl descoperim pe Ove la 59 de ani, cu trăsăturile de caracter îndulcite datorită traiului îndelungat cu Sonja, dar la fel de mizantrop și de obsedat de reguli ca în tinerețe, considerând că societatea actuală își pierde principiile în goana după tehnologie și slujbe cât mai bine plătite. Ove nu-i suportă pe birocrați (oamenii cu „cămășile albe”) și nici nu înțelege de ce cineva și-ar cumpăra o mașină franțuzească sau americană. De fapt, orice mașină în afară de Saab. În plus, este dezamăgit că nimeni nu mai știe să repare o bicicletă sau să aerisească un calorifer, bărbații transformându-se astfel în niște „tolomaci”, iar femeile care îi acceptă așa în niște „imbecile”. Desigur, în universul lui Ove, niciun cuvânt mai puțin măgulitor nu este spus cu răutate, după cum descoperă destul de repede Parvaneh, vecina lui gravidă, care reușește să străpungă platoșa bărbatului, (re)amintindu-i, prin dragostea și insistența ei, de ce viața rămâne, în ciuda tuturor pierderilor, suferințelor și nedreptăților, singura alegere disponibilă.

Bărbatul cu haină roșie

Arta poate să comemoreze modelul, dar poate să-l și schimbe, ba chiar să-l anuleze, în ciuda a ceea ce doresc cele două părți.

Julian Barnes

În „Bărbatul cu haină roșie”, Julian Barnes ne propune un alt mod de a privi trecutul și perioadele pe care le considerăm emblematice în istoria culturii și civilizației umane. Renunțând la privilegiul supraviețuitorului sau la nostalgia celui nemulțumit de prezent, dobândim detașarea necesară pentru a înțelege specificul epocii respective, dincolo de bârfele timpului, de răutățile sau de elogiile contemporanilor, de prejudecăți și de cutume. În acest mod, descoperim La Belle Époque și pe ai săi Marcel Proust, Alphonse Daudet, Anna de Noailles sau Paul Verlain, ne întâlnim cu unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai dandismului – contele Robert de Montesquiou și, nu în ultimul rând, îl cunoaștem pe chirurgul și pionierul în ginecologie Samuel Pozzi, o figură luminoasă într-o perioadă decadentă și extravagantă a Franței, în care valorile erau suprimate de setea de plăcere, iar superficialitatea domina viețile persoanelor publice.

Autorul nu ezită în a evidenția părțile mai puțin fascinante ale Parisului de la sfârșitul secolului al XIX-lea, cum ar fi transformarea patronajului artistic într-un fel de colonialism intern (artiștii săraci erau, în realitate, doar niște jucării muzicale pentru aristocrații care îi protejau), naționalismul dus la extrem (respingerea inovațiilor celorlalte popoare și batjocorirea lor fără temei) sau duelurile, care erau provocate de diverse irascibilități personale și nu de un simț acut al onoarei. Mai mult decât atât, acea iubire evocată într-un mod sublim de scriitorii, pictorii sau muzicienii timpului nu era nici măcar menționată în Codul civil francez din primii ani ai secolului XX, unde o căsnicie trebuia să îndeplinească doar trei condiții: fidelitate, ajutor și sprijin reciproc. Ulterior, a apărut și noțiunea de „respect”, dar aceasta a fost singura concesie acceptată de către francezi.

De altfel, căsătoriile bazate pe dragoste nu erau deloc comune în Franța acelor vremuri. Oamenii își uneau viețile pentru „poziție socială, pentru bani sau proprietăți, pentru perpetuarea familiei, dar nu pentru iubire”. Atât bărbații, cât și femeile își căutau împlinirea sufletească în afara căsniciei, dar reușeau cumva să mențină și liniștea căminului sau măcar să ofere iluzia unor raporturi sănătoase și civilizate cu partenerul oficial. Samuel Pozzi, eroul acestei cărți, nu face excepție: căsătoria lui cu Thérèse, soția și mama celor trei copii ai săi, a fost de la început compromisă din cauza lipsei de iubire, dar au rezistat împreună aproape 30 de ani, în ciuda nenumăratelor infidelități ale medicului.

Cu toate acestea, Samuel Pozzi sau „Bărbatul cu haină roșie” (pictură realizată de americanul John Singer Sargent) a reușit să se ridice deasupra bârfelor și complicațiilor din relația sa de familie. Realizările lui în domeniul chirurgiei ginecologice, interesul pentru artă, implicarea în viața politică, grija și atenția față de ceilalți, precum și înclinarea către perfecționism contribuie la construirea reputației unui om de știință remarcabil. Întotdeauna dispus să-și ajute semenii, Pozzi nu se ascunde într-un turn de fildeș și nu încetează să primească pacienți, chiar și în perioada Primului Război Mondial, când devine chirurg militar, salvând viețile soldaților răniți pe câmpul de luptă. Viața lui Samuel Pozzi reprezintă cel mai bun exemplu că altruismul și dedicarea sunt, indiferent de vremuri, calitățile care deosebesc eroii de oamenii obișnuiți, luminând caractere și înăbușind micile derapaje inerente oricărei existențe.

Biblioteca de la Miezul Nopții

Iar când s-a gândit la viața ei originară, a înțeles că problema ei fundamentală, lucrul care o făcuse vulnerabilă, era absența iubirii.

Matt Haig

Cum ar fi să te trezești într-o lume unde ai acces la toate existențele tale posibile, la tot ce ai fi putut deveni dacă alegeai diferit, la vieți pe care ți le-ai imaginat la un moment dat, dar nu ai avut niciodată curajul să le trăiești? Cum ar arăta oare acel colț de Univers? Pentru unii poate fi un magazin de casete video. Pentru alții poate fi o galerie de artă sau un restaurant. Pentru Nora, acel loc este o bibliotecă. Fiecare viață pe care ar fi putut să o trăiască dacă își urma visul de a ajunge campioană olimpică la înot / de a se stabili în Australia cu prietena ei cea mai bună / de a deveni vedetă rock sau de a cerceta impactul schimbărilor climatice la Cercul Polar Arctic – toate aceste posibile existențe se află, de fapt, în cărțile care alcătuiesc ciudata Bibliotecă de la Miezul Nopții. Acolo, timpul s-a oprit la 00:00, permițându-i Norei să călătorească în viețile alter ego-urilor ei și să se confrunte cu repercusiunile unor decizii diferite: ce s-ar fi întâmplat dacă nu renunța la înot sau dacă se căsătorea cu fostul ei logodnic și deschideau împreună un pub într-o zonă rurală a Angliei sau dacă ieșea la o cafea cu acel chirurg care în timpul liber participa la semimaratoane sau dacă ar fi continuat studiile universitare?

Fiecare alegere pe care o luăm implică anumite consecințe, unele mai fericite, altele mai puțin, dar toate sunt rezultatul dorințelor noastre dintr-un anumit moment sau, pur și simplu, al felului unic de a ne trăi viața. Nora era un om singur care nu își găsea locul în lume, un suflet chinuit de regrete, o inimă lipsită de căldura iubirii împărtășite. Odată ce a pășit în Biblioteca de la Miezul Nopții, ea descoperă că dragostea poate lua forme diferite, iar micile detalii, acele gesturi timide de afecțiune pe care le trecem cu vederea, fiind prea ocupați să deslușim imaginea de ansamblu reprezintă, de fapt, fundamentul și motorul relațiilor noastre. Interacțiunea constantă dintre două ființe care se iubesc, grija pentru celălalt, atenția față de nevoile lui pot transforma orice existență, oricât de obișnuită ar fi ea, într-o versiune terestră a Paradisului. Toți avem căderile noastre, acele momente teribile în care nimic nu pare să mai aibă sens. Însă atunci când știm că cineva ne iubește sincer, sufletele nu ni se mai zbat singure pe asfaltul rece, ci sunt prinse în plasa iubirii, chiar înainte ca disperarea să le blocheze fiecare ieșire.

„Biblioteca de la Miezul Nopții” este un univers al tuturor posibilităților, un spațiu creat de creierul uman pentru a explica inefabilul, o poartă de acces spre o lume diferită de fiecare dată, dar în esență aceeași. Ai tot atâtea vieți la dispoziție câte decizii ai, îi spune bibliotecara Norei. Același om poate trăi într-un infinit de universuri paralele, în realități care se schimbă la fiecare alegere, la limita dintre „a putea” și „a deveni”. Însă acel om nu se va simți acasă decât într-un singur loc. Acolo unde are curajul de privi viața în față și de a o iubi cu toate umbrele și necunoscutele ei. Acolo unde regretele se transformă în scrum, iar speranța îi este călăuză spre un viitor pe care îl prețuiește dinainte de a-l cunoaște… Acolo unde trăiește – poate nu cea mai bună versiune a sa, dar cu siguranță cea care îi permite să fie fericit.

Nu trebuie să înțelegi viața. Trebuie doar să o trăiești.

O zi de decembrie

Poate că treci grațios prin viață, însă lași urme adânci, pe care ceilalți nu le pot înlocui.

Josie Silver

Credeți în dragostea la prima vedere? Eu recunosc că nu, deși admit că există momente în viețile noastre în care retrăim vibrațiile de la acea primă întâlnire, înțelegând că atracția s-a manifestat încă de atunci, chiar dacă creierul nu a conștientizat pe loc însemnătatea regăsirii celui știut din alte existențe… Laurie l-a recunoscut pe Jack dinainte de a-i ști numele sau de a-i strânge mâna, aceste etape firești de la debutul (aproape) fiecărei povești de iubire. Ea se afla într-un autobuz aglomerat, în drum spre casă după o zi agitată la serviciu, chiar înainte de Crăciun. El era într-o stație și citea o carte, când, deodată, simte privirea insistentă a unei fete poposind asupra lui și în clipa în care decide să găsească sursa acelui interes neobișnuit, un val de electricitate se transferă de la unul la celălalt instantaneu, în ciuda ninsorii, a geamului aburit și a zecilor de oameni din jurul lor. Laurie și Jack s-au îndrăgostit la prima vedere, într-o zi de 21 decembrie 2008, doar privindu-se pentru câteva momente, până când autobuzul a părăsit stația. Pare plauzibil acest scenariu? Nu cred să existe vreun tipar pentru cei care își întâlnesc sufletul pereche… Iar viețile celor doi îndrăgostiți despărțiți chiar înainte de a se cunoaște cu adevărat cu siguranță nu se încadrează într-un șablon prestabilit.

Laurie este o tânără absolventă de Jurnalism care lucrează la recepția unui hotel până își va găsi o slujbă în domeniul editorial. Ea își împarte locuința cu Sarah, cea mai bună prietenă a ei, de care este convinsă că va ajunge o celebritate în lumea televiziunii, având în vedere șarmul și inteligența ei sclipitoare. Sarah o ajută pe Laurie timp de un an să-și găsească iubirea pierdută în stația de autobuz, dar Jack nu apare în niciunul dintre locurile pe care acestea le frecventează. Apare însă acolo unde Laurie nu și-ar fi dorit niciodată să-l găsească, chiar dacă ar fi însemnat să nu-l revadă vreodată: în inima și la brațul lui Sarah.

Jack și Laurie se reîntâlnesc tot într-o zi de decembrie, la o petrecere de Crăciun, dar în acel moment el nu mai este singur. Sarah îl prezintă ca fiind iubirea vieții ei, iar atracția dintre ei este vizibilă și reală, chiar dacă Jack își reamintește, la rândul lui, de fata de care s-a îndrăgostit subit în urmă cu un an, când aștepta autobuzul. Cu toate acestea, el decide să uite episodul acela și să trăiască prezentul alături de Sarah, o decizie rațională și înțeleaptă, pe care însă inima nu îl lasă să și-o asume până la capăt. Regăsind-o pe Laurie, toate sentimentele pe care și le reprimase pentru a-și continua viața alături de altcineva renasc unul după altul, iar misiunea îi este îngreunată de prezența constantă a acesteia în viața lui. Cum ar putea evita să o vadă pe Laurie, cea mai bună prietenă a iubitei sale, fără să trezească suspiciuni? Dar cum este să ții un secret atât de cumplit față de omul căruia obișnuiai să-i împărtășești totul?

„O zi de decembrie” este o lectură potrivită pentru a încălzi sufletele care și-au pierdut speranțele în iubire, arătându-ne că minunile se pot întâmpla oricând, în orice circumstanțe, chiar și atunci când încetăm să credem, iar inimile noastre se zbat în suferința singurătății. Cu toate acestea, dragostea nu vine întotdeauna în momentul potrivit și nici când credem noi că suntem pregătiți pentru marea întâlnire. Apropierile dintre suflete sunt instantanee, este adevărat, dar fuziunea dintre lumile celor care se îndrăgostesc poate să dureze. Uneori luni, alteori ani… Însă întotdeauna, oricât de lungă ar fi acea perioadă, așteptarea va merita…

Vă doresc sărbători liniștite și luminate de prezența celor care contează în viețile voastre!

Caiete: 1957-1972

Când mă gândesc că nu există infern în care să nu fi coborât! Căci în infern coborâm din pricina tristeții, lucru în care am fost mai bine înzestrat ca orișicine.

Emil Cioran

Cincisprezece ani de frământări, pierderi, căutări, insomnii, plecări și regăsiri. Cioran tânjea la singurătate, dar și-a petrecut întreaga viață în compania oamenilor, fiindu-i de cele mai multe ori imposibil să refuze o întâlnire, o scrisoare sau un telefon. Își găsea echilibrul și inspirația în plimbările lui solitare prin Paris, după miezul nopții, când orașul părea să respire, în sfârșit, lăsând doar spiritele chinuite ca al lui să-i străbată străzile în căutarea unei frânturi de pace. Ajuns din nou acasă, Cioran își așternea pe hârtie gândurile care îi măcinaseră esența de-a lungul întregii zile în aceste Caiete, un jurnal alcătuit din scurte impresii despre cărți sau scriitori contemporani, reflecții despre religia și destinul poporului român, cugetări izvorâte din durerile și temerile sale. Probabil cel mai aspru critic al său, Cioran nu concepea să primească laude pe care considera că nu le merită, însă ura în egală măsură și disprețul sau indiferența cunoscuților săi. Nu voia să fie uitat de lume, dar nici nu suporta aprecierile, considerând că în spatele fiecărui elogiu se află, de fapt, o slabă interpretare a operei sale sau adânci traume sufletești ale celor care reușesc să se regăsească în viziunea sa sumbră despre inutilitatea vieții.

Cioran scrie suferind și căutând, în același timp, izbăvirea. Scrisul îl vindecă și îl distruge: inițial, este o terapie, însă odată depășit momentul descătușării, durerile care au declanșat cuvintele renasc cu puteri îndoite. Filosoful vorbește atunci despre „neajunsul de a se fi născut”, despre greutățile pe care le-a întâmpinat ca scriitor atunci când a renunțat definitiv la limba română, despre redefinirea operei sale în acord cu particularitățile stilului francez („Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”), despre religii și influența lor asupra popoarelor, despre moarte și veșnicia ei, despre neliniști și decăderi. Cioran scrie așa cum gândește: liber, în afara tiparelor, fără să-și cenzureze opiniile care nu se bucură de aprobarea celorlalți. Geniul lui vine tocmai din această răzvrătire „calculată”: Cioran condamnă orice aliniere la standardele literare din acea perioadă, dar reușește cumva să-și creeze propriul stil, care va deveni un model pentru generațiile viitoare.

Viața filosofului român a avut, în ciuda crizelor sale de „urât”, a suferințelor și a dezamăgirilor, o strălucire aparte, dată fie de nostalgia unui paradis căruia acesta în mod cert i-a aparținut la un moment dat, fie de voluptatea eternelor sale căutări și lupte spirituale. Chiar dacă încearcă în permanență să se ascundă printre umbrele anonimatului, Cioran nu-și poate suprima sclipirea nativă și nici nevoia de a descoperi o „lumină ce nu are nume în limbile noastre”. El s-a născut pentru a scrie, pentru a pune la îndoială totul, pentru a găsi răspunsuri pe care singur să le respingă apoi… Cioran s-a născut pentru a-și transforma durerea și singurătatea în cuvinte, arătându-ne că există o cale de a te întoarce din Infern și chiar de a fuziona apoi cu Paradisul…

Cum funcționează spiritul meu atunci când se desprinde de cuvinte? Care-i este identitatea? Cine este el? Dar mai există oare?

Ipoteza fericirii

Viața noastră este creația propriei minți.

Jonathan Haidt

De unde izvorăște fericirea? Ce anume ne dă puterea să trecem peste greutăți cu încredere și optimism? De ce unii oameni se scufundă în depresie chiar dacă au succes pe plan profesional și par să fie mereu înconjurați de lume? Cum ne putem găsi scopul în viață și cât de dificil este în realitate acest demers? Probabil una dintre cele mai fascinante descoperiri pe care Jonathan Haidt le aduce în atenția noastră în „Ipoteza fericirii” este aceea că oamenii sunt predispuși genetic la fericire. Cu alte cuvinte, capacitatea noastră de a privi mereu partea luminoasă a vieții sau, dimpotrivă, de a ne lăsa doborâți din punct de vedere emoțional și la cel mai mic impas este determinată de materialul genetic pe care îl avem la dispoziție. Toți oamenii au un anumit nivel al fericirii de bază, la care se vor întoarce de fiecare dată, în pofida tuturor evenimentelor mai mult sau mai puțin plăcute din viața lor. Desigur, acesta nu este un pretext să fim nefericiți, blamându-ne genele mai puțin norocoase, dar ne poate ajuta să ne tratăm angoasele prin cultivarea unor relații sănătoase și stabile, care să ne permită să depășim limitele impuse de biologia noastră.

Ajungem, astfel, la iubire și la atașament, sentimente care se pot manifesta diferit de la o ființă umană la alta, având însă în comun formarea unei conexiuni. Dragostea ne influențează fericirea, ne aduce liniște și confort psihic, ne dă încrederea că nu suntem singuri în mijlocul „furtunilor” vieții. Acesta este unul dintre „secretele” care stau la baza optimismului membrilor unei familii fericite: este mai ușor să speri și să gândești pozitiv atunci când ai alături pe cineva care privește în aceeași direcție cu tine și este dispus să-și trăiască restul vieții în preajma ta. Pe de altă parte, singurătatea și sentimentul că nu sunt suficient de buni pentru a merita iubirea cuiva pot să le distrugă echilibrul emoțional chiar și celor mai de succes oameni.

O altă idee interesantă pe care am desprins-o din cartea lui Jonathan Haidt este distincția dintre iubirea pasională și cea camaraderească. Se pare că dragostea adevărată nu se naște din pasiuni puternice – acestea sunt de obicei de scurtă durată și nu constituie un fundament solid pentru un mariaj îndelungat. Iubirea eternă este ca vița-de-vie, ne spune autorul, deoarece crește treptat, împletind viețile celor doi îndrăgostiți până se formează o legătură imposibil de rupt. Așadar, pentru a avea o căsnicie trainică, nu menținerea flăcării pasiunii este cheia, ci împărtășirea acelorași valori cu partenerul, încrederea reciprocă, atașamentul și grija.

La originea fericirii nu stă însă doar iubirea. Oamenii au nevoie și de respect și prestigiu profesional, iar satisfacția pe care le-o aduce munca făcută cu pasiune și eficiență le influențează radical starea de bine. Autorul distinge trei moduri diferite prin care ființele umane pot aborda munca: ea poate reprezenta o simplă slujbă, adică un mijloc de a obține bani, fără să le aducă niciun sentiment de mulțumire sau poate fi percepută din perspectiva carierei, când oamenii muncesc din plăcere și urmăresc dezvoltarea lor profesională sau poate fi o vocație, determinând în acest caz fericirea.

Diferențele dintre personalitățile și nevoile noastre transformă căutarea fericirii într-un demers pentru care nu există o formulă ideală pentru toată lumea. Ce putem face însă toți este să ne cunoaștem mai bine. Să dezvoltăm relații sănătoase și durabile. Să ne luăm angajamente care să ne aducă satisfacții la locul de muncă. Să fim în armonie cu noi înșine și cu deciziile noastre. Și să nu uităm că:

Niciun bărbat, femeie sau copil nu este o insulă. Suntem ființe ultrasociabile și nu putem fi fericiți fără prieteni și atașamente stabile față de alții.

Prima poveste de dragoste. Adam, Eva și noi

Dragostea înseamnă, în esență, a privi înainte, nu înapoi. Este angajamentul de a deveni, nu, pur și simplu, de a fi. Este o înrolare în comunitate, nu singurătate. Astfel, Adam și Eva sunt un cuplu ideal. Nu au trecut, au doar viitor.

Bruce Feiler

Toți cei care au bătut la porțile iubirii s-au întrebat, măcar o dată, cum a fost dragostea la începuturile ei. Din ce s-a născut acest sentiment tulburător și intens care dărâmă prejudecăți și construiește poduri între suflete? Ce fel s-a manifestat iubirea pentru primii oameni? Cum și-au alinat ei inimile frânte? Cine i-a învățat să ierte și să continue să lupte pentru relația lor fără terapie de cuplu, fără Internet, fără prieteni cărora să li se confeseze? Ce putem noi învăța din încercările, greșelile și reușitele lor?

Bruce Feiler ne invită într-o călătorie spre origini, acolo unde doi oameni au inventat iubirea și au început această poveste a umanității pe care o trăim și astăzi. Locul se numește Grădina Edenului, iar îndrăgostiții sunt Adam și Eva. Probabil cel mai cunoscut cuplu din istorie, cei doi au fost, de-a lungul timpului, judecați, criticați, culpabilizați pentru alegerea lor de a mânca din „pomul cunoștinței binelui și răului”. Povestea lor a reprezentat mult timp un argument solid în demonizarea tuturor femeilor pentru că Eva a inițiat păcatul originar. Drept pedeapsă, acestea au fost ținute, secole întregi, la distanță de viața social-politică și obligate să se supună voinței bărbaților, indiferent de circumstanțe.

Autorul are meritul de a reinterpreta povestea Evei, aducându-ne aminte că, dincolo de greșelile și de umbrele caracterului ei, a fost prima femeie care s-a îndrăgostit. De asemenea, a fost prima mamă care și-a îngropat fiul și, în cele din urmă, prima văduvă din istoria omenirii. „Dragostea este ceea ce ține partenerii uniți prin toate încercările vieții de cuplu”, ne amintește Bruce Feiler. Cuplul Originar nu s-a destrămat niciodată, în ciuda tuturor greutăților și suferințelor. Au rămas împreună până când moartea i-a despărțit, așa cum toți visăm să se întâmple cu omul de care ne îndrăgostim.

Însă, pentru a atinge acest ideal, nu este suficientă dragostea romantică. Povestea lui Adam și a Evei este doar prima dintr-un lung șir de istorii personale, de cupluri care au rezistat timpului și rutinei inerente oricărei relații, de vieți unite pentru totdeauna, la bine și la rău, până la ultima respirație… Iubirea înseamnă alegere continuă, parteneriat, angajament și încredere necondiționată. Este fascinant că, după mii de ani, „relațiile pentru toată viața tot rămân etalonul în rândul oamenilor”. Probabil aceasta este cea mai importantă lecție din povestea lui Adam și a Evei… Ne-au învățat să rămânem statornici în iubire. Să alegem să ne îndrăgostim în fiecare zi de aceeași persoană. Să construim familii. Să fim loiali. Să iertăm. Să iubim.

Povestea banilor

Toți se bucură când aud de ochelarii Google sau de mașinile care se conduc singure, însă, din punctul de vedere al inovației, una dintre cele mai importante măsuri pe care le putem lua pentru a promova dezvoltarea și stabilitatea economică în secolul XXI este să perfecționăm în continuare felul în care funcționează sistemul bancar central.

Charles Wheelan

Banii ne însoțesc în toate tranzacțiile noastre de zi cu zi, indiferent că preferăm forma lor fizică (bancnotele de polimer, în cazul în care vorbim despre leii românești) sau pe cea electronică (atunci când folosim mijloacele de plată fără numerar – POS, online sau mobil). O gestiune eficientă a banilor implică și câteva cunoștințe elementare de educație financiară, precum și o bună înțelegere a economiei moderne, la baza căreia stau băncile comerciale, băncile centrale și… banii.

Acest instrument de plată nu are o valoare intrinsecă (este doar o bucată de hârtie sau plastic), însă toți îl folosim cu încredere atunci când vrem să cumpărăm bunuri sau servicii. De ce? Pentru că autoritatea monetară care l-a emis îl declară ca fiind monedă oficială. În plus, banii trebuie să îndeplinească trei funcții: unitate de cont – adică să putem stabili valoarea lucrurilor raportându-ne la ei; mijloc de tezuarizare – dacă ne hotărâm să-i economisim, să avem siguranța că puterea noastră de cumpărare va rămâne aproximativ aceeași (evident, ea va fi influențată de inflație sau deflație, dar măcar orientativ, vom ști că valoarea respectivului depozit nu se va schimba semnificativ în timp) și mijloc de schimb – pentru a achiziționa bunuri sau servicii.

Dacă tot am adus vorba mai devreme despre inflație, adică creșterea prețurilor, acest fenomen pe care băncile centrale încearcă să-l țină sub control, vă voi spune că Charles Wheelan ne prezintă pe larg cum ajung banii să se deprecieze, propunându-ne ca studiu de caz hiperinflația din Zimbabwe din 2008, când s-a tipărit bancnota cu cea mai mare valoare din istorie – 100 de trilioane de dolari. Autorul ne atrage, însă, atenția că deflația este mult mai puțin dezirabilă pentru o economie, după cum a dovedit-o Japonia la începutul anilor ’90. În momentul în care prețurile scad, la fel se întâmplă și cu veniturile și activele noastre, dar nu și cu datoriile. O rată la bancă va rămâne la fel. Facturile – de asemenea. Efectul? Credite neperformante, bănci falimentare, decădere financiară, șomaj.

Cum putem evita aceste scenarii sumbre pentru orice economie? În primul rând, învățând din greșelile trecutului. Autorul ne prezintă măsurile luate de către Rezerva Federală a Statelor Unite ale Americii ca reacție la criza din 2008 și cum a reușit să evite erorile făcute în anii ’30. Apoi, încercând să înțelegem fenomenele economice și care sunt premisele pentru a avea o dezvoltare sănătoasă și durabilă a societății. Nu în ultimul rând, cunoscând cum funcționează băncile și sistemul monetar, devenind mai educați din punct de vedere financiar și mai atenți la semnalele pe care le transmite banca centrală:

… pentru că sistemul care vă pune o bancnotă de 20 de dolari în buzunar facilitează în același timp și toate celelalte activități economice de care ne pasă.

Cartea a apărut în anul 2020 la Editura Humanitas, în colecția Istorie.