O poveste despre Roma

Nu călătoresc des. Trăiesc așa mult în lumea creată de cărțile pe care le citesc încât nu mai simt nevoia să „evadez” și în viața reală. Însă atunci când reușesc să ajung într-un loc nou, vreau să-i cunosc povestea. Istoria. Esența. Nu mă impresionează clădirile moderne și nici cosmetizările aduse unei așezări vechi pentru a o integra mai bine în peisajul actual. Cred însă în conservare, atenție, respect pentru trecut și pentru oamenii care ne-au lăsat o moștenire inestimbabilă din punct de vedere cultural și arheologic.

Roma reprezintă ilustrarea (aproape) ideală a acestei preocupări constante față de istorie. Este un oraș aparent încremenit în timp, un muzeu în aer liber, unde găsești la fiecare colț de stradă câte o reminiscență a unui trecut imperial glorios. În inima Romei, te întâmpină Columna lui Traian, acest document nemuritor al războaielor daco-romane realizat de Apolodor din Damasc în urmă cu aproape 2000 de ani, de o importanță covârșitoare pentru poporul nostru (de altfel, Copia Columnei lui Traian se poate vizita oricând la Muzeul Național de Istorie din București – este o expoziție permanentă, pe care am reușit să o văd și eu în urmă cu câțiva ani).columna

Descoperi o mostră a talentului incomensurabil al lui Michelangelo în Piazza del Campidoglio, străbați numeroase străzi vechi și înguste, traversezi Tibrul pe un pod flancat de îngeri și ajungi, în cele din urmă, la unul dintre cele mai frumoase locuri din lume: Castelul Sant’Angelo.

sant angelo

Deasupra acestui castel se află statuia Arhanghelului Mihail, cel care li s-ar fi arătat credincioșilor la sfârșitul epidemiei de ciumă din 590, pentru a-i anunța că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, iar boala a fost eradicată. Castelul a fost construit la porunca împăratului Hadrian, care și l-a imaginat ca mausoleu pentru el și familia lui, însă de-a lungul secolelor a devenit fortăreață și reședință papală, iar astăzi este un extraordinar muzeu. De pe terasa castelului, puteți admira Vaticanul în toată splendoarea lui, aceasta fiind cea mai fascinantă priveliște de care m-am bucurat în Roma.

vatican

Revii apoi în centrul Romei antice și descoperi Fontana di Trevi, acest „magnet” de turiști doritori să arunce o monedă pentru a se asigura că vor reveni în capitala Italiei (un milion de euro se colectează anual din această fântână, bani care ajung la administrația locală, fiind investiți în diverse proiecte culturale). Mai mergi puțin și ajungi în Piazza del Quirinale, unde se află palatul prezidențial și Fontana dei Dioscuri (obelisc dedicat fraților gemeni Castor și Polux).

După 20 de kilometri de mers pe jos, hotărăști că e momentul să te oprești și să îți continui călătoria a doua zi. De data aceasta, ajungi la Piazza di Spagna, nu înainte de a admira Columna Fecioarei Maria (La Colonna della Immacolata) și monumentul în stil baroc Fontana della Barcaccia.

imaculata

Normal că nu ai uitat nici de Colosseum, unul dintre simbolurile Romei Imperiale sau de Panteon, templul dedicat zeilor. Nici de Piazza del Popolo, de unde ajungi ușor la Grădinile Villa Borghese, un loc de agrement desoebit, unde istoria și natura se îmbină în mod firesc, dezvăluind un colț de Paradis terestru. La sfârșitul călătoriei, descoperi o mică piață dedicată Bucureștiului și te gândești că nu ți-ai fi putut încheia altfel periplul pe străzile Romei – pentru că oriunde ne duc pașii în această lume, sufletul nostru va fi mereu acasă.

bucarest

După șapte ani de blog

journal-2850091_960_720Astăzi, acest blog împlinește șapte ani. Să scriu a fost dintotdeauna marea mea pasiune, o modalitate de a-mi exterioriza sentimentele sau de a inventa lumi în care mi-aș fi dorit să trăiesc. Copil fiind, scriam poezii (câteva au fost și publicate în ziare și reviste, dar astăzi nu le-aș mai împărtăși cu nimeni), iar în liceu am descoperit mirajul prozei. Scrisul era pentru mine un refugiu, un strigăt tăcut de ajutor, neauzit însă de nimeni pentru că obișnuiam să-mi „îmbrac” cuvintele în poleiala ficțiunii. Maturizarea a adus cu ea și dorința de a mă detașa de întunericul acelor ani și atunci am început să scriu despre cărți, filme, muzică, PR, cu mici „inserții” personale, de cele mai multe ori proiecții nerealiste ale unui viitor idealizat.

În ultima perioadă, blogul a fost doar despre recenzii de carte și, ocazional, informații din sfera comunicării. Pe termen lung, aș dori să transform acest spațiu într-un hub cultural, un loc în care să fie promovate proiecte și idei de revitalizare a patrimoniului nostru istoric, indiferent că vorbim despre muzee, rezervații arheologice, monumente de cult sau comemorative. Ca fost angajat în domeniul cultural, știu cât de puține fonduri sunt disponibile pentru conservarea și valorificarea moștenirii noastre arhitecturale și spirituale, iar eforturile specialiștilor sunt, de cele mai multe ori, benevole. Însă atunci când iubești ceea ce faci, nu simți că muncești propriu-zis. Pentru mine, cea mai mare satisfacție este aceea de a îmbogăți viețile celorlalți cu informații despre locurile, evenimentele și oamenii care ne înnobilează istoria. Consider că doar dacă suntem pe deplin conștienți de trecutul nostru, putem să punem bazele unui viitor mai bun, mai sigur, mai luminos pentru cultura și societatea românească.

Prin urmare, numele acestui blog se va schimba din „Amaya’s World” în „Creatorul de povești culturale”, un spațiu în care vom revitaliza cele mai frumoase istorisiri despre patrimoniul nostru, vom propune noi modalități de a-l proteja și promova astfel încât să-l aducem în atenția tinerei generații și, nu în ultimul rând, vom prezenta ultimele apariții editoriale din diverse domenii: istorie, filosofie, literatură, știință, comunicare. Vă invit cu drag în această călătorie creativă spre cunoaștere și sper că poveștile noastre vor contribui la construirea unei lumi mai puternice din punct de vedere cultural.

P.S. Pentru doze mai „mici” de cultură, mă puteți găsi și pe Facebook.

Iubirea în exil

change notNe iubim, ceea ce mă face să mă gândesc la două flori crescute pe ramuri diferite, care ar vrea să fie împreună și care n-au decât culorile lor fără glas și parfumul lor depărtat ca să se simtă laolaltă, în mijlocul prostiei fără margini și a indiferenței universului care le înconjoară.

Vintilă Horia

Te trezești într-un colț părăsit de lume, pe o plajă pustie, unde sunteți doar tu și sunetul valurilor, meditând la viața pe care ai fi putut-o avea dacă la un anumit moment, unul încă nescurs din clepsidra timpului, ai fi ales diferit. Simți că marea îți înțelege zbuciumul pentru că și ea se agită în același ritm cu sufletul tău, răcorindu-ți nisipul fierbinte al gândurilor și al dorințelor tăcute, ascunse sub un scut invizibil de interdicții și temeri. Izolarea în care îți trăiești iubirea te purifică și te viciază în același timp: nu ai acces la plăcere, dar visezi la ea când noaptea îți încapsulează spiritul în spațiul invariabil și rece al rațiunii. Îți dorești mai mult, încerci să dărâmi stereotipuri și să salvezi lumea de superficialitate și vicii, dar iubești prea mult confortul pe care invizibilitatea ți-l oferă ca să te apropii măcar de acea graniță fragilă dintre lumină și întuneric.

A-ți trăi iubirea în exil este o alegere, nu o obligație. Oamenii sunt ființe sociale, iar traiul într-o comunitate a devenit mai degrabă o caracteristică a umanității și nu o opțiune. Izolându-te de ceilalți, ajungi practic să încalci o regulă nescrisă a societății și să te transformi într-un specimen ciudat și dificil de înțeles. Cu toate acestea, motivația ta e simplă: vrei doar să-ți protejezi dragostea de privirile curioase, de răutățile gratuite, de strălucirea opacă a unei faime temporare, de care toți se agață cu disperare, amăgindu-se că doar așa pot fi fericiți…

Exilul nu îți transformă iubirea, nu te face un om mai bun, nu îți oferă cheile Paradisului și nici nu te salvează de Infern. Exilul îți oferă în schimb liniștea durerilor ascunse, visul unei profunzimi aparent inaccesibile, speranța unui final fericit dacă nu pe Pământ, măcar undeva în Univers, într-o altă existență, dar sub stăpânirea acelorași emoții… Exilul te vindecă de perisabilitate și te apoteozează… însă nu îți garantează fericirea. Pe aceea o vei găsi doar dacă vei avea capacitatea să reziști până la final, ferindu-ți inima de dărâmăturile unei lumi amorale și spiritul de superficialitate. Doar dacă vei insista să iubești…

Doctor Jivago

629976Enigma vieții, enigma morții, farmecul geniului, farmecul dezgolirii, astea-s lucrurile pe care le înțelegem. Iar zâzaniile meschine de felul reconstruirii globului pământesc – scuzați, scutiți-ne, astea nu sunt pentru noi.

Boris Pasternak

La porțile disperării, ești întotdeauna singur. Nu ai lacrimi, nu ai speranțe, nu ai inimă, sufletul ți se cutremură din cauza izolării și neputinței, viața ți se derulează ca un film al cărui regizor ți-a schimbat rolul în ultimul moment și te-a transformat în protagonistul unei povești fără început și fără final, cu replici uitate și capitole neterminate. Îți pierzi și ultima fărâmă de demnitate încercând să-ți înțelegi menirea, să-ți găsești drumul la capătul dezamăgirilor și suferințelor mute, să te redescoperi dincolo de iubire, de dăruire, de vise efemere și de promisiuni goale.

Însă acea versiune a ta nu mai există. Trăiești în prezent, trecutul s-a topit sub indiferența privirii tale, viitorul îți este inaccesibil, nevoia de cel iubit îți arde sub piele și nu știi cum ai putea să o atenuezi, chiar și pentru o secundă.  Respiri dragoste, te hrănești cu ea, îți alimentezi nopțile solitare cu proiecții ale unei lumi care nu îți va aparține niciodată, tresari de fiecare dată când îi percepi cumva prezența în preajma ta, încerci să îi tergiversezi dorința de a dispărea… Viața ta pulsează dorință, iubire, devotament. Nu ceri nimic, dar continui să visezi că acele gânduri neîmpărtășite, acele speranțe atât de ascunse că nici măcar nu le conștientizezi prezența sub straturile opace ale rațiunii se vor materializa cândva, într-o altă existență sau sub o altă formă, însă cu aceleași personaje principale: voi doi…

Cartea lui Boris Pasternak, „Doctor Jivago”, mi-a oferit, printre altele, câteva lecții prețioase despre dragoste și relațiile interumane, în general. Mi-a arătat că cel mai profund tip de iubire este cel care ne stimulează mințile și ne provoacă să gândim, să ne testăm limitele, să ne cunoaștem mai bine, să trăim. M-a ajutat să înțeleg de ce se întâmplă de multe ori să fim geloși pe acei oameni inferiori nouă din punct de vedere spiritual și nu pe aceia de la care am avea ce să învățăm. Inteligența ne împiedică să devenim absurzi și ne determină să ne retragem cu demnitate din luptele pe care nu le putem câștiga.

Cu toate acestea, din cauza contextului politic și social dificil (Revoluția rusă de la începutul secolului XX), personajele din roman aleg să renunțe, în unele cazuri, chiar și atunci când șansele lor de reușită ar fi fost maxime. Războiul lasă urme adânci asupra caracterului oamenilor, iar situațiile pe care le creează îi constrâng să ia decizii nefirești. Însă, oricât de complicate ar fi vremurile, dragostea adevărată rămâne aceeași. Puternică, necondiționată, fără sfârșit, „dincolo de rațiune, uitând absolut de toate”… Genială. Vie… Indiferent dacă este una împlinită sau nu, această formă de iubire justifică toate durerile, distanțele, deziluziile. Pentru că te desăvârșește. Te umanizează. Te face fericit…

 

Cadou

largeCând începe cu adevărat o relație? Când știi că un om care îți era necunoscut până la un moment al vieții va deveni o parte din tine atât de importantă încât ți-ai dărui și ultima bătaie de inimă doar ca a lui să bată mai tare? Când începi să îi simți prezența înainte de a-l vedea, când începi să-i înțelegi nevoile dintr-o singură privire, când începi să-i cunoști cele mai complicate trăiri și să-i iubești fiecare bucată de suflet de parcă ți-ar aparține mai mult ție decât lui însuși?

Probabil totul începe cu un simplu cadou. Poate chiar într-o zi de Crăciun. Sau de ziua unuia dintre voi. Când inima ta își pune o dorință de care nici măcar nu este conștientă. Când gândurile tale se îndreaptă către cealaltă persoană și ai vrea să o ai aproape. Nu să fie a ta. Ci doar să împărțiți, cumva, același aer. Același prezent. Aceeași viață. Același fragment de timp…

Iubirea nu vine cu un set de instrucțiuni. Nu te îndrăgostești și apoi urmezi niște pași clasici, nu există bune practici și nici măcar o teorie valabilă pentru toată lumea. Nici măcar nu știi dacă sentimentele îți sunt împărtășite, dacă universurile voastre vor fuziona vreodată, dacă inimile vă vor bate în același ritm… Dar tocmai aici este frumusețea acestui sentiment. În imprevizibil. În speranțe. În necunoscutul din spatele unei cortine pe care ați creat-o împreună ca scut împotriva lumii, oamenilor, curiozităților, prejudecăților… Pentru că iubirea se autodistruge atunci când le permiți celor din jur să privească dincolo de zidurile care îți protejează intimitatea. Loialitățile se pierd, sentimentele devin banale, sacrul se transformă în profan… O lume întreagă se prăbușește sub greutatea unei simple ridicări de cortină, când ai fi crezut că nimeni nu se uită spre voi.

O relație începe când poți înțelege acest lucru. Când nu ai nevoie de confirmările celor din jur pentru a ști că decizia pe care ai luat-o este cea corectă. Când creezi cel mai strălucitor și impenetrabil scut în jurul poveștii voastre, zâmbind la gândul că nici măcar soarele nu trebuie să treacă prin el pentru că voi aveți deja propria sursă de lumină, propria sferă de speranțe, culori și magie care vă încălzește inimile de fiecare dată când vă auziți vocile. Cândva, ai fi zis că stelele nu strălucesc dacă nu este întuneric, dar acum știi că luminile se construiesc în doi, iar universul nu trebuie să ardă pentru ca focul din sufletul tău să se aprindă… Ci doar să îl lași pe celălalt să provoace în mintea ta acele scântei spectaculoase care vă consumă și vă purifică în același timp, arătându-vă că dragostea poate fi cel mai minunat sentiment din lume dacă o împărtășești cu omul potrivit.

 

Un nou început de an… universitar

largeÎn urmă cu doi ani, credeam că parcursul meu academic s-a încheiat odată cu absolvirea programului de masterat. Eram pregătită să muncesc, să-mi valorific cunoștințele acumulate în cei 5 ani de facultate într-un mediu competitiv și creativ, să capăt experiență și, mai ales, să învăț lucruri noi. Am avut norocul să mă angajez încă de la început în domeniul pentru care mă pregătisem și la care visam din anul doi de facultate, când am fost voluntară în Departamentul de Programe culturale și Marketing al unui muzeu din București. De această dată, eram referent în cadrul Compartimentului organizare manifestări al unei instituții publice de cultură din orașul meu natal. Nu exagerez dacă spun că această experiență a fost una dintre cele mai importante și mai frumoase din viața mea de până acum pentru că m-a ajutat să mă dezvolt personal și profesional la un nivel pe care nu l-aș fi crezut posibil.

Aceasta a fost și perioada în care am început să-mi doresc să-mi continui studiile. De fapt, momentul de cotitură a fost în urmă cu un an, când am realizat pentru prima dată că pentru a supraviețui, trebuie să schimb ceva în modul în care îmi trăiesc viața. Atunci am hotărât că vreau să dau admiterea la doctorat în Științele Comunicării și să mă întorc în București, în cazul în care voi fi admisă. Cu toate că știam că această decizie va implica și schimbarea locului de muncă, am tot amânat căutarea unui job nou. Repet, eram foarte încântată de activitatea mea ca referent cultural și nu voiam să trec din nou printr-un proces de recrutare în condițiile în care iubeam ceea ce făceam și simțeam că mai am atât de multe lucruri de asimilat.

Dar șansele apar și fără să le căutăm noi. La începutul acestui an, am descoperit întâmplător un anunț de angajare ca editor conținut digital în Departamentul de Comunicare Online al uneia dintre cele mai importante instituții din România. Recunosc că am deschis anunțul mai mult din curiozitate: voiam să știu ce competențe ar trebui să aibă un specialist în comunicare dintr-o astfel de instituție. După ce am citit cerințele de ocupare a postului și am realizat că le îndeplinesc (cel puțin la nivel teoretic) pe toate, am hotărât să încerc. Procesul de recrutare a avut patru etape: două teste scrise și două interviuri, prin intermediul cărora mi-au fost evaluate cunoștințele de specialitate, competențele comportamentele, cunoștințele de limba engleză, profilul psihologic etc. După ultimul interviu, simțeam că am șanse mari să primesc postul, cu toate că atunci când am aplicat nu îndrăzneam nici măcar să visez. În ziua în care mi s-a confirmat că sunt admisă, am realizat că orice vis poate deveni realitate, câtă vreme avem curajul să-l urmăm…

Nu mi-a fost ușor să îmi dau demisia și să părăsesc un domeniu pe care îl iubeam, dar unele decizii pe care le luăm pe plan profesional ne pot îmbunătăți în mod radical și viața personală. Această decizie a fost una dintre ele. Nu doar că mi-a adus liniște, confort și extrem de multe satisfacții, ci m-a ajutat să ies dintr-un mediu toxic și distructiv, în care, în cele din urmă, m-aș fi… stins. Însă știu că am avut și noroc. Norocul de a primi o șansă la o viață nouă și norocul de a avea alături niște oameni extraordinari care m-au ținut la suprafață când eu insistam să mă scufund în tristețe.

La puțin timp după ce m-am întors în București pentru noul job, am început pregătirea pentru admiterea la doctorat. În principiu, trebuie să-ți alegi o temă și un profesor coordonator, care te va îndruma în redactarea proiectului pentru admitere și ulterior, în cea a tezei de doctorat. Am ales Școala Doctorală a SNSPA-ului pentru că a fost universitatea în care m-am format ca specialist în comunicare și căreia îi datorez tot ce știu astăzi despre acest domeniu extraordinar. FCRP este o carte de vizită pentru orice absolvent, o asigurare pentru eventualii angajatori că ai o bază solidă de cunoștințe teoretice și practice pe care le poți apoi valorifica indiferent de sectorul de activitate.

După ce ai primit acordul coordonatorului de doctorat, poți începe să redactezi proiectul de cercetare, care va avea 10-15 pagini și va cuprinde o analiză a stadiului actual al cunoșterii în domeniul de cercetare ales și o scurtă prezentare a metodelor de cercetare utilizate și a obiectivelor asumate. Examenul constă în susținerea acelui proiect în fața unei comisii din care va face parte și profesorul tău coordonator. Este important ca tema pe care ai ales-o să fie una originală și să ai deja conturată o direcție cu privire la evoluția ulterioară a tezei de doctorat. Și este important să știi, în cazul în care vei fi admis/ă, că următorii trei ani din viața ta vor fi probabil extrem de încărcați și de solicitanți, dar satisfacția pe care o ai știind că te afli pe un drum la capătul căruia vei primi cel mai înalt titlu științific din domeniul tău… este imensă. 🙂

Să avem cât mai multe realizări în acest nou an universitar și să nu încetăm niciodată să învățăm, să visăm, să credem! Dar să trăim aici, în prezent, în singura clipă care ne aparține cu adevărat și ne permite să fim fericiți…

Despre distanțe și busole.

normal_not-all-who-wander-silver-compass-ringCe s-ar întâmpla dacă inima cuiva ar deveni o busolă pentru mersul său? Cum s-ar putea ca o întâmplare să schimbe soarta unui om?

Alawiya Sobh

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate sufoca sentimentele. Ei devin ca două ace ale unui ceas conectat la rețeaua nevăzută a eternității, două corpuri care gravitează unul în jurul celuilalt fără să se poată atinge, două bucăți de dorințe inhibate și pierdute în vârtejul unor trăiri care nu se pot explica în cuvinte, dar nici transmise vreodată altora… Se caută fără să se găsească, se iubesc fără să își spună, supraviețuiesc fără să trăiască, de fapt… Dar inimile lor se recunosc de fiecare dată când se apropie, cumva, una de cealaltă. Sufletele lor vibrează în același ritm. Trupurile lor uită că au fost despărțite în acel moment efemer de regăsire, în acea fărâmă de beatitudine pe care și-o dăruiesc abia atunci când dorul le sugrumă și ultima încercare de rezistență.

Distanța dintre doi oameni care se iubesc nu le poate ucide nici măcar speranțele. Ei știu că timpul, societatea, cutumele unei civilizații moarte le sunt împotrivă, dar nu încetează niciodată să spere. Forța care îi atrage unul spre celălalt este oricum mult prea puternică să le ofere vreo alternativă… Așa că își fac planuri de viitor chiar dacă știu că nu le vor putea niciodată împlini, se amăgesc conștient că apropierile dintre ei vor fi mai frecvente cu toate că universul niciunuia dintre ei nu este permisiv cu astfel de manifestări fățișe de afecțiune, își promit în tăcere că, într-o zi, situația va fi un pic mai simplă decât este azi, măcar cât să poată respira apoi până la următoarea regăsire…

Distanța dintre doi oameni care se iubesc reprezintă doar o suspendare a unor raporturi fizice, dar niciodată sufletești. Ei vor trăi mereu unul în interiorul celuilalt, în gândurile lui, în visurile lui, atunci când insomniile îi permit să le aibă… Se luptă cu acel sentiment de apartenență care îi determină să înăbușe vibrațiile celor din jur, se luptă cu dorul care le fărâmițează zilele în clipe ce capătă valoare doar când își aud vocile, se luptă cu fiecare moment petrecut în absența celuilalt pentru că știu că este pierdut pentru totdeauna, cu toate că inimile lor îi tot asigură că nu sunt, de fapt, niciodată despărțiți…

Pentru oamenii care se iubesc nu există, de fapt, distanță. Este doar un mod de viață, un fel de a iubi în tăcere, fără martori, fără lumini, fără să realizeze uneori cum trec anii și dependența unuia față de celălalt crește cu fiecare revedere care ar trebui să le stingă temporar dorințele ascunse atâta vreme, însă tot ceea ce face este să i le amplifice și să îi aducă pe noi culmi ale disperării, suferinței, nevoii…

Pentru oamenii care se iubesc, inima celuilalt este o busolă, un reper după care se vor ghida și la care se vor întoarce indiferent de drumurile pe care îi va purta viața și de piedicile care îi vor îndepărta unul de altul exact când vor avea impresia că de data aceasta pot fi, în cele din urmă, fericiți. Fericirea este însă o stare, un miros, o atingere, un zâmbet, o strângere de mână, o îmbrățișare, un sărut… O voce. Dacă ai toate aceste lucruri alături de un singur om… poți să te consideri fericit. Distanța nu ne poate omorî fericirea. Ea ne face doar s-o prețuim mai mult atunci când vocea devine prezență, iar cuvintele devin atingeri. Când așezăm pe noptieră busola și doar îmbrățișăm omul căruia îi aparține. Căruia îi aparținem

Astăzi

todayAstăzi nu.

Astăzi nu îmi doresc să îți ascult șoaptele încărcate de impulsuri mute și proiecții ale unui viitor lipsit de speranță.

Astăzi nu îmi doresc să te privesc cum pleci și să îți simt apoi lipsa sufocându-mi lumea aproape moartă și avidă după atenția ta.

Astăzi nu îmi doresc să îți simt răsuflarea în păr în timp ce corpul tău se îndepărtează ușor de mine, căutând din nou o ieșire discretă din decor.

Astăzi nu îmi doresc să mă atingi în grabă și nici să mă săruți doar pentru o clipă suspendată între plăcere și teamă.

Astăzi nu îmi doresc să închid ochii în timp ce mă strângi în brațe, sperând că așa voi prelungi cumva timpul limitat pe care mi-l poți oferi.

Astăzi nu vreau să vorbim despre trecut, prezent sau viitor. Nu vreau să-mi promiți nimic, nu vreau să-ți cer bucăți din tine, nu vreau să te văd pentru o fracțiune de secundă, nu vreau să-ți simt absența.

Astăzi vreau să privești în interiorul meu și să decizi că vrei să rămâi.

Astăzi vreau să-ți aud inima vorbind în timp ce gura îți tace.

Astăzi vreau să mă îmbrățișezi pentru o eternitate și încă o secundă.

Astăzi vreau să ieșim din timp ținându-ne de mână.

Astăzi te vreau în întregime sau nu te mai doresc deloc.

Astăzi da.

O iubire mare

thoughtCâte feluri de iubire pot exista în lumea aceasta? Putem iubi de mai multe ori în viață? Sau în mai multe moduri aceeași persoană? Dar cum arată o iubire mare? Știți, tipul acela de dragoste care îți schimbă întru totul viața, care te devastează și te împlinește în același timp, care te schimbă și te provoacă să îți cunoști fiecare limită, fiecare gând, fiecare trăire ascunsă… Este o iubire care ar trebui să nu moară niciodată și probabil nu o va face, iar amintirea ei îți va bântui nopțile, te va face să o cauți pe chipul tuturor oamenilor pe care îi vei întâlni, sperând că nu ești singurul visător într-o lume moartă din punct de vedere emoțional și descoperind, în cele din urmă, că nu o s-o mai întâlnești, cel puțin nu în această viață și nu în forma pe care ți-ai închipuit-o…

Există milioane de definiții pentru iubire, toate diferite și în același timp identice, pentru că fiecare dintre noi apreciem anumite fațete ale ei mai mult decât pe altele, dar indiferent că suntem sau nu conștienți de prezența lor, ele coexistă în interiorul nostru și ne consumă spiritul, visele, viața… Și așa ne pierdem esența, ne trezim într-o lume ale cărei granițe s-au schimbat în totalitate, într-o lume sălbatică și în același timp mută, o lume de speranțe ucise în vâltoarea înnebunitoare a sentimentelor ascunse…

O iubire mare este una pentru care ai renunța la tine însuți numai să fie celălalt fericit. Este o iubire pe care o poți percepe la un nivel emoțional și intelectual profund, o iubire pe care nu o poți explica în cuvinte și nici nu știi dacă este nevoie să o faci pentru că de obicei păstrăm tăcerea despre lucrurile care ne luminează cu adevărat viața. O iubire mare presupune sacrificiu, dar și reciprocitate pentru că niciun sentiment real nu se poate forma în absența unui schimb continuu de idei, gânduri și trăiri între doi oameni… O iubire mare presupune să vezi în sufletul celuilalt fără ca să-i ceri acest lucru, uneori și fără să-ți zică ceva, să îți arate versiunea lui cea mai întunecată și să rămâi, știind că îl poți face un om mai fericit decât era înainte să te cunoască. O iubire mare este una care îți aduce liniște, bucurie și încredere în viitor, o iubire care te completează și te ajută să te dezvolți, o iubire care îți schimbă radical cursul vieții (într-un mod pozitiv), indiferent dacă rămâi sau nu cu acea persoană. O iubire mare este și una în care te pierzi pe tine… doar ca să te regăsești apoi și să descoperi că această nouă versiune a ta este cea pe care ai tot căutat-o, neștiind măcar că există în tine resorturile necesare pentru a o dobândi, dacă nu l-ai fi întâlnit pe el…

 

Așteptare

waitingMarea greșeală a oamenilor este că așteaptă prea mult. Viața trece, anotimpurile se schimbă, poveștile pe care le trăim își pierd strălucirea sau ne luminează întunericul până nu mai știm nici măcar unde ne-am lăsat inimile în eterna noastră căutare a unui Paradis terestru. Avem nevoie de timp, de momente cu noi înșine, de bucăți de liniște pe care le câștigăm vânzându-ne, câteodată, sufletul Diavolului sau mințindu-ne că pentru acea clipă de fericire pură, nu are nicio importanță că ne-am incendiat întreaga lume… Și așa flăcările ne ard sentimentele, ne carbonizează spiritul, ne asfixiază speranțele și ne ucid ușor iubirea de viață… Deodată, ne trezim goi, cu rănile la vedere, incapabili să ne mai ascundem durerea în spatele măștilor deoarece le-am aruncat atunci când, în nebunia noastră, am crezut că suntem atât de bine înțeleși de cealaltă persoană încât nu este nevoie să ne mai ferim.

Ne-am privit inima căzând pe asfaltul rece, în timp ce fărâme de suflet se împrăștiau sub pașii noștri ezitanți, căutând parcă un răspuns oarecare sau măcar o explicație… Știm că nu vom spune niciodată acele cuvinte, dar continuăm să ne închipuim că poate ni se vor citi în privire sau că tăcerea va vorbi în locul nostru… Dar nimeni nu poate să ne citească în suflet și apoi să ni-l salveze. Noi ar trebui să avem această capacitate, noi ar trebui să fim stăpânii destinului nostru, să ne împotrivim de fiecare dată atunci când liniștea ne este amenințată, să ne ridicăm înainte să ne ofere altcineva mâna lui, să nu depindem de nimeni pentru a fi fericiți sau măcar mulțumiți cu viața pe care o avem.

Însă, în profunda noastră naivitate, ne mințim mereu că povestea noastră este altfel. Și nu este. Inimile noastre sunt diferite, dar modul în care ne apropiem unii de ceilalți este același. La fel și cel în care ne depărtăm. Ne oferim speranțe, iluzii, trăiri, amintiri, emoții, iar la sfârșit îl lăsăm pe celălalt dezgolit, debusolat, pierdut printre cuvinte și tăceri… Visăm la eternitate, la sentimente care transcend această lume perisabilă, dar cum ne putem împlini astfel de vise când universul nostru cotidian este profund viciat? Toți vrem să ne deosebim de ceilalți, dar sfârșim prin a ne scufunda în aceleași clișee triste, urmând ceea ce ne cere societatea și nu ceea ce ne dorim, de fapt. Sau poate că ne ascultăm câteodată și inima, dar de fiecare dată în secret, ferindu-ne parcă să afle și cei din jur că am reușit, cumva, să fim fericiți…

Și așa trec anii, noi ne învârtim parcă într-un cerc al dorințelor neîmplinite și al viselor moarte, iar într-o zi ne vom da seama că am îmbătrânit și n-am trăit, de fapt, nimic pentru că am fost prea ocupați să ne vindecăm sufletele rănite… Dar poate cândva, cumva, undeva, vom reuși să evadăm și să ne găsim pe noi înșine înainte de a ne pierde definitiv. Poate cândva ne vom sătura să așteptăm și vom trăi, pur și simplu. Fără condiții, fără să ne facem planuri, fără să ne agățăm de altcineva. Doar trăind momentul și bucurându-ne de acele lucruri simple din viață pe care nici măcar nu le mai observăm în goana noastră după extraordinar…