Skylar Grey

iqzRayZDe Skylar Grey ştiu de câţiva ani. De trei ani mai exact. Nu sunt o mare admiratoare a rapperului Sean Combs, adică P. Diddy, dar au fost câteva melodii de-ale sale care mi-au plăcut. Iar „Coming home”, cea pentru care a colaborat cu Skylar, este una dintre ele. A urmat „I need a doctor”, pe care a produs-o împreună cu Dr. Dre şi Eminem, apoi a colaborat la compunerea unora dintre piesele mele favorite şi anume: „Love the way you lie” (povestea vieţii mele, cum îmi place să o numesc) şi „Castle walls”, cântată de T.I. şi Christina Aguilera.

Pe 5 iulie 2013, Skylar Grey a lansat cel de-al doilea album din cariera ei: „Don’t look down”. În Statele Unite albumul este disponibil începând cu 10 iulie, adică de astăzi. Cum l-aş putea descrie în câteva cuvinte? Este plin de emoţie şi de sensibilitate, descriind o ipostază specială a iubirii, cea despre care vorbesc şi eu în aproape toate articolele mele: dragostea care foloseşte întunericul pentru a-şi găsi lumina. Acea dragoste pentru care ai renunţa chiar şi la esenţa ta pentru fericirea celuilalt. Însuşi titlul albumului reflectă ideea de sacrificiu prin melodia „Tower” (Don’t look down): „Nu privi în jos”, adică „Găseşte strălucirea pe care o cauţi, indiferent unde ar fi ea şi nu te întoarce niciodată în umbrele trecutului, chiar dacă acolo mă voi afla eu”…

Însă uneori iubirea este împărtăşită, iar cei doi îndrăgostiţi preferă să înfrunte împreună tenebrele durerii şi incompatibilităţile lumilor din care provin. Atunci ei realizează că dincolo de tăcere, de lacrimi, de beznă există Paradisul, acel loc criptic şi luminos în care pot fi ei înşişi, în care pot visa şi iubi, în care pot spera la imortalitate şi la perfecţiune.

Alţi oameni preferă însă singurătatea… Vor să lase în urmă întunericul pe care celălalt îl aduce în viaţa lor, vor să-şi învingă demonii, nu să trăiască alături de ei, îşi vor înapoi independenţa şi libertatea. Şi atunci aleg evadarea, despărţirea, distanţa… Nu e o alegere uşoară (pentru mine pare chiar imposibilă), dar unele persoane au această putere de a renunţa la tot ce este toxic în viaţa lor. De a-şi crea un alt viitor. De a-şi suprima sentimentele. De a-şi ucide amintirile…

Însă imaginea ideală a iubirii este aceea în care un cuplu devine o familie, întâmpinând în viaţa lor o fiinţă delicată şi desăvâşită: copilul lor. Cred că este cea mai mare provocare la care trebuie să răspundă doi oameni care se iubesc, dar şi cea mai frumoasă. Însă această decizie nu trebuie să fie luată nici întâmplător, nici individual. E o decizie comună, o decizie din suflet, o decizie responsabilă. Iar în momentul în care aţi luat-o trebuie să fiţi siguri că aţi trecut peste toate Iadurile iubirii voastre şi că aţi părăsit pentru totdeauna întunericul. Un copil nu leagă două persoane care nu sunt sigure de sentimentele lor, nu le rezolvă incertitudinile şi problemele. Un copil e o minune prin ceea ce ce reprezintă el, nu o minune menită să salveze o relaţie. Nu vă jucaţi cu miracolele, trăiţi-le! Şi alegeţi cu grijă momentul…

Sticlă

Promise that we’ll never fall apart
And I’ll love you with my glassheart.

Sunt acele poveşti de iubire bolnăvicioase, care mai mult distrug decât fac bine, care aduc lacrimile şi deznădejdea într-o lume în care sunt interzise…

Sunt acele poveşti care ne amintesc că inimile sunt făcute din sticlă, nu din piatră, că sunt uşor de sfărâmat şi că unii oameni nu au nici cea mai mică remuşcare atunci când distrug un suflet.

Sunt acele poveşti care ucid uşor, dar totuşi continuă să existe, printre picături de foc şi de durere, poveşti care usucă totul în urma lor, poveşti care nu mor niciodată, poveşti care trăiesc din amintirile frumoase, nepermis de puţine, însă cu toate acestea atât de intense.

Dragostea vine la pachet cu disperarea, însă aşa trebuie să fie? Care e cel mai corect fel de a iubi? Dar cel mai real? Oare toţi avem inimi de sticlă sau doar cei care îşi oferă sufletul cu toate fisurile şi imperfecţiunile sale unei singure persoane?

Pentru fiecare dintre noi, iubirea e altfel. Este universul în care clişeele nu îşi au rostul. Îmi place versiunea Leonei Lewis despre dragoste şi aştept cu şi mai mare interes albumul ei, GlassHeart, programat pentru lansare pe 12 octombrie 2012.

Motive

I let you see the parts of me
That weren’t all that pretty
And with every touch
You fixed them…

Avem nevoie de motive pentru fiecare decizie pe care o luăm, pentru fiecare lacrimă care ne aduce aminte că suntem în continuare oameni, pentru fiecare zâmbet care ne aminteşte că avem o singură viaţă de trăit, pentru fiecare „Te iubesc” primit.

Dar sunt momente când explicaţiile nu ne spun, de fapt, nimic, ci doar complică o realitate deja perfectă.

Poate este mai bine să nu ne întrebăm „De ce?” de fiecare dată când viaţa ne oferă un moment frumos. Poate este mai bine să ne tratăm cicatricile fără să blamăm o putere superioară pentru eşecurile noastre.

Poate este mai bine să apreciem ceea ce avem înainte să căutăm adevărul în stele sau în rănile nevindecate încă. Pentru că e nevoie doar de un strop de îndoială pentru a doborî un univers construit din cele mai solide cărămizi.

P.S. Toate melodiile de pe ultimul album al cântăreţei americane Pink, The truth about love, cu excepţia celor de pe varianta Deluxe, se regăsesc pe pagina de Youtube a artistei.

The Script

Mă gândeam, atunci când ascultam pentru prima dată noul album al celor de la The Script, intitulat simplu #3 (este cel de-al treilea album pe care aceştia l-au lansat), care a fost piesa care m-a cucerit într-atât încât să le urmăresc şi după mai bine de trei ani activitatea muzicală. Formaţia irlandeză The Script a cunoscut pentru prima dată succesul în 2008 cu albumul The Script (nu prea au ales titluri îndrăzneţe pentru albumele lor), proiect care le-a adus primul loc în Irish Albums Chart şi în UK Albums Chart (în SUA au prins doar locul 64 în Billboard 200). Piesa care le-a consolidat însă succesul în SUA a fost Breakeven, numărul 12 în Billboard Hot 100 şi câştigătoare a două discuri de platină cu peste 2 milioane de vânzări în Statele Unite. Aceasta este melodia care m-a convins şi pe mine că The Script are un potenţial incredibil. Sunt însă multe proiecte care se pierd pe parcurs, odată ce au câştigat faima. Nu a fost cazul celor de la The Script. Cel de-al doilea album lansat de aceştia, Science & Faith, a întrecut succesul primului album, câştigând un binemeritat loc 3 în Billboard 200 şi cinci discuri de platină în Irlanda.

Oare se vor impune în Marea Britanie şi în SUA şi cu #3? Eu cred că au toate şansele să o facă. Albumul a fost lansat pe 7 septembrie 2012 în Irlanda, pe 10 septembrie 2012 în Marea Britanie, iar pe 9 octombrie 2012 va fi disponibil şi pentru publicul american. De pe noul album au lansat până acum single-ul Hall of fame, în colaborare cu rapper-ul will.i.am. Am descoperit pe #3 două tipuri noi de rock, pe care cei de la The Script nu le-au mai abordat până acum: soft rock şi rap rock. Dacă prima îmi place foarte mult şi consider că li se potriveşte foarte bine, cea de-a două abordare nu mă încântă atât de mult pe cât mi-aş dori. Apreciez totuşi dorinţa lor de a progresa şi de a încerca genuri noi. Fiecare artist ascunde un geniu neobosit care îşi testează continuu posibilităţile, aflându-se într-o eternă căutare a formulei perfecte. Iar când o găseşte, evident că va căuta alta. 🙂

Mi-au atras până acum atenţia două melodii de pe #3. Una dintre ele este Six degrees of separation, despre care Danny O’Donoghue, liderul formaţiei, a declarat că vorbeşte despre „despărţirea sa traumatizantă” de fosta sa iubită, modelul Irma Mali. Într-adevăr, piesa este una tristă, dramatică, care îmi aminteşte de una dintre melodiile mele preferate: Nothing. Disperarea care urmează o despărţire nu prea poate fi descrisă în cuvinte, iar cei de la The Script nici nu încearcă să o facă. Piesa este doar o confesiune a unui om care a cunoscut toate iadurile provocate de durerea de a pierde fiinţa pe care a iubit-o cel mai mult. Şi nici unul dintre aceste iaduri nu este uşor de înfruntat sau previzibil. Tocmai de aceea consider că melodia ascunde mai degrabă un avertisment: „Încearcă să nu ajungi în punctul acesta, căci în acel moment nimic nu-ţi va mai putea îndulci suferinţa”.

O altă melodie care m-a cucerit este Hurricanes. Piesa se regăseşte pe varianta Deluxe a albumului şi vorbeşte despre o poveste de dragoste mai specială: el – ploaia, ea – vântul… Rezultatul nu poate fi decât un uragan. Însă nu orice fel de uragan… Ci unul perfect. Iubirea este complicată, te poate ridica până la cele mai încântătoare Paradisuri şi apoi te poate izbi de pământul rece fără să îţi dea nicio explicaţie. În aceeaşi zi poţi fi stăpânul Universului sau ultima creatură de pe Pământ fără să ştii niciodată de ce. Puţine sunt poveştile de iubire liniştite şi plăcute ca o zi frumoasă de mai. De obicei, dragostea creează urgane, furtuni, tornade… Dacă cei doi îndrăgostiţi reuşesc să le reziste la toate şi să găsească în cele din urmă calmul acela desăvârşit al zilelor însorite, înseamnă că au primit cel puţin binecuvântarea naturii. 🙂

Recomand albumul celor de la The Script, cu toată agitaţia şi imperturbabilitatea lui…

You’re like the wind, I’m like the rain,/ Together we both make hurricanes.

Emeli Sandé

Zilele trecute am descoperit-o pe Emeli Sandé, un artist scoţian cu darul impresionant de a transforma inefabilul în exprimabil. Iar când spun inefabil mă refer cu siguranţă la dragoste si la toate trăirile complicate pe care acest sentiment le produce în sufletul unui om. Albumul ei, Our version of events, a fost lansat pe 13 februarie 2012, după promovarea a trei single-uri care s-au bucurat de succes.

Unul dintre aceste single-uri, „Daddy”, tratează un subiect mai mult decât delicat: dependenţa de droguri. Dependenţa de droguri, de alcool, la fel ca şi cea de o persoană sau un lucru sunt unele dintre cele mai dificil de tratat boli. Cei mai mulţi se pierd pe drum, iar câţiva reuşesc să supravieţuiască şi să-şi continue viaţa. Tentaţiile vor fi însă greu de suportat pentru un fost dependent. Orice cuvânt, orice imagine, orice amintire îi pot readuce disperarea acestuia dacă nu este suficient de puternic. De fapt, o dependenţă o poţi doar înăbuşi, niciodată omorî definitv. Mesajul lui Emeli Sandé dincolo de versuri pare a fi acesta: nu intra în cercul vicios pentru că odată ajuns acolo e aproape imposibil să mai ai vreodată o viaţă normală.

Cel de-al treilea single pe care Emeli Sandé l-a promovat de pe Our version of events este unul mult mai optimist şi mai vesel decât precedentul. „Next to me” vorbeşte despre perfecţiune, despre sinceritate, despre dăruire. Despre dragoste. Indiferent că ne gândim la Dumnezeu, la o persoană iubită sau la o pasiune, fiecare dintre noi avem ceva sau pe cineva căruia ne dedicăm în întregime şi care face parte din fiinţa noastră. Nu contează unde, când sau cum, cel pe care-l iubim cel mai mult va fi alături de noi.

Ultimul ei single lansat până acum, ”My kind of love”, vorbeşte despre un fel de a iubi profund şi real, însă pe care cel iubit nu-l înţelege şi nu-l apreciază. Dar, după cum subliniază şi Emeli, nu realizezi cât de mult te iubeşte cineva în vremurile bune… ci atunci când toţi pleacă şi rămân doar cei pentru care contezi cu adevărat. Atunci când strălucirea, frumuseţea şi râsetele dispar… Abia atunci discerni onestitatea de minciună.

Prin „Read all about it (Part III)”, ultima piesă de pe album, Emeli Sandé îi îndeamnă pe ceilalţi să îşi depăşească temerile şi să-şi facă auzite vocile. Nimeni nu are de ce să-şi ascundă personalitatea minunată sub vălul neîncrederii. Învaţă să te iubeşti… căci doar aşa te vor putea iubi şi alţii.

Lana Del Rey

Am ales ca primul meu articol să fie despre un artist excepţional, care s-a remarcat prin vocea sa deosebită şi prin abordarea inedită a unei teme deja mult prea mediatizate – dragostea. Cântăreaţă şi compozitoare, Lana Del Rey s-a impus în lumea muzicală abia cu cel de-al doilea album al ei, Born to Die, apărut în ianuarie 2012. De ce este totuşi altfel faţă de alţi muzicieni? În primul rând pentru că a ales un gen muzical uşor diferit faţă de ce este la modă acum. Muzica ei reprezintă o combinaţie armonioasă de indie pop, alternative hip-hop, baroque pop şi sadcore, atrăgându-ne într-un ”paradis întunecat”, în care durerea nu distruge un om, ci îl purifică, îl linişteşte.

Într-una dintre piesele mele favorite de pe album, Blue jeans, Lana vorbeşte despre o poveste de dragoste neconvenţională, în care suferinţa şi incompatibilitatea îi unesc pe cei doi într-un joc din care pare imposibil să iasă cât timp se află amândoi în acelaşi loc. El alege să plece, să-şi înceapă o altă viaţă, în timp ce ea îl aşteaptă răbdătoare, convinsă că nimeni nu l-a putut iubi mai mult. Cu toate că iubirea pentru el o răneşte şi îi amplifică sentimentul singurătăţii, ea alege să-l iubească până la sfârşitul timpului, indiferent de preţ. Această poveste ar părea chiar tragică, însă Lana Del Rey îi dă o altă dimensiune: este în regulă să iubeşti pe cineva care a ales să te părăsească dacă aşa îţi găseşti liniştea sufletească, dacă aşa eşti tu însuţi.

Şi aşa ajungem la o altă piesă extraordinară de pe albumul Lanei şi anume Dark paradise. De ce ai continua să iubeşti pe cineva care nu e lângă tine? Pentru că acea iubire îţi dă putere şi te motivează constant să continui, să îţi doreşti să ajungi într-o lume a perfecţiunii şi a fericirii eterne: Paradisul. Dar înainte de acest Paradis luminos, trebuie să rezişti unui Paradis al durerii şi al disperării, unui Paradis întunecat şi sumbru. Rămâne însă o întrebare: te va aştepta şi cel pe care îl iubeşti acolo sau te zbaţi doar pentru a accede la o eternitate în singurătate?

Se pare că Lana şi-a răspuns că, indiferent de ce va urma, el merită tot efortul: ”Kiss me hard before you go,/Summertime sadness,/I just wanted you to know/That baby, you’re the best”. În Summertime sadness, ea conştientizează din nou că iubirea pentru el nu va înceta niciodată şi astfel nici loialitatea ei.

Există şi o piesă mai specială pe albumul Born to Die, care prezintă o altă ipostază a Lanei, cea de prietenă. În This is what makes us girls, Lana vorbeşte despre prietenele ei, despre felul în care se distrau şi despre petrecerile la care se duceau. Până ajungi la refren, ai putea crede că este un cântec despre vremuri trecute, de care îşi aduce aminte cu amuzament şi pe care doar vârsta ar mai putea s-o împiedice să le trăiască din nou. În realitate, acele vremuri nu se pot întoarce pentru că ea nu mai are prietene: ceea ce le face fete este tocmai alegerea de a se dedica unui bărbat în întregime, îndepărtându-se pentru totdeauna de ceilalţi oameni din jurul lor.

Ultima piesă de pe acest album despre care vreau să vorbesc este Lucky ones. Iubirea celor doi pare în sfârşit a fi una împărtăşită, aceştia fiind printre puţinii norocoşi care trăiesc o poveste scrisă de Însuşi Marele Creator.

Las spre ascultare cele cinci melodii despre care am vorbit, în speranţa că Lana Del Rey va cuceri şi alte inimi: